Omul din castelul înalt

7

CHIPEŞUL CUPLU DE TINERI JAPONEZI care vizitaseră magazinul lui Robert Childan, familia Kasoura, îi telefonaseră către sfârşitul săptămânii şi-i ceruseră să vină la ei acasă, pentru cină. Aşteptase un semn de la ei, aşa că a fost încântat.

Închise American Artistic Handcrafts Inc. puţin mai devreme şi luă un velotaxi către cartierul select în care locuia familia Kasoura. Cunoştea zona, deşi nici un alb nu locuia acolo. În timp ce velotaxiul îl purta în lungul străzilor şerpuitoare, cu peluzele şi sălciile lor, Childan se uita la modernele clădiri de locuit şi se minuna de graţia arhi-tecturii. Balcoanele din fier forjat, coloanele avântate spre cer şi totuşi moderne, culorile pastelate, folosirea diferitelor structuri… totul alcă-tuia o operă de artă. Îşi amintea timpul când aici nu era decât moloz, rămas în urma războiului.

Copiii japonezi care se jucau pe stradă îl priviră fără să spună nimic, apoi se întoarseră la fotbalul sau baseball-ul lor. Dar, se gândi, nu aşa procedau şi adulţii; tinerii japonezi, bine îmbrăcaţi, parcându-şi maşinile, îl priviră cu mai mult interes. Trăia aici? se întrebau probabil. Tineri oameni de afaceri japonezi, întorcându-se acasă de la birou… chiar şi şefii Misiunilor Comerciale locuiau aici. Remarcă şi Cadillac-uri parcate. Pe măsură ce velotaxiul îl ducea mai aproape de destinaţie, devenea tot mai nervos.

Foarte repede, se gândi, urcând treptele către apartamentul familiei Kasoura. Iată-mă aici, nu invitat pentru afaceri, ci pentru cină. Îşi dăduse, desigur, o deosebită osteneală cu îmbrăcămintea; cel puţin în privinţa înfăţişării, putea avea încredere în sine. Înfăţişarea mea, se gândi. Da, asta este. Cum apar? Nu păcălesc pe nimeni; eu nu sunt de aici. De pe acest teritoriu pe care albii l-au amenajat şi au construit unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lor. Sunt străin în propria mea ţară.

Ajunse la uşa potrivită parcurgând holul aşternut cu covoare şi sună. Imediat, uşa se deschise. În cadrul ei stătea tânăra doamnă Kasoura, în kimono din mătase şi obi, cu părul ei negru şi lung strâns într-un complicat coc strălucitor, spre gât, zâmbind de bun venit. În spatele ei, în sufragerie, soţul ei, cu o băutură în mână, dând din cap.

— Domnule Childan. Intraţi.

Înclinându-se, intră.

Gust desăvârşit. Şi… atât de ascetic. Mobilă puţină. Aici o lampă, masă, bibliotecă, o pictură de perete. Incredibilul simţ japonez pentru wabi[48]. Nu poate fi gândit în engleză. Priceperea de a găsi în simple obiecte o frumuseţe dincolo de cea a complicatului sau a imposibilului. Ceva care ţine de aranjament.

— De băut? întrebă domnul Kasoura. Scotch cu sifon?

— Domnule Kasoura…, începu el.

— Paul, spuse tânărul japonez.

Arătând-o pe soţia lui:

— Betty. Iar tu eşti…

Domnul Childan murmură:

— Robert.

Aşezaţi pe covorul moale cu băuturile lor, ascultară o înregistrare de Koto, o harpă japoneză cu treisprezece corzi. Era produsă recent de Japanese H.M.V. şi foarte populară. Childan observă că toate părţile fonografului erau ascunse, inclusiv difuzorul. Nu putea spune de unde vine sunetul.

— Necunoscându-ţi preferinţele culinare, am mers la sigur. În cuptorul electric se perpeleşte un cotlet. Alături de el, cartofi copţi cu sos de lapte bătut şi ceapă verde. Maximă: nimeni nu poate da greş servind friptură musafirului care vine întâia oară.

— Foarte măgulitor, spuse Childan, mă dau în vânt după friptură.

Şi chiar aşa era. Rareori o avea. Marile depozite din Middle West[49] nu prea mai trimiteau mare lucru pe Coasta de Vest. Nu-şi mai amintea de când nu mai mâncase o friptură bună.

