Omul din castelul înalt

15

CĂPITANUL RUDOLF WEGENER, pentru moment călătorind sub numele de acoperire Conrad Goltz, negustor angrosist în domeniul medical, privi prin fereastra rachetei Lufthansa Me 9-E. Înainte, Europa. Ce repede, se gândi. Vom ateriza la Tempelhofer Feld în circa şapte minute.

Mă întreb dac-am reuşit, se gândi uitându-se cum creştea pământul. Depinde de generalul Tedeki, acum. De ceea ce poate face el în Home Islands. Dar măcar le-am transmis informaţiile. Am făcut şi noi ce am putut.

Se gândi. Nu există însă nici un motiv de optimism. Probabil că japonezii nu pot face nimic pentru a schimba cursul politicii interne a Germaniei. Guvernul Goebbels este la putere şi probabil că va rezista. După ce se consolidează, se vor întoarce iarăşi asupra acţiunii Păpădia. Şi o altă mare porţiune a planetei va fi distrusă, cu populaţia ei, pentru un ideal dement, fanatic.

Să presupunem că până la urmă ei, naziştii, o vor distruge cu totul? Să lase în loc numai cenuşă? Ar putea; au bombe cu hidrogen. Şi fără îndoială că ar face-o; gândirea lor tinde către acest Götterdämmerung. Pot, prea bine, să o dorească, să o caute activ, un holocaust final pentru toată lumea.

Şi ce va lăsa în urmă această a Treia Nebunie Mondială? Va pune capăt cu desăvârşire vieţii, de orice fel, de peste tot? Va deveni planeta noastră o planetă moartă, de propria noastră mână?

Nu putem crede aşa ceva. Chiar dacă viaţa de pe planeta noastră este în totalitate distrusă, trebuie să mai existe viaţă undeva, într-un loc despre care noi nici nu ştim. Este imposibil ca lumea noastră să fie unică; trebuie sa fie lumi după lumi, nevăzute de noi în vreo regiune sau dimensiune pe care noi pur şi simplu nu o percepem.

Chiar dacă nu pot dovedi asta, chiar dacă nu este logic — o cred, îşi spuse.

Un difuzor anunţă: "Meine Damen und Herren, Achtung, Bitte."

Ne apropiem de momentul aterizării, îşi zise căpitanul Wegener. Aproape sigur că voi fi întâmpinat de Sicherheitsdienst. Întrebarea e: care facţiune politică va fi reprezentată? Goebbels sau Heydrich? Presupunând că generalul S.S. Heydrich încă mai este în viaţă. Cât timp am fost eu la bordul acestei nave, aş fi putut fi ridicat şi împuşcat. Lucrurile se petrec repede în timpul perioadei de tranziţie la o societate totalitară. Au existat, în Germania nazistă, liste negre de nume asupra cărora oamenii se gândiseră…

Câteva minute mai târziu, când racheta ateriză, se trezi mergând către ieşire, cu pardesiul sub braţ. Înaintea şi în urma lui, pasageri nerăbdători. Nici un tânăr artist nazist de data asta, reflectă. Nici un Lotze să mă bată la cap cu un punct de vedere de retardat. Un oficial al liniilor aeriene — îmbrăcat, observă Wegener, ca mareşalul Reich-ului însuşi — îi ajută pe toţi la coborârea rampei, unul după altul, până jos, la sol. Acolo, alături de pasaj, stătea, în picioare, un mic grup de cămăşi negre. Pentru mine? Wegener începu să meargă încet, îndepărtându-se de racheta parcată. Mai încolo, bărbaţi şi femei aşteptând, făcând cu mâna, strigând… Chiar şi câţiva copii.

Una dintre cămăşile negre, un blond care nu clipea, cu faţă lată, purtând insigna Waffen-S.S., păşi iute către Wegener, îşi ciocni călcâiele cizmelor lui negre, înalte până la genunchi, şi salută.

— Ich bitte mich zu entschuldigen. Sind Sie nicht Kapitän Rudolf Wegener, von der Abwehr?[80]

— Îmi pare rău, răspunse Wegener. Sunt Conrad Goltz. Reprezint A.G. Chemikalien, produse medicale.

Dădu să treacă.

Alte două cămăşi negre, tot Waffen-S.S., veniră către el. Cei trei i se alăturară, astfel încât deşi continuă să meargă în propriul lui ritm şi în direcţia în care dorea, era destul de strict şi eficace supravegheat. Doi dintre oamenii de la Waffen-S.S. aveau pistoale sub tunică.

— Sunteţi Wegener, zise unul dintre ei când intrară în clădire. Nu spuse nimic.

— Avem o maşină, continuă omul din Waffen-S.S. Am primit ordinul să vă întâmpinăm la rachetă, să vă contactăm şi să vă ducem imediat la generalul S.S. Heydrich, care se află împreună cu Sepp Dietrich din O.K.W.-ul Diviziei Leibstandarte. În special, nu trebuie să vă permitem să fiţi abordat de persoane din Wehrmacht sau Partei.

Atunci n-am să fiu împuşcat, îşi spuse Wegener. Heydrich se află în viaţă; şi la loc sigur încercând să-şi întărească poziţia împotriva guvernului Goebbels.

Poate că guvernul Goebbels va cădea până la urmă, se gândi când i se deschise uşa maşinii S.S. care aştepta, un Daimler pentru persoane. Un detaşament Waffen-S.S. este înlocuit deodată, în noapte; garda de la Cancelaria Reich-ului este înlocuită. Secţiile de poliţie din Berlin varsă deodată în stradă oameni înarmaţi, din S.D., în toate direcţiile — posturile de radio întrerupte, Tempelhof închis. Bubuituri de arme grele în întuneric, pe străzile principale.

Dar ce contează? Chiar dacă Doctor Goebbels este debarcat şi Operaţiunea Păpădia anulată? Tot vor mai exista: cămăşile negre, Partei, sistemul, dacă nu în Orient, atunci undeva în altă parte. Pe Marte şi pe Venus.

Nu-i de mirare că domnul Tagomi n-a mai putut continua, se gândi. Îngrozitoarea dilemă a vieţilor noastre. Orice ar fi, răul este mai puternic. Se luptă, atunci? De ce să mai alegi? Dacă alternativele sunt la fel…

Evident că mergem înainte, ca întotdeauna. De la o zi la alta. În momentul actual lucrăm împotriva Operaţiunii Păpădia. După aceea, în alt moment, contribuim la înfrângerea poliţiei. Dar nu putem face totul dintr-o dată; este o secvenţă. Un proces în desfăşurare. Nu putem controla decât sfârşitul, făcând o alegere la fiecare pas.

Se gândi: nu putem decât spera. Şi încerca.

Într-o altă lume, probabil că este altfel. Mai bine. Sunt alternative clare, bune şi rele. Nu amestecurile astea obscure, amalgamurile astea, fără nici o unealtă adecvată cu care să desparţi componentele.

Nu avem lumea ideală, pe care ne-am dori-o, în care moralitatea este simplă pentru că posibilităţile de cunoaştere sunt la îndemână. În care se poate face binele fără nici un efort pentru că evidentul poate fi identificat.

Daimlerul porni, cu căpitanul Wegener în spate şi câte o cămaşă neagră de fiecare parte, cu mitralierele pe genunchi. Cămaşă neagră la volan.

Să presupunem că şi de data asta este o înşelăciune, se gândi Wegener în timp ce maşina se deplasa cu mare viteză prin traficul Berlinului. Nu mă duc la generalul S.S. Heydrich la O.K.W.-ul Diviziei Leibstandarte: mă duc la o închisoare a Partei, să mă chinuie şi în cele din urmă să mă ucidă. Dar eu am ales; am ales să mă întorc în Germania; am ales riscul de a fi capturat înainte de a putea ajunge la cei din Abwehr şi la adăpost.

Moartea în fiecare moment, o şosea care ne este deschisă în orice punct. Şi până la urmă o alegem, în ciuda noastră înşine. Sau renunţăm şi o urmăm deliberat. Se uita la casele din Berlin, cum treceau prin faţa ferestrelor maşinii. Propriul meu Volk[81], se gândi; tu şi cu mine, împreună iar.

Spuse celor trei oameni:

— Cum merge? Vreo schimbare recentă în situaţia politică? Am fost plecat câteva săptămâni, dinainte de moartea lui Bormann, de fapt.

Omul din dreapta lui răspunse:

— Sunt, desigur, destui susţinători isterici ai Micuţului Doctor. Mulţimea l-a aşezat în funcţie. Oricum, nu prea e probabil ca atunci când vor predomina elementele sobre să mai vrea cineva să sprijine un slăbănog şi un demagog care se bazează pe înflăcărarea maselor cu minciunile şi vrăjelile lui.

— Înţeleg, făcu Wegener.

Merge înainte, se gândi. Ura dintre facţiuni. Probabil aici este miezul, în asta. Se vor mânca unii pe alţii până la urmă şi ne vor lăsa pe noi ceilalţi ici şi colo în lume, încă în viaţă. Încă destui dintre noi ca să construim şi să sperăm încă o dată şi să ne facem câteva planuri simple.

La ora unu după-amiază, Juliana Frink ajunse în Cheyenne, Wyoming. În centrul comercial şi de afaceri al oraşului, peste drum de un enorm depozit feroviar, opri la o tutungerie şi cumpără două ziare de după-amiază. Stând pe marginea trotuarului, căută până ce, în sfârşit, găsi articolul.

"Vacanţa se sfârşeşte cu o tăietură fatală

Căutată pentru a răspunde cu privire la asasinarea soţului ei în somptuosul lor apartament de la President Garner Hotel din Denver, doamna Joe Cinnadella din Canon City, potrivit personalului hotelului, a plecat imediat după ceea ce trebuie să fi fost apogeul într-o ceartă conjugală. Lamele de ras găsite în cameră, prin ironia sorţii oferite de hotel oaspeţilor săi, au fost după cât se pare cele folosite de doamna Cinnadella — descrisă ca brunetă, atrăgătoare, bine îmbrăcată şi subţire, în jur de treizeci de ani — pentru a tăia beregata soţului ei, al cărui corp a fost găsit de Theodore Ferris, angajat al hotelului, care luase cămăşi de la Cinnadella cu numai jumătate de oră mai devreme şi le aducea înapoi conform comenzii, numai pentru a da peste sinistra scenă.

Apartamentul din hotel, spune poliţia, arăta semne de luptă, sugerând că o ceartă violentă avusese…"

Deci a murit, se gândi Juliana împăturind ziarul. Şi nu numai atât, nu-mi cunosc numele adevărat; nu ştiu cine sunt sau altceva despre mine.

Mult mai puţin neliniştită acum, conduse până ce găsi un motel potrivit. Acolo, închine o cameră şi-şi cără lucrurile din maşină. De acum nu mai am de ce să mă grăbesc, îşi spuse. Pot chiar să aştept până diseară ca să merg la Abendsen; aşa îmi voi putea purta şi rochia nouă. Nu se face să merg peste zi la cumpărături îmbrăcată cu ea… doar nu porţi o rochie de seară ca asta înainte de cină.

Şi pot termina şi cartea.

Se făcu comodă în cameră dând drumul la radio, luându-şi cafea de la bufetul motelului; se urcă în patul îngrijit ţinând în mâini volumul curat, neumblat, din Lăcusta, pe care-l cumpărase la librăria hotelului din Denver.

La ora şase după-amiază, termină cartea. Mă întreb dacă Joe a ajuns până la sfârşit, se gândi ea. Sunt mult mai multe în ea decât a înţeles el. Ce-a vrut Abendsen să spună? Nimic despre pretinsa lui lume. Oi fi singura care ştie? Pun pariu că da; nimeni altcineva nu înţelege cu adevărat Lăcusta, în afară de mine… doar îşi închipuie.

Încă puţin zdruncinată, o puse în valiză, apoi îşi luă haina şi părăsi motelul în căutarea unui loc unde să mănânce de seară. Aerul mirosea bine, iar luminile şi reclamele din Cheyenne păreau deosebit de incitante. În faţa unui bar, două prostituate drăguţe indience, cu ochi negri, se certau… Încetini să privească. Maşini multe, unele lux-oase, rulau în sus şi-n jos pe stradă, întregul spectacol avea o aură de strălucire şi aşteptare în întâmpinarea unui eveniment fericit şi important mai degrabă decât de aniversare a unui eveniment din tre-cut… trecut, se gândi, către stătut şi sinistru, către uzat şi lepădat.

Într-un restaurant franţuzesc — unde un bărbat în haină albă parca maşinile clienţilor şi fiecare masă avea o lumânare arzând într-o enormă cană pentru vin, iar untul era servit nu în bucăţele, ci bătut în rondele palide — mâncă o cină care îi făcu plăcere, iar apoi având destul timp de pierdut, o luă agale pe jos către motel. Bancnotele germane aproape se duseseră, dar nu-i păsa; nu avea nici o importanţă. Ni se vorbeşte despre propria noastră lume, se gândi descuind uşa camerei. Aceasta, care ne înconjoară. În cameră, dădu iarăşi drumul la radio. El vrea s-o vedem aşa cum este. Iar eu fac asta şi chiar mai mult, în fiecare moment.

Scoţând rochia cea albastră, italiană, din cutia ei, o întinse cu grijă pe pat. Nu păţise nimic; tot ce-i trebuia, în cel mai bun caz, era o perie deasă, pentru îndepărtarea scamelor. Dar când deschise şi celelalte pachete, descoperi că nu adusese nici unul dintre noile sutiene, jumătate de cupă, luate din Denver.

— Fir-ar să fie, zise, lăsându-se să cadă într-un scaun. Îşi aprinse o ţigară şi stătu un timp, fumând.

Poate era posibil s-o poarte cu un sutien obişnuit. Îşi scoase bluza şi fusta şi încercă rochia, dar bretelele se vedeau, ca şi partea de sus a cupelor, aşa că nu mergea. Sau poate, se gândi, aş putea merge fără sutien… Erau ani de când nu mai încercase aşa ceva şi îşi aminti de zilele de demult, din liceu, când avea un bust foarte mic; chiar îşi făcuse griji în această privinţă, atunci. Acum, însă, maturizarea şi practica judo îi sporiseră măsura la treizeci şi opt. Oricum, încercă fără sutien, urcându-se pe un scaun în baie, ca să se vadă în oglinda de la dulăpior.

Rochia venea uimitor de bine, dar, Doamne, era prea riscant. Tot ce avea de făcut era să se aplece să stingă o ţigară sau să ia un pahar cu băutură — şi, dezastru.

O insignă! Putea să poarte rochia fără sutien şi să o strângă în faţă. Aruncând conţinutul cutiei cu bijuterii pe pat, împrăştie insignele, relicve pe care le avea de ani de zile, date de Frank sau de alţi bărbaţi, înaintea căsătoriei lor, şi pe cea nouă, cea pe care i-o luase Joe în Denver. Da, o mică insignă din argint, în formă de cal, din Mexico, va fi încununarea; găsise ceea ce trebuia. Aşadar, putea purta rochia, în cele din urmă.

Mă bucur că totul merge bine acum, se gândi; prea multe merseseră prost; prea puţin mai rămăsese, oricum, din minunatele planuri.

Pierdu mult timp cu periatul părului, până ce deveni foşnitor şi strălucitor şi nu mai avea nevoie decât de pantofi şi de cercei. Apoi, îşi puse haina, îşi luă noua geantă din piele, lucrată manual şi ieşi.

În loc de a se urca la volanul vechiului ei Studebaker, îl rugă pe proprietarul hotelului să telefoneze pentru un taxi. Aşteptând în biroul motelului, simţi deodată nevoia să-l sune pe Frank. Cum de-i venise, nu-şi putea da seama, dar asta era ideea. De ce nu? se întrebă ea. Putea să vorbească şi cu taxă inversă; era posibil ca el să fie copleşit să o audă şi să plătească bucuros.

Stând în dosul ghişeului, în birou, îşi apăsă receptorul la ureche, ascultând cu încântare operatoarele de la interurban discutând între ele, încercând să-i facă legătura. O auzi pe operatoarea din San Francisco, la mare depărtare, întrebând la informaţii numărul, apoi multe pârâituri şi pocnituri, iar în cele din urmă sunetul apelului propriu- zis. În timp ce aştepta, se uită după taxi; ar trebui să apară din clipă în clipă, se gândi. Dar nu era nimic dacă aştepta; erau obişnuiţi.

— Numărul nu răspunde, îi spuse în cele din urmă operatoarea din Cheyenne. Vom face iarăşi legătura, mai târziu şi…

— Nu, spuse Juliana, scuturând din cap. Oricum, nu fusese decât un capriciu. Nu mai stau. Mulţumesc.

Puse receptorul în furcă — proprietarul motelului stătuse prin preajmă, să se asigure că nu va fi taxat el din greşeală — şi ieşi repede afară din birou, pe trotuarul răcoros, în întuneric, aşteptând acolo.

Dintre maşinile care circulau se desprinse un taxi nou-nouţ, strălucitor, care trase lângă bordură şi opri; uşa se deschise şi şoferul sări afară, grăbindu-se să dea roată maşinii.

Un moment mai târziu, Juliana era pe drum, lăfăindu-se pe bancheta din spate a taxiului, traversând Cheyenne către locuinţa lui Abendsen.

Ferestrele casei familiei Abendsen erau luminate şi se auzeau muzică şi glasuri. Era o casă din stuc, cu un singur nivel, cu mulţi arbuşti şi o grădină mare, alcătuită mai ales din trandafiri căţărători. Păşind pe aleea de la intrare, se gândi: mă aflu într-adevăr aici? Acesta este Castelul Înalt? Dar zvonurile şi poveştile? Casa era obişnuită, bine întreţinută, iar terenul întins. Era chiar şi un cărucior de copil pe lunga alee de ciment.

Să fie un alt Abendsen? Luase adresa din cartea de telefon din Cheyenne, dar se potrivea cu numărul de telefon la care sunase seara trecută din Greeley.

Păşi pe terasa cu lucrătură în fier forjat şi apăsă pe butonul soneriei. Prin uşa întredeschisă, putea vedea în sufragerie un număr de persoane stând în picioare, jaluzele la ferestre, pian, şemineu, corpuri de bibliotecă… Frumos mobilat, se gândi. O petrecere? Dar nu erau îmbrăcaţi în ţinută de seară.

Un băiat ciufulit, cam de treisprezece ani, în tricou şi blugi, deschise uşa larg.

— Da?

Ea zise:

— Este… acasă domnul Abendsen? Este ocupat?

Adresându-se cuiva din casă, din spatele lui, băiatul strigă:

— Mami, vrea să vorbească cu tati.

În spatele băiatului, apăru o femeie cu păr castaniu-roşcat, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu ochi cenuşii, pătrunzători, şi un zâmbet perfect cuceritor şi încrezător, încât Juliana ştiu că se afla în faţa Carolinei Abendsen.

— Am sunat aseară, spuse Juliana.

— A, da, desigur.

Zâmbetul i se accentuă. Avea dinţii perfect albi, regulaţi; irlandeză, hotărî Juliana. Numai sângele irlandez putea da unei asemenea danturi atâta feminitate.

— Daţi-mi mie geanta şi haina. Aţi picat foarte bine; sunt şi câţiva prieteni. Ce rochie adorabilă… e House of Cherubini, nu-i aşa?

O conduse pe Juliana prin sufragerie până într-un dormitor, unde puse hainele Julianei împreună cu ale celorlalţi, pe pat.

— Soţul meu e şi el pe aici. Uitaţi-vă după un bărbat înalt, cu ochelari, care bea un cocktail cu lămâie.

Lumina inteligentă din ochii ei se revărsă asupra Julianei; buzele îi tremurară — este atâta înţelegere între noi două, realiză Juliana. Nu-i uimitor?

— Am făcut un drum lung, zise Juliana.

— Într-adevăr. Îl văd.

Caroline Abendsen o conduse înapoi în sufragerie, către un grup de bărbaţi.

— Dragul meu, strigă, vino puţin. Ai aici o cititoare de-a ta, care este foarte nerăbdătoare să-ţi spună câteva cuvinte.

Din grup se desprinse un bărbat, care se apropie cu băutura în mână. Juliana văzu o persoană extrem de înaltă, cu păr negru, creţ; pielea îi era şi ea închisă la culoare, iar ochii îi păreau purpurii sau căprui, foarte slab coloraţi îndărătul ochelarilor. Purta un costum scump, croit şi cusut de mână, din lână, probabil stofă englezească; costumul îi accentua umerii largi şi puternici, fără să aibă o linie a lui. În viaţa ei nu văzuse un asemenea costum; se trezi privind fascinată.

Caroline zise:

— Doamna Frink a venit cu maşina până aici din Canon City, Colorado, numai pentru a vorbi cu tine despre Lăcusta.

— Credeam că trăiţi într-o fortăreaţă, zise Juliana.

Aplecându-se să o privească, Hawthorne Abendsen zâmbi gândi-tor.

— Da, am trăit. Dar trebuia să urcăm acolo cu un lift şi am făcut o fobie. Eram destul de cherchelit când am căpătat fobia, dar îmi amintesc, şi mi-o spun şi ceilalţi, că am refuzat să stau în picioare în el pentru că, ziceam eu, cablul era tras în sus de Isus Cristos şi mergeam la el. Şi eram hotărât să nu stau în picioare.

Ea nu înţelese.

Caroline o lămuri:

— Hawth zice de când îl cunosc eu că atunci când, în sfârşit, îl va vedea pe Isus va sta aşezat; nu se va ridica în picioare.

Imnul, îşi aminti Juliana.

— Aşadar, aţi renunţat la Castelul Înalt şi v-aţi mutat aici, zise ea.

— Aş vrea să vă torn ceva de băut.

— În regulă, zise ea. Dar nu un cocktail ca al dumneavoastră.

Aruncase deja o privire la bufetul pe care se aflau mai multe sticle de whisky, aperitive, pahare, gheaţă, un mixer, vişine şi felii de lămâie şi portocală. Se îndreptă spre el, însoţită de Abendsen.

— Numai I.W. Harper cu gheaţă, zise. Îmi place. Ştiţi oracolul?

— Nu, răspunse Hawthorne, preparându-i băutura.

Uimită, ea zise:

— Cartea Schimbărilor?

— N-o ştiu, repetă el.

Caroline Abendsen spuse:

— N-o necăji.

— V-am citit cartea, spuse Juliana. De fapt, am terminat-o în după-amiaza asta. De unde ştiaţi toate astea despre cealaltă lume, despre care aţi scris?

Hawthorne nu spuse nimic; îşi frecă nodurile pumnului de buza de sus privind prin ea, încruntat.

— Aţi văzut oracolul? zise Juliana.

Hawthorne se uită la ea.

— Nu vreau să glumiţi sau să vă jucaţi, spuse ea. Spuneţi-mi serios.

Muşcându-şi buza, Hawthorne privi în podea; se cuprinsese cu braţele şi se legăna înainte şi înapoi, pe călcâie. Ceilalţi din încăpere, din apropiere, tăcură, iar Juliana observă că atitudinea lor se schimbase. Acum nu mai erau bucuroşi, din cauza a ceea ce spusese ea. Dar nu încercă să bată în retragere sau s-o schimbe; nu se prefăcu. Era prea important. Şi venise de prea departe şi făcuse prea multe pentru a accepta de la el altceva decât adevărul.

— E… o întrebare grea, zise Abendsen în cele din urmă.

— Nu e, zise Juliana.

Acum, toată lumea din încăpere tăcuse; o priveau toţi pe Juliana, stând cu Caroline şi Hawthorne Abendsen.

— Îmi pare rău, zise Abendsen, nu pot răspunde pe loc. Va trebui să accepţi asta.

— Atunci, de ce aţi scris cartea? spuse Juliana.

Arătând cu paharul, Abendsen zise:

— La ce foloseşte insigna aia de la rochia dumneavoastră? Alungă spiritele periculoase ale neschimbătoarei lumi? Sau pur şi simplu strânge rochia?

— De ce schimbaţi subiectul? zise Juliana. Evitând ceea ce v-am întrebat şi făcând asemenea observaţii nelalocul lor? E copilăresc.

Hawthorne Abendsen zise:

— Fiecare are… secrete tehnice. Dumneavoastră le aveţi pe ale dumneavoastră; eu le am pe ale mele. Trebuie să-mi citiţi cartea şi s-o acceptaţi ca atare, aşa cum eu accept ceea ce văd…

Arătă iarăşi cu paharul.

— Fără să întreb dacă pe dedesubt este masivă sau făcută cu sârmă şi cioburi şi lipici. Nu este un fel de a te încrede în natura oamenilor şi în ceea ce vezi în general?

Părea, se gândi ea, iritat şi agitat, acum, încetând să mai fie politicos, renunţând să mai fie gazdă. Iar Caroline, observă ea cu coada ochiului, avea o expresie de exasperare încordată; îşi strânsese buzele şi încetase cu totul să mai zâmbească.

— În cartea dumneavoastră, zise Juliana, aţi arătat că este o ieşire. Nu asta aţi vrut să spuneţi?

— "Ieşire", repetă el ironic.

Juliana spuse:

— Aţi făcut mult pentru mine; acum văd că n-am de ce să mă tem. Că n-am ce să-mi doresc, să urăsc sau să evit, sau de ce să fug. Sau ce să urmez.

El o privi în faţă, jucându-se cu ochelarii, studiind-o.

— Sunt o mulţime de lucruri demne de admirat pe lumea asta, după părerea mea.

— Înţeleg ce aveţi în minte, zise Juliana.

Pentru ea, era vechea expresie, familiară, de pe chipul bărbaţilor, dar acum nu o enervă să o vadă. Nu se simţi cum se simţise cândva.

— În dosarul Gestapo se spunea că sunteţi atras de femei ca mine.

Abendsen, cu numai o uşoară schimbare a expresiei, zise:

— Nu mai există Gestapo din 1947.

— Atunci S.D., sau ce-o fi.

— Vreţi să explicaţi? spuse Caroline pe un ton repezit.

— Vreau, zise Juliana. Am venit până în Denver cu unul dintre ei. Până la urmă au să se arate aici. Ar trebui să mergeţi undeva unde să nu vă poată găsi, în loc să ţineţi aici casa deschisă, lăsând pe oricine să intre cum am făcut şi eu. Următorul care va veni până aici… Nu va mai fi nimeni, ca mine, să-l oprească.

— Spuneţi "următorul", zise Abendsen, după o pauză. Ce s-a întâmplat cu cel cu care aţi venit până în Denver? De ce nu s-a arătat?

Ea zise:

— I-am tăiat gâtul.

— Asta chiar că e ceva, făcu Hawthorne. Să-ţi spună o fată aşa ceva, o fată pe care n-ai văzut-o în viaţa ta.

— Nu mă credeţi?

El dădu din cap:

— Sigur.

Îi zâmbi într-un fel timid, blând, pierdut. Aparent, nici nu-i trecuse prin minte să nu o creadă.

— Mulţumesc, zise.

— Vă rog să vă ascundeţi de ei, spuse ea.

— Ei bine, zise el, am încercat asta, după cum ştiţi. Cum aţi citit pe coperta cărţii… despre toate armele şi gardul din sârmă sub tensiune. Şi am scris aşa ca să pară că încă ne mai luăm măsuri de precauţie.

Vocea lui avea un ton obosit, uscat.

— Cel puţin, ai putea purta o armă, zise soţia lui. Ştiu că într-o zi cineva pe care-l vei invita şi cu care vei sta de vorbă te va împuşca, vreun expert nazist, să-ţi plătească; iar tu vei face filosofie exact ca acum. Prevăd.

— Te pot ajunge, zise Hawthorne, dacă vor. Cu gard sub tensiune şi cu fortăreţe sau fără.

Eşti prea fatalist, se gândi Juliana. Resemnat spre propria ta distrugere. Ştii şi asta, la fel cum ai ştiut lumea din cartea ta?

Juliana zise:

— Oracolul ţi-a scris cartea. Nu-i aşa?

Hawthorne spuse:

— Vrei să ştii adevărul?

— Îl vreau şi am dreptul la el, răspunse ea, pentru ce-am făcut. Nu este aşa? Ştii că este aşa.

— Oracolul, spuse Abendsen, a dormit adânc tot timpul cât am scris cartea. A dormit adânc în colţul încăperii.

În ochii lui nu era nici o veselie; din contră, faţa îi părea alungită, mai întunecată decât oricând.

— Spune-i, zise Caroline. Are dreptate; are dreptul, pentru ceea ce-a făcut pentru tine.

Întorcându-se către Juliana, spuse:

— Am să vă spun eu, atunci, doamnă Frink. Hawth a făcut alegerile una câte una. Mii. Cu ajutorul liniilor. Perioada istorică. Subiectul. Personajele. Intriga. I-a luat ani. Hawth a întrebat până şi ce succes va avea. I-a răspuns că va fi un foarte mare succes, primul cu adevărat din cariera lui. Aşa că ai avut dreptate. Trebuie să folosiţi destul de mult oracolul, dumneavoastră înşivă, pentru a şti.

Juliana spuse:

— Mă întreb de ce ar scrie oracolul un roman. V-aţi gândit vreodată să întrebaţi? Şi de ce unul în care nemţii şi japonezii au pierdut războiul? De ce această istorie anume şi nu o alta? Ce anume nu ne poate spune el direct, aşa cum face întotdeauna? Asta trebuie să fie altceva, nu credeţi?

Nici Hawthorne, nici Caroline nu spuseră nimic.

— El şi cu mine, zise Hawthorne în cele din urmă, am ajuns de mult timp la o înţelegere în legătură cu drepturile de autor. Dacă-l întreb de ce a scris Lăcusta, mă trezesc că-i trec lui şi partea mea. Întrebarea presupune că eu nu am făcut decât să bat la maşină, ceea ce nu-i nici adevărat, nici decent.

— Am să-l întreb, zise Caroline. Dacă tu nu vrei.

— Nu-i întrebarea ta, spuse Hawthorne. Las-o pe ea să întrebe. Îi spuse Julianei:

— Aveţi o minte… nenaturală. Sunteţi conştientă de asta?

Juliana întrebă:

— Unde vă este exemplarul? Al meu e în maşină, la motel. Am să-l iau pe acela, dacă nu mă lăsaţi să-l folosesc pe al dumneavoastră.

Întorcându-se, Hawthorne se îndepărtă. Ea şi Caroline îl urmară prin camera plină de lume, către o uşă închisă. La uşă, el le părăsi. Când reapăru, văzură toţi perechea de volume în învelitori negre.

— Eu nu folosesc beţişoare de coada-şoricelului, îi zise el Julianei. Nu le pot prinde şpilul; le scap mereu din mână.

Juliana se aşeză la o măsuţă pentru cafea, dintr-un colţ.

— Trebuie să am hârtie pe care să scriu şi un creion.

Unul dintre invitaţi îi aduse hârtie şi creion. Lumea din încăpere veni să formeze un cerc în jurul ei şi al soţilor Abendsen, ascultând şi privind.

— Poţi pune întrebarea cu voce tare, zise Hawthorne. Aici nu avem nici un secret.

Juliana zise:

— Oracol, de ce ai scris Lăcusta abia se târăşte? Ce ar trebui să aflăm?

— Aveţi un fel deconcertant de superstiţios de a pune întrebarea, spuse Hawthorne.

Dar se lăsă pe vine ca să se uite la aruncarea monedelor.

— Haideţi, zise el; îi dădu trei monede chinezeşti din alamă, cu gaură la mijloc. În general, pe astea le folosesc.

Ea începu să arunce monedele; se simţea liniştită şi iarăşi foarte bine. Hawthorne îi scria liniile. După ce aruncase monedele de şase ori, se uită şi zise:

— Soarele deasupra. Tui jos. Gol în centru.

— Ştiţi ce hexagramă este? zise ea. Fără să folosiţi tabelul?

— Da, spuse Hawthorne.

— Este Chung Fu, zise Juliana. Adevărul lăuntric. Şi eu o ştiu, fără să folosesc tabelul. Şi ştiu şi ce înseamnă.

Înălţându-şi capul, Hawthorne o cercetă din priviri. Avea acum o expresie aproape sălbatică.

— Înseamnă, deci, că romanul meu este adevărat?

— Da, spuse ea.

Cuprins de furie, el zise:

— Germania şi Japonia au pierdut războiul?

— Da.

Atunci, Hawthorne închise cele două volume şi se ridică în picioare; nu spuse nimic.

— Chiar dacă nu o recunoaşteţi, zise Juliana.

El stătu un timp pe gânduri. Privirea i se golise, văzu Juliana. Întors către sine, realiză ea. Preocupat, de el însuşi… iar apoi privirea i se limpezi iar; mormăi, tresări.

— Nu sunt sigur de nimic, spuse.

— Credeţi, zise Juliana.

Scutură din cap în semn că nu.

— Nu puteţi? zise ea. Sunteţi sigur?

Hawthorne Abendsen zise:

— Vreţi să vă dau un autograf pe un exemplar din Lăcusta?

Se ridică şi ea în picioare.

— Cred că am să plec, zise ea. Vă mulţumesc frumos. Îmi pare rău că v-am întrerupt seara. Aţi fost drăguţi că m-aţi primit.

Trecând pe lângă Caroline, îşi făcu loc prin cercul celor care îi înconjurau şi trecu în dormitor, unde îşi avea haina şi geanta.

În timp ce se îmbrăca, Hawthorne apăru în spatele ei.

— Ştiţi ce sunteţi?

Se întoarse către Caroline, care stătea alături de el.

— Fata asta este un demon. Un spiriduş, care…

Îşi ridică mâna şi se frecă la sprânceană, aproape dându-şi jos ochelarii.

— Care bântuie neobosit pe faţa pământului.

Îşi aşeză ochelarii la loc.

— Face ce-i dictează instinctul, pur şi simplu exprimându-se pe sine. Nu a intenţionat să vină încoace şi să facă vreun rău; pur şi simplu i s-a întâmplat, exact cum nouă ni se întâmplă vremea. Mă bucur că a venit. Nu-mi pare rău să descopăr asta, revelaţia pe care o are ea prin carte. Nu ştia ce avea să facă aici sau să afle. Cred că suntem cu toţii norocoşi. Aşa că, să nu fim supăraţi de asta; okay?

Caroline spuse:

— Este teribil, teribil de diversionistă.

— Aşa este şi realitatea, zise Hawthorne.

Îi întinse mâna Julianei.

— Îţi mulţumesc pentru ce ai făcut în Denver, zise.

Îşi strânseră mâinile.

— Noapte bună, zise ea. Faceţi cum spune soţia dumneavoastră. Purtaţi o armă în buzunar, măcar.

— Nu, zise el. Am decis asta cu mult timp în urmă. Nu am să-mi bat capul. Mă pot sprijini pe oracol când şi când, dacă sunt pe muchie, noaptea târziu, mai ales. Nu-i rău, în asemenea situaţie.

Zâmbi puţin.

— De fapt, singurul lucru care mă mai sâcâie este să ştim că paraziţii ăştia, care stau pe-aici ascultând şi băgându-se în toate, îmi beau tot coniacul din casă în timp ce noi vorbim.

Întorcându-se, se îndreptă agale, înapoi către bufet, să-şi pună gheaţă proaspătă în băutură.

— Încotro o luaţi acum, că aţi terminat aici? zise Caroline.

— Nu ştiu.

Problema nu o frământa. Trebuie să semăn puţin cu el, se gândi; n-am să las să mă preocupe anumite lucruri, indiferent cât de importante sunt.

— Poate am să mă întorc la soţul meu, Frank. Am încercat să-l sun, în seara asta; poate am să încerc iar. Văd eu cum simt mai târziu.

— În ciuda celor făcute de noi sau a celor pe care ziceţi că le-aţi făcut.

— Aţi vrea să nu fi venit niciodată în casa asta, zise Juliana.

— Dacă i-aţi salvat viaţa lui Hawthorne, este îngrozitor pentru mine, dar sunt prea supărată; nu pot înţelege totul, ce aţi spus dumneavoastră şi ce a spus Hawthorne.

— Ce ciudat, zise Juliana. Nu m-aş fi gândit niciodată că o să vă supere adevărul.

Adevărul, se gândi. Îngrozitor ca însăşi moartea. Dar mai greu de aflat. Sunt norocoasă. Mă gândeam că veţi fi la fel de mulţumită şi de excitată ca şi mine. Este o neînţelegere, nu-i aşa?

Zâmbi, iar după o pauză, doamna Abendsen reuşi să zâmbească şi ea.

— Ei, noapte bună, oricum.

Un moment mai târziu, Juliana refăcea drumul în jos, pe dalele de piatră ale aleii, prin peticele de lumină de la sufragerie şi apoi prin umbrele din spatele casei, pe trotuarul cufundat în noapte.

Mergea fără să privească înapoi la casa Abendsen şi, mergând, se uita în susul şi-n josul străzii după un taxi sau o maşină, în mişcare şi strălucitoare şi plină de viaţă, care să o ducă înapoi la sfârşit.