Omul din castelul înalt

6

DIMINEAŢA, DEVREME, bucurându-se de răcoare şi de soarele strălucitor, doamna Juliana Frink îşi făcea cumpărăturile la băcănie. Mergea agale pe trotuar, ducându-şi cele două pungi de hârtie cafenie, oprindu-se la fiecare magazin să studieze vitrinele. Nu se grăbea.

Nu trebuie să cumpere ceva de la magazinul universal? Hoinări prin el. Schimbul la sala de judo nu îi începea decât la prânz; era timpul ei liber pe ziua de azi. Aşezându-se pe un taburet lângă casa de marcat, îşi puse jos sacoşele cu cumpărături şi începu să răsfoiască diversele reviste.

Ultimul Life, văzu, avea un articol mare, intitulat: TELEVIZIUNEA ÎN EUROPA: PREFIGURĂRI ALE ZILEI DE MÂINE. Mergând la el, interesată, văzu fotografia unei familii germane privind la televizor în sufrageria locuinţei. Deja, spunea articolul, erau patru ore de emisie pe zi, de la Berlin. Cândva, vor fi staţii de emisie TV în toate marile oraşe europene. Şi până în 1990, una va fi construită la New York.

Articolul arăta pe inginerii electronişti ai Reich-ului la New York, ajutând personalul local în rezolvarea problemelor. Era uşor de spus că erau germani. Aveau înfăţişarea aceea sănătoasă, curată, energică, sigură. Americanii, pe de altă parte… arătau simplu ca oamenii. Putea fi oricine.

Un tehnician german putea fi văzut arătând ceva, iar americanii încercau să-şi dea seama ce. Cred că au vedere mai bună decât noi, hotărî ea. Alimentaţie mai bună în ultimii douăzeci de ani; după cum ni s-a spus; ei pot vedea lucruri pe care nimeni altcineva nu poate. Vitamina A, te pomeneşti?

Mă întreb cum o fi să stai acasă, în sufragerie şi să vezi lumea întreagă într-un mic tub cenuşiu, din sticlă. Dacă naziştii ăştia pot zbura încolo şi-ncoace, între Pământ şi Marte, de ce nu pot să facă să meargă televiziunea? Cred că aş prefera asta, să văd spectacolele alea de comedie, de fapt să văd cum arată Bob Hope şi Durante, decât să mă plimb pe Marte.

Poate că asta e, se gândi punând revista înapoi în raft. Naziştii n-au deloc simţul umorului, aşa că de ce ar vrea televiziune? Oricum, i-au omorât pe cei mai mulţi dintre marii comedianţi. Pentru că cei mai mulţi dintre ei erau evrei. De fapt, îşi dădu ea seama, i-au ucis pe cei mai mulţi din domeniul spectacolului. Mă întreb cum scapă Hope cu tot ce zice. Desigur, trebuie să transmită din Canada. Iar acolo este ceva mai liber. Dar Hope într-adevăr spune anumite lucruri. Ce glume despre Göring… În care Göring cumpărând Roma şi-o transportă la locul lui de vacanţă, de la munte, apoi o reconstituie. Şi reînvie creştinismul ca să aibă leii lui preferaţi, ceva de…

— Vreţi să cumpăraţi revista aceea, doamnă? strigă cu suspiciune omuleţul uscăţiv, în vârstă, care avea grijă de magazin.

Cu vinovăţie, puse jos exemplarul din Reader's Diggest, pe care apucase să-l răsfoiască.

Luând-o iarăşi încetişor pe trotuar, cu sacoşele, Juliana se gândi, poate Göring va fi noul Führer după ce moare Bormann. Pare a fi oarecum diferit de ceilalţi. Singurul mod în care a reuşit Bormann să treacă pe locul întâi a fost strecurându-se, când Hitler era în cădere şi numai cei aflaţi cu adevărat aproape de Hitler şi-au dat seama cât de repede se ducea. Bătrânul Göring era plecat la palatul lui de la munte. Göring trebuia să fie Führer după Hitler, pentru că Luftwaffe a lui scosese din luptă staţiile alea radar ale englezilor şi apoi terminase R.A.F. -ul. Hitler ar fi bombardat Londra cum au bombardat şi ei Rotterdamul.

Dar probabil că Göring va câştiga. Aşa spunea toată lumea. Câtă vreme nu o face îngrozitorul ăla de Heydrich. Ăla ne-ar omorî pe toţi. Este într-adevăr ţicnit.

Cel de care-mi place mie, se gândi, este Baldur von Schirach. Este singurul care arată normal, oricum. Dar nu are nici o şansă.

Cotind, urcă treptele din faţă ale vechii clădiri din lemn în care locuia.