Era timpul să ofere darul oaspetelui.

Din buzunarul hainei, scoase un mic obiect împachetat în foiţă. Îl aşeză discret pe masa joasă. Amândoi observară şi asta îl obligă să spună:

— Un nimic pentru voi. Pentru a-mi arăta o părticică din destinderea şi plăcerea pe care le încerc adulându-mă aici.

Desfăcu foiţa de hârtie cu mâna lui, arătându-le darul. O bucăţică de fildeş sculptat cu o sută de ani în urmă de către vânătorii de balene din New England[50]. Obiect de artă delicat ornamentat, numit scrimshaw. Feţele li se luminară, având cunoştinţă de scrimshaw- urile pe care vechii mateloţi le făcuseră în orele lor libere. Nici un alt obiect nu ar fi putut rezuma mai bine vechea cultură a Statelor Unite. Tăcere.

— Mulţumesc, zise Paul.

Robert Childan se înclină.

Fu pace, apoi, pentru un moment în inima lui. Această ofrandă, această — cum zicea I Ching — libaţie. Făcuse ceea ce trebuia făcut. Ceva din neliniştea şi apăsarea pe care le simţise în ultimul timp începu să-l părăsească.

Primise de la Ray Calvin banii pentru Coltul 44, plus multe asigurări scrise ca lucrul să nu se mai repete. Şi totuşi, nu i se luase greutatea de pe inimă. Abia acum, în situaţia asta nemaiîntâlnită, scăpase pentru o clipă de senzaţia că lucrurile continuau să se deterioreze. Wabi dimprejurul lui, radiaţiile de armonie… asta este, hotărî. Proporţia. Echilibrul. Sunt atât de apropiaţi de Tao, aceşti doi japonezi. De aceea am reacţionat faţă de ei adineauri. Am simţit Tao prin intermediul lor. Am prins o licărire din el, eu însumi.

Cum ar fi, se întrebă, să cunoşti cu adevărat Tao? Tao este ceea ce mai întâi lasă să pătrundă lumina, apoi întunericul. Prilejuieşte întrepătrunderea celor două forţe primordiale astfel încât este reînnoit de-a pururi. Este ceea ce ţine totul să nu se istovească. Universul nu va pieri niciodată pentru că exact atunci când întunericul pare să fi înăbuşit totul, pentru a trece cu adevărat dincolo, noua sămânţă a luminii renaşte în străfunduri. Asta este Calea. Când sămânţa cade, ea cade în pământ. Şi dedesubt, nevăzută, vine la viaţă.

— Hors d'oeuvre, spuse Betty.

Îngenunche să-i întindă un platou pe care se aflau mici biscuiţi cu brânză şi alte aperitive.

Luă doi, recunoscător.

— Ştiri internaţionale foarte urmărite zilele astea, spuse Paul sorbindu-şi băutura. Când veneam după-amiază cu maşina spre casă, am ascultat transmisia directă a marilor procesiuni. Funeralii de Stat de la München, inclusiv miting, cincizeci de mii, steaguri şi restul. "Ich hatte einen Kamerad" cântat mult. Corpul depus, să-l vadă toţi fidelii.

— Da, a fost obositor, spuse Robert Childan. Ştirile neaşteptate de la începutul săptămânii.

— Nippon Times zicea aseară că surse de încredere declară pe von Schirach arestat, zise Betty. Din ordinul S.D.

— Rău, făcu Paul, clătinând din cap.

— Fără îndoială că autorităţile caută să păstreze ordinea, spuse Childan. Von Schirach e ştiut pentru acţiunile pripite, negândite chiar. Foarte asemănător cu R. Hess, odinioară. Amintiţi-vă raidurile nebuneşti deasupra Angliei.

— Ce a mai relatat Nippon Times? îşi întrebă Paul soţia.

— Multă confuzie şi intrigi. Unităţi armate deplasându-se încoace şi încolo. Permisii anulate. Graniţele închise. Reighstag-ul în sesiune. Cuvântări ale tuturor.

— Îmi aduce aminte de excelenta cuvântare a Doctorului Goebbels, pe care am auzit-o, zise Robert Childan. La radio, cam acum un an. Multe invective spirituale. Ţinea auditoriul în palma mâinii, ca de obicei. Îl plimba pe toată scara emoţională. Fără îndoială; în afara originalului Adolf Hitler, Doctor Goebbels — oratorul nazist numărul unu.

— Adevărat, încuviinţară, dând din cap, Paul şi Betty.

— Doctor Goebbels are şi soţie şi copii excelenţi, continuă Childan. Persoane de foarte înaltă clasă.

— Adevărat, fură de acord Paul şi Betty. Om de familie, spre deosebire de numeroşi alţi mari moguli de-acolo, zise Paul. De un com-portament sexual îndoielnic.

— Eu n-aş pleca urechea la zvonuri, spuse Childan. Te referi la lucruri precum a fost cel cu Roehm? Poveste veche. Îngropată de mult.

— Mă gândesc mai mult la Göring, zise Paul, sorbind încet băutura şi privind-o atent. Poveşti despre orgii romane de o varietate fantastică. Ţi se strânge carnea numai auzind.

— Minciuni, făcu Childan.

— Ei, subiectul nu merită discutat, spuse Betty cu tact, privindu-i pe amândoi.

Îşi terminară băuturile, iar ea se duse să le umple iar paharele.

— Mult sânge înfierbântat, răscolit în discuţiile politice, zise Paul. Oriunde te duci. Esenţial este să-ţi păstrezi capul.

— Da, fu Childan de acord. Calm şi ordine. Astfel, lucrurile se reîntorc la stabilitatea obişnuită.

— Perioada de după moartea Conducătorului, critică în societatea totalitară. Lipsa tradiţiei şi instituţiile clasei de mijloc se combină…

Se întrerupse.

— Poate e mai bine să lăsăm politica.

Zâmbi.

— Ca-n zilele trecute ale studenţiei.

Robert Childan simţi cum se îmbujorează la faţă şi se aplecă asupra noului pahar cu băutură, să se ascundă privirilor gazdei sale. Ce început înspăimântător făcuse. Într-o manieră prostească şi zgomotoasă, se certase pentru politică; fusese necioplit în dezacordul lui şi numai mulţumită tactului fin al gazdei fusese salvată seara. Câte nu mai am de învăţat, se gândi Childan. Ei sunt atât de delicaţi şi politicoşi. Iar eu… barbarul alb. Aşa este.

O vreme, se mulţumi să-şi soarbă băutura şi să-şi menţină pe faţă o expresie artificială de plăcere. Trebuie să-i fac pe plac, întru totul, îşi spuse. Să fiu întruna de acord.

În panică totuşi se gândi: mi se învălmăşesc gândurile din cauza băuturii. Şi a oboselii şi a nervozităţii. Pot s-o fac? Oricum, n-am să mai fiu niciodată invitat aici; e deja prea târziu. Îl cuprinse disperarea.

Betty, revenită din bucătărie, se aşezase iarăşi pe covor. Cât de atrăgătoare, se gândi Robert Childan. Trup subţire. Au figuri superioare; fără grăsime, fără umflături. N-au nevoie de sutiene sau corsete. Trebuie să-mi ascund jinduirea; cu orice preţ. Şi totuşi, când şi când îşi îngădui să fure câte o privire către ea. Încântătoarele culori întunecate ale pielii ei, ale părului şi ale ochilor. Noi suntem numai pe jumătate apţi, în comparaţie cu ei. Scoşi din cuptor înainte de a fi gata. Ve-chiul mit autohton; adevărul, acolo.

Trebuie să-mi abat gândurile. Să găsesc subiecte de societate, orice. Îşi plimbă privirile în jur, căutând un subiect. Tăcerea se înstăpânea, grea, făcându-i tensiunea să sfârâie. De nesuportat. Ce naiba să zică. Ceva neutru. Ochii-i dădură peste o carte pe un birou scund din lemn negru de tec.

— Văd că citiţi Lăcusta abia se târăşte, spuse. Am auzit-o pe multe buze, dar presiunea afacerilor m-a împiedicat să mă aplec asupra ei.

Ridicându-se, merse şi o luă, urmărindu-le cu atenţie expresiile; păreau să-i încuviinţeze gestul ca fiind social, astfel încât îl continuă.

— Roman poliţist? Iertaţi-mi ignoranţa nemărginită.

O răsfoi.

— Nu-i poliţistă, spuse Paul. Din contră, o interesantă formă de literatură, posibilă, în genul ştiinţifico-fantastic.

— A, nu, îl contrazise Betty. Nici o ştiinţă în ea. Nu-i plasată în viitor. Ştiinţifico-fantasticul tratează viitorul, în particular viitorul în care ştiinţa este avansată faţă de cea actuală. Cartea nu îndeplineşte condiţiile.

— Dar, spuse Paul, tratează un prezent alternativ. Sunt multe romane ştiinţifico-fantastice bine cunoscute, de genul ăsta.

Îi explică lui Robert.

— Iartă-mi insistenţa în chestiunea asta, dar, după cum soţia mea ştie, eu am fost timp îndelungat un entuziast al ştiinţifico-fantasticului. Am început să am pasiunea asta la o vârstă fragedă; abia dacă aveam doisprezece ani. Era în perioada de la începutul războiului.

— Înţeleg, spuse Robert Childan, politicos.

— Te-ar interesa să împrumuţi Lăcusta? întrebă Paul. Noi îl terminăm repede, sigur într-o zi sau două. Biroul meu fiind în centru nu departe de apreciatul tău magazin, aş fi fericit să ţi-l las în pauza de masă.

Tăcu şi apoi — probabil, se gândi Childan, datorită unui semn făcut de Betty — continuă:

— Tu şi cu mine, Robert, am putea mânca împreună la prânz, cu ocazia aia.

— Mulţumesc, spuse Robert.

Era tot ce putu spune. Prânzul, într-unul din restaurantele selecte ale oamenilor de afaceri din centru. El şi acest stilat şi modern tânăr sus-pus japonez. Era prea mult, simţi că i se împăienjeneşte privirea. Dar continuă să examineze cartea şi să dea din cap.

— Da, spuse, pare interesantă. Mi-ar plăcea foarte mult s-o citesc. Încerc să mă ţin la curent cu ce se discută.

A fost potrivit să spună asta? Mărturie că interesul lui stă în moda cărţilor. Probabil a fost de prost gust. Nu ştia, dar totuşi simţea că da.

— Nu se poate judeca după faptul că o carte este best-seller, spuse. Este ştiut. Multe best-seller-uri sunt prostii îngrozitoare. Asta, acum…

Şovăi.

Betty spuse:

— Cel mai adevărat. Gustul mediu, într-adevăr deplorabil.

— Ca în muzică, spuse Paul. Nici un interes pentru jazzul popular american autentic, spre exemplu. Robert, îţi place, să zicem Bunk Johnson şi Kid Ory şi ceilalţi? Dixiland-ul timpuriu? Am o bibliotecă de discuri cu muzică din asta veche, înregistrări Gevet, originale.

Robert spuse:

— Mă tem că ştiu prea puţin despre muzica neagră.

Nu părură tocmai plăcut impresionaţi de această remarcă.

— Prefer genul clasic. Bach şi Beethoven.

Cu siguranţă, asta a fost bună. Simţi acum puţin resentiment. Se aşteptau de la el să-i renege pe mai marii maeştri ai muzicii europene, nepieritorii clasici, pentru jazzul New Orleans-ului din sălile de baluri populare şi bistrourile cartierului negru?

— Poate dacă pun o selecţie din New Orleans Rhythm Kings, în-cepu Paul dând să iasă din cameră, dar Betty îi aruncă o privire de avertizare.

Ezită şi ridică din umeri.

— Masa-i aproape gata, spuse ea.

Întorcându-se, Paul se aşeză iar. Puţin abătut, se gândi Robert şi murmură:

— Jazzul din New Orleans, cea mai autentică muzică populară americană care există. Apărută pe acest continent. Toate celelalte au venit din Europa, ca leşinatele balade de lăută, în stil englezesc.

— Aceasta este disputa noastră permanentă, spuse Betty, zâmbindu-i lui Robert. Eu nu-i împărtăşesc dragostea pentru jazzul original.

Încă ţinând în mână Lăcusta abia se târăşte, Robert zise:

— Ce fel de prezent alternativ descrie cartea asta?

Betty, după un moment, răspunse:

— Unul în care Germania şi Japonia au pierdut războiul.

Tăcură cu toţii.

— Vremea mesei, spuse Betty alunecând în picioare. Poftiţi, vă rog, doi domni flămânzi, oameni de afaceri.

Îi ademeni pe Robert şi pe Paul către masa deja aranjată cu feţe albe, tacâmuri, veselă, şervete uriaşe, aspre, aşezate în ceea ce Robert recunoscu drept inele pentru şervete din os, americane timpurii. Vesela, de asemenea, era veselă originală americană. Ceştile şi farfurioarele erau Royal Albert, albastru închis, cu galben. Excepţional; nu putea decât să se uite la ei cu admiraţie profesională.

Farfuriile nu erau americane. Păreau a fi japoneze; nu putea spune, fiind în afara domeniului lui.

— Este porţelan Imari, spuse Paul, observându-i interesul. Con-siderat un produs de primă clasă. Japonez.

Se aşezară.

— Cafea? îl întrebă Betty pe Robert.

— Da, zise. Mulţumesc.

— O aduc la sfârşitul mesei, spuse ea, mergând să aducă măsuţa de servit.

Curând, mâncau cu toţii. Robert găsi mâncarea delicioasă. Era o bucătăreasă pur şi simplu excepţională. Salata, în special, îi plăcu. Avocados, muguri de anghinare, puţină brânză presărată… slavă Domnului că nu-i puseseră dinainte un meniu japonez, amestec de legume şi feluri de carne, din care mâncase de atâtea ori de la război încoace.

Şi nelipsitele fructe de mare. Mâncase atâtea încât nu mai putea suporta creveţi sau vreun alt fel de crustacee.

— Aş vrea să ştiu, spuse Robert, cum presupune el că ar fi într-o lume în care Germania şi Japonia au pierdut războiul.

Nici Paul, nici Betty nu au răspuns pentru un timp. Apoi, Paul zise, în cele din urmă:

— Foarte complicate deosebiri. Mai bine să citeşti cartea. Ţi-ar strica, poate, să auzi.

— Am convingeri puternice în materie, spuse Robert. M-am gândit deseori la asta. Lumea ar fi mult mai rea.

Îşi auzi vocea sunând ferm, de fapt aspru.

— Mult mai rea.

Părură surprinşi. Poate din cauza tonului lui.

— Comunismul ar conduce pretutindeni, continuă Robert.

Paul dădu din cap încuviinţând.

— Autorul, domnul H. Abendsen, tratează această problemă, a expansiunii necontrolate a Rusiei Sovietice. Dar la fel ca în Primul Război Mondial, chiar fiind de partea câştigătoare, Rusia, inferioară, eminamente ţărănească, natural că a căzut la fund. Mare sursă de amuzament, amintind războiul Japoniei cu ei, când…

— A trebuit să suferim, să plătim preţul, spuse Robert. Dar am făcut-o pentru o cauză bună. Să oprim inundarea slavă a lumii.

Betty, cu voce coborâtă, spuse:

— Eu, personal, nu cred în nici o poveste istorică despre "inun-darea lumii" de vreun popor. Slav, chinez sau japonez.

Îl privi liniştită pe Robert. Se controla perfect, nu o lua razna. Dar voia să-şi exprime simţămintele. Câte o pată de culoare, roşu aprins, îi apăruse pe fiecare obraz.

Mâncară un timp, fără să discute.

Iar am făcut-o, se auto-informă Robert Childan. Imposibil de evitat subiectul. Pentru că este pretutindeni, într-o carte pe care se întâmplă să pun mâna sau o colecţie de discuri, în inelele astea de os — pradă stivuită de cuceritor. Captură de la poporul meu.

Înfruntă realitatea. Încerc să pretind că eu şi japonezii ăştia suntem la fel. Dar observ: chiar şi când îmi exprim mulţumirea că au câştigat ei războiul, pe care naţiunea mea l-a pierdut — nici atunci nu avem o bază comună. Ceea ce înseamnă cuvintele pentru mine este exact opusul vis-à-vis de ei. Creierele lor sunt diferite. Sufletele, de asemenea. Îi urmăresc bând din ceşti englezeşti din porţelan, mâncând cu tacâmuri americane, ascultând muzică neagră. Totul este la suprafaţă. Avantajul bogăţiei şi al puterii le permite toate astea, dar este surogat toată ziua.

Chiar şi I Ching-ul, pe care mi l-au vârât pe gât; chinezesc. Împrumutat cu vreme înainte. Pe cine prostesc? Pe ei înşişi? Obiceiuri de furat, din dreapta şi din stânga, îmbrăcămintea, mâncarea, vorbirea, mersul, ca de pildă consumarea cu entuziasm a cartofilor copţi serviţi cu lapte bătut şi ceapă verde, mâncare americană de modă veche adăugată capturii. Dar nimeni prostit, v-o pot spune; eu, cel puţin.

Numai rasele albe înzestrate cu creativitate, reflectă el. Şi totuşi eu, reprezentant al rasei albe, trebuie să mă dau cu capul de pământ pentru ăştia doi. Să mă gândesc cum ar fi fost dacă am fi câştigat! I-am fi spulberat dintre cei vii. Nici o Japonie la ora actuală, iar SUA strălucind, singura mare putere în toată lumea largă.

Se gândi: trebuie să citesc cartea asta, Lăcusta. Datorie patriotică, după cum sună.

Betty îi spuse blând:

— Robert, nu mănânci. Este gătită prost mâncarea?

Luă imediat o furculiţă cu salată.

— Nu, spuse. Este de fapt cea mai delicioasă masă pe care am servit-o de ani de zile.

— Mulţumesc, spuse ea evident măgulită. Fac tot ce pot ca să fiu autentică… de pildă, cumpărăturile, adunate de prin pieţe americane micuţe-micuţe de pe Mission Street. Înţeleg că asta-i veritabil.

Găteşti mâncărurile autohtone la perfecţie, se gândi Robert Childan. E adevărat ce se spune: puterea voastră de imitaţie este imensă. Plăcintă de mere, Coca-Cola, plimbarea după film, Glenn Miller… puteţi plăsmui împreună din tinichea şi hârtie de orez întreaga Americă artificială. Mama din hârtie de orez în bucătărie, tata din hârtie de orez citind ziarul. Căţel din hârtie de orez la picioarele lui. Totul.

Paul îl urmărea în tăcere. Robert Childan, observând brusc atenţia bărbatului, curmă firul gândului şi se ocupă de mâncare. Îmi poate citi gândurile? se întrebă. Să vadă ce gândesc eu cu adevărat? Ştiu că n-am arătat-o. Am păstrat expresia cuvenită; nu era posibil să ştie.

— Robert, spuse Paul, de vreme ce te-ai născut şi ai crescut aici, vorbind dialectul american, poate m-ai putea ajuta cu o carte care mi-a dat anumită bătaie de cap. Roman din anii '30, de un autor american.

Robert se înclină uşor.

— Cartea, zise Paul, care este destul de rară şi din care, cu toate astea, eu posed o copie, este de Nathanael West. Titlul este Miss Lovelyhearts. Am citit-o cu plăcere, dar nu prind tot ce vrea să spună West.

Se uită la Robert plin de speranţă.

Imediat, Robert Childan recunoscu:

— Eu… n-am citit cartea asta, mă tem.

Nici măcar, se gândi, nu am auzit de ea.

Pe chipul lui Paul se citi dezamăgirea.

— Păcat. Este o carte micuţă. Vorbeşte despre un om care scria la un ziar; are întruna probleme cu inima până când, evident înnebuneşte de durere şi i se năzare că e Isus Cristos. Îţi aminteşti? Poate ai citit-o de mult.

— Nu, spuse Robert.

— Oferă o perspectivă ciudată asupra suferinţei, zise Paul. Înţeles de cel mai original tip în semnificaţia durerii fără nici un motiv, probleme cu care se ocupă toate religiile. Religii precum creştinismul declară adesea că trebuie să fie păcat pentru a justifica suferinţa. West pare să adauge o viziune mai restrictivă despre asta mai vechilor noţiuni. El a văzut probabil că ar putea exista suferinţă fără cauză datorită faptului că era evreu.

Robert spuse:

— Dacă Germania şi Japonia ar fi pierdut războiul, evreii ar fi condus lumea astăzi. Prin Moscova şi Wall Street[51].

Cei doi japonezi, soţ şi soţie, părură că se fac mai mici. Părură că pălesc, devin mai reci, coboară în ei înşişi. Camera însăşi se răci. Robert Childan se simţi singur. Mâncând de unul singur, lipsit de compania lor. Acum ce făcuse? Ce înţeleseseră greşit? Incapacitatea lor prostească de a prinde limbi străine, gândirea occidentală. I-a evitat şi s-au ofensat. Ce tragedie, se gândi el continuând să mănânce. Şi totuşi, ce era de făcut?

Folosise o exprimare cât mai clară, iar ei înţeleseseră cum nu se poate mai rău. Adevărata dimensiune nebănuită până acum. Robert Childan nu se mai simţea chiar atât de rău ca înainte, pentru că închipuirea absurdă începuse să i se destrame din minte. Am venit aici cu atâtea speranţe, îşi aminti. Entuziasmul aproape adolescentin, zăpăcindu-mă când urcam scările. Dar realitatea nu poate fi ignorată; trebuie să creştem mari.

Şi ăsta-i pontul adevărat, chiar aici. Oamenii ăştia nu sunt propriu-zis oameni. Îmbracă haine, dar sunt ca maimuţele împopoţonate de la circ. Sunt deştepţi şi pot învăţa, dar asta-i tot.

De ce mă ocup de ei, atunci? Numai pentru că au câştigai?

Mare defect al caracterului meu, revelat de această întâlnire. Dar asta e. Am o tendinţă patetică spre… ei, să spunem, alegerea fără greş a celui mai mic dintre două râuri. Calc în străchini.

Ceea ce am făcut eu este să merg o dată cu valul, pentru că e mai sigur; în definitiv, aceştia sunt victorioşii… ei comandă. Am să o fac şi în continuare, cred. Pentru că, de ce m-aş neferici singur? Au citit o carte americană şi vor să le-o explic; speră ca eu, omul alb, să le pot da răspunsul. Iar eu încerc. Dar în cazul de faţă nu pot, deşi, dacă o citeam, fără îndoială că puteam.

— Poate că într-o zi am să arunc o privire la Miss Lovelyhearts, îi spuse lui Paul. Şi atunci am să-ţi tălmăcesc semnificaţia ei.

Paul dădu uşor din cap.

— Oricum, acum sunt prea prins cu munca mea, spuse Robert. Mai târziu, poate… sunt sigur că nu mi-ar lua prea mult timp.

— Nu, murmură Paul. O carte foarte scurtă.

Şi el şi Betty păreau foarte trişti, se gândi Robert Childan. Se întrebă dacă simţiseră şi ei prăpastia de netrecut dintre ei şi el. Sper că da, se gândi. Merită. O ruşine… Trebuie să descopere mesajul cărţii de unii singuri.

Înghiţi cu mai multă plăcere.

Nici o altă fricţiune nu mai strică seara. Când părăsi apartamentul familiei Kasoura, la ora zece, Robert Childan încă mai simţea senzaţia de neîncredere care îl cuprinsese în timpul mesei.

O luă în jos pe scările clădirii, fără să-i pese deloc că eventuali locatari japonezi în drum spre şi dinspre băile comune l-ar putea observa şi privi. Afară, pe trotuarul întunecat, în noapte, apoi strigarea unui velotaxi. Şi, cu acesta, în drum spre casă.

Întotdeauna m-am întrebat cum ar fi să cunosc anumiţi clienţi în afara relaţiilor de afaceri. Nu prea rău, în definitiv. Şi, se gândi, experienţa asta m-ar putea foarte bine ajuta în afaceri.

Este terapeutic să-i cunoşti pe oamenii care te-au intimidat. Şi să descoperi cum sunt de fapt. Atunci, intimidarea dispare.

Gândind în acest fel, ajunse în propriul lui cartier şi în cele din urmă la propria-i uşă. Plăti chinezoiului cu velotaxiul şi urcă treptele familiare.

Acolo, în camera lui din faţă, stătea un om pe care nu îl cunoştea. Un alb în pardesiu, şezând pe canapea şi citind ziarul. Cum Robert Childan stătea uluit în cadrul uşii, omul îşi puse ziarul jos, se ridică lejer şi băgă mâna în buzunar. Scoase un portofel şi-l arătă.

— Kempeitai.

Era un pinoc. Funcţionar din Sacramento al Poliţiei de Stat instalată de autorităţile japoneze de ocupaţie. Înfricoşător.

— Sunteţi Robert Childan?

— Da, domnule, spuse; inima îi bătea puternic.

— Recent, spuse poliţistul consultând nişte foi puse într-o copertă, pe care le scosese dintr-o geantă de pe canapea, aţi fost vizitat de un om, un alb, dându-se drept reprezentant al unui ofiţer al Marinei Militare Imperiale. Investigaţii ulterioare au arătat că nu era aşa. Nu exista nici un asemenea ofiţer. Nici o asemenea navă.

Se uită la Childan.

— Este corect, spuse Childan.

— Avem un raport, continuă poliţistul, asupra unei escrocherii săvârşite în Zona Golfului. Acest tip a fost, evident, implicat. Vreţi să-l descrieţi?

— Scund, cam brunet, începu Childan.

— Evreu?

— Da! spuse Childan. Acum, aşa cred. Deşi am trecut cu vederea atunci.

— Iată o fotografie.

Omul de la Kempeitai i-o înmână.

— El e, spuse Childan, având sentimentul recunoaşterii fără nici un dubiu.

Fu puţin îngrozit de forţa de detecţie a Kempeitai.

— Cum l-aţi găsit? Eu n-am reclamat, dar l-am sunat pe furnizorul meu Ray Calvin şi i-am spus…

Cu un semn al mâinii, poliţistul îl făcu să tacă:

— Am o hârtie pentru dumneavoastră, s-o semnaţi şi cu asta, basta. N-o să fie nevoie să vă înfăţişaţi la tribunal; asta-i o formalitate legală prin care vi se sfârşeşte implicarea.

Îi înmână lui Childan hârtia, plus pixul.

— Aici se declară că aţi fost abordat de acest om şi că el a încercat să escrocheze dându-se drept altcineva şi aşa mai departe. Citiţi declaraţia.

Poliţistul se uită la ceas în timp ce Robert Childan citea hârtia.

— Este corect, în sine?

Era… în sine. Robert Childan nu avu timp să parcurgă tot textul cu atenţie şi oricum, era puţin nedumerit în legătură cu ce se întâmplase în ziua aceea. Dar ştia că omul acela se dăduse drept altcineva şi că era vorba de ceva necurat; şi, după cum spusese omul de la Kempeitei, tipul era evreu. Robert Childan îşi aruncă privirile asupra numelui de sub fotografia omului. Frank Frink. Născut Frank Fink. Da, cu siguranţă era evreu. Oricine putea spune, cu un nume ca Fink.

Childan semnă hârtia.

— Mulţumesc, spuse poliţistul.

Îşi adună lucrurile, îşi dădu pălăria pe ceafă, îi ură lui Childan noapte bună şi plecă. Întreaga afacere durase numai un moment.

Cred că l-au prins. Indiferent cu ce.

Mare uşurare. Lucrează repede, în regulă.

Trăim într-o societate a legii şi a ordinii, în care evreii nu-şi pot pune în aplicare vicleniile pe socoteala nevinovaţilor. Suntem protejaţi.

Nu ştiu cum de nu am recunoscut caracteristicile rasei când l-am văzut? Evident, sunt uşor de păcălit.

Hotărî: pur şi simplu nu sunt în stare să înşel şi asta mă face neajutorat. Fără lege, aş fi la cheremul lor. M-ar fi putut convinge de orice. E un fel de hipnoză. Pot controla o întreagă societate.

Mâine va trebui să merg să cumpăr cartea aia, Lăcusta, îşi spuse. Va fi interesant să văd cum descrie autorul o lume guvernată de evrei şi de comunişti, cu Reich-ul în ruine şi Japonia, fără îndoială, o provincie a Rusiei; de fapt, Rusia întinzându-se între Atlantic şi Pacific. Mă întreb dacă el — oricum l-ar chema — descrie un război între Rusia şi SUA? Interesantă carte, se gândi. Ciudat că nu s-a gândit nimeni să o scrie mai înainte.

Se gândi: ar trebui să ne ajute să pricepem cât suntem de norocoşi. În ciuda dezavantajelor evidente… puteam să ajungem cu mult mai rău. Mare lecţie morală dată de cartea asta. Da, sunt japonezii la putere aici, iar noi suntem o naţiune învinsă. Dar trebuie să privim înainte; trebuie să construim. Din asta ies marile lucruri, precum co-lonizarea planetelor.

Ar trebui să se transmită ceva ştiri, îşi dădu seama. Aşezându-se, deschise radioul. Poate a fost ales noul cancelar al Reich-ului. Era emoţionat şi nerăbdător. După mine, Seyss-Inquart ăla pare a fi cel mai dinamic. Foarte probabil să pună în aplicare programe îndrăzneţe.

Aş fi vrut să fiu acolo, se gândi. Poate într-o zi am să fiu destul de bine situat ca să călătoresc în Europa şi să văd tot ce s-a înfăptuit. Ruşine să scapi. Lipit aici, pe Coasta de Vest, unde nu se întâmplă nimic. Istoria trece pe lângă noi.