Când deschise uşa apartamentului, îl văzu pe Joe Cinnadella zăcând tot unde îl lăsase, în mijlocul patului, pe burtă, cu braţele atârnându-i. Tot mai dormea.

Nu, se gândi. Nu poate fi tot aici, camionul a plecat. L-a scăpat? Evident.

Ducându-se în bucătărie, puse pungile de cumpărături pe masă, printre farfuriile de la masa de dimineaţă.

Dar a avut de gând să-l scape? se gândi. Asta mă întreb.

Ce om special… fusese atât de activ cu ea, continuând aproape toată noaptea. Şi totuşi, fusese ca şi cum nu s-ar fi aflat de fapt acolo; făcând-o, dar nefiind deloc prezent. Gândindu-se la altceva, probabil.

Din obişnuinţă, începu să pună alimentele în bătrânul frigider G.E.[44], cu congelator deasupra. Apoi se apucă să cureţe masa.

Poate a făcut-o prea mult, hotărî ea. E cea de-a doua natură; trupul îi execută mişcările, la fel ca al meu acum, când pun farfuriile şi tacâmurile în chiuvetă. O putea face cu trei cincimi din creier detaşate, ca picioarele de broască la ora de biologie.

— Hei, strigă. Trezeşte-te.

În pat, Joe se răsuci, fornăi.

— Ai auzit spectacolul cu Hope din noaptea trecută? strigă ea. A spus gluma aia teribil de nostimă, cu maiorul neamţ care interoghează nişte marţieni. Marţienii nu pot prezenta acte cu privire la originea ariană a bunicilor, ştii. Aşa că maiorul raportează la Berlin că Marte e populat cu evrei.

Venind în sufragerie, unde Joe zace pe pat, spuse:

— Şi au cam treizeci de centimetri înălţime şi au două capete… ştii cum face Bob Hope.

Joe deschise ochii. Nu spuse nimic; se uita la ea fără să clipească. Cu bărbia înnegrită de barba nerasă, cu ochii negri îndureraţi… tăcu şi ea atunci.

— Ce este? spuse ea în cele din urmă. Ţi-e frică?

Nu, se gândi; lui Frank îi e frică. El este… nu ştiu cum.

— S-a dus căruţa, zise Joe, ridicându-se în capul oaselor.

— Ce ai să faci?

Se aşeză şi ea pe marginea patului, ştergându-se pe mâini cu prosopul de vase.

— Îl prind la întoarcere. Nu va spune la nimeni nimic; ştie că şi eu aş face la fel pentru el.

— Aţi mai făcut aşa?

Joe nu răspunse. Ai vrut s-o scapi, îşi spuse Juliana. Ştiu eu; am ştiut dintr-o dată.

— Dacă o ia pe alt drum la întoarcere? întrebă.

— O ia întotdeauna pe Cincizeci. Niciodată pe Patruzeci. A avut odată un accident pe Patruzeci; nişte cai… au dat buzna pe autostradă şi i-a izbit. În Stâncoşi.

Luându-şi hainele de pe scaun, începu să se îmbrace.

— Câţi ani ai, Joe? îl întrebă în vreme ce el îşi contempla trupul gol.

— Treizeci şi patru.

Atunci, se gândi, ar trebui să fii pe front. Nu văzu nici un defect fizic aparent; avea, de fapt, un trup chiar bun, subţire, cu picioare lungi. Joe, văzând-o că-l măsoară, se uită urât la ea şi se întoarse cu spatele.

— Nu mă pot uita? spuse ea întrebându-se de ce nu; toată noaptea împreună cu el şi acum, atâta modestie. Suntem insecte? făcu ea. Nu ne putem suporta privirile unul altuia la lumina zilei… trebuie să ne strecurăm în pereţi?

Mormăind acru, el o luă către baie, în chiloţi şi în ciorapi, frecându-se pe bărbie.

Azi este la mine acasă, se gândi Juliana. Eu te las să stai aici, dar tu nu mă laşi să mă uit la tine. Atunci, de ce vrei să stai? Se luă după el, în baie; dăduse drumul la apa caldă, să se radă.

Pe braţul lui stâng, văzu un tatuaj, un C albastru.

— Ce-i aia? întrebă ea. Nevastă-ta? Connie? Corinne?

Spălându-se pe faţă, Joe spuse:

— Cairo.

Ce nume exotic, se gândi ea cu invidie. Apoi simţi că ia foc.

— Hai că sunt proastă, spuse.

Un italian, de treizeci şi patru de ani, din partea nazistă a lumii… fusese pe front, bineînţeles. Dar de partea Axei. Şi luptase la Cairo; tatuajul era semnul distinctiv, al nemţilor şi al italienilor veterani din acea campanie — căderea armatei engleze şi australiene, comandate de generalul Gott, în mâinile lui Rommel şi ale Afrika Corps a lui.

Ieşi din baie, se întoarse în sufragerie şi începu să facă patul; mâinile îi zburau.

Într-un teanc îngrijit, pe scaun, se aflau lucrurile lui Joe, hainele şi o valijoară, obiecte personale. Printre ele, zări o cutie îmbrăcată în catifea, o casetă micuţă, ca cele pentru ochelari; luând-o, o deschise şi se uită înăuntru.

E sigur că ai luptat la Cairo, se gândi privind Crucea de Fier, Clasa a Doua cu numele şi data — 10 iunie, 1945 — gravate pe faţă. Nu toţi au primit asta; numai cei mai curajoşi. Mă întreb ce-ai făcut… aveai abia vreo şaptesprezece ani, atunci.

Joe apăru în uşa băii chiar când ea scotea medalia din cutia ei de catifea; îi simţi prezenţa şi tresări vinovată. Dar el nu părea supărat.

— Doar mă uitam la ea, spuse Juliana. N-am mai văzut nici una. Ţi-a pus-o pe piept Rommel însuşi?

— Generalul Bayerleim le-a înmânat. Rommel fusese deja transferat în Anglia, să termine acolo.

Vocea îi era liniştită. Dar mâna îi începuse iarăşi netezirea monotonă a frunţii, cu degetele afundându-i-se în păr în mişcarea aceea de pieptănare care părea a fi un tic nervos.

— Îmi povesteşti şi mie? întrebă Juliana când el se întoarse în baie, să-şi continue rasul.

În timp ce se rase şi după aceea cât îşi făcu un duş fierbinte, Joe Cinnadella îi spuse câte ceva; nimic din genul de povestire pe care i-ar fi plăcut să-l audă. Cei doi fraţi mai mari ai lui veniseră în campania din Etiopia, în timp ce el, la treisprezece ani, făcea parte dintr-o organizaţie fascistă de tineret, din Milano, oraşul lui natal. Ulterior, fraţii lui trecuseră la o baterie de artilerie de elită, cea a maiorului Ricardo Pardi, şi când izbucnise Al Doilea Război Mondial, Joe li se putuse alătura. Luptaseră sub comanda lui Graziani. Echipamentul lor, în special tancurile, fusese înspăimântător. Englezii îi ciuruiseră, chiar şi pe ofiţerii superiori, ca pe iepuri. Uşile tancurilor trebuiau să fie blocate cu saci de nisip în timpul luptelor, pentru a le împiedica să se deschidă singure. Maiorul Pardi ceruse proiectile de artilerie rebutate, le şlefuise şi le unsese şi le folosise; bateria lui oprise marea înaintare disperată a tancurilor generalului Wavell, din 1943.

— Fraţii tăi mai trăiesc? întrebă Juliana.

Fuseseră ucişi în 1944, gâtuiţi cu sârmă de comandourile engleze, Grupul de Intervenţie pentru Deşert, care operase în spatele liniilor Axei şi care devenise cu totul frenetic în timpul ultimelor faze ale războiului, când era clar că Aliaţii nu pot învinge.

— Ce sentimente ai acum faţă de englezi? întrebă ea şovăind.

Joe spuse:

— Mi-ar plăcea să văd făcându-se Angliei ce-au făcut ei în Africa. Tonul lui fu egal.

— Dar au trecut… optsprezece ani, zise Juliana. Ştiu că englezii, mai ales, au făcut lucruri îngrozitoare. Dar…

— Vorbesc atâta despre ce le-au făcut nemţii evreilor, spuse Joe. Englezii au făcut mai mult rău. În Bătălia Londrei.

Tăcu.

— Aruncătoarele alea de flăcări, fosfor şi ulei; am văzut trupele germane, după aceea. Vapor după vapor transformat în scrum. Conductele submarine… transformau marea în flăcări. Şi asupra populaţiei civile, cu raidurile alea de bombardament cu bombe incendiare, care credea Churchill că aveau să salveze războiul în ultimul moment. Atacurile alea de teroare asupra Hamburgului şi Essexului şi…

— Să nu mai vorbim despre asta, spuse Juliana.

În bucătărie, începu să prăjească şuncă; dădu drumul micuţului radio Emerson din plastic alb, pe care i-l dăduse Frank de ziua ei.

— Îţi pregătesc ceva de mâncare.

Învârti butoanele, încercând să găsească ceva muzică uşoară, plăcută.

— Ia uite-aici, spuse Joe.

În sufragerie, stătea pe pat, cu valijoara alături; o deschise şi scoase din ea o carte jerpelită şi îndoită, care se vedea că fusese folosită mult. Zâmbi larg către Juliana.

— Vino încoace. Ştii ce spune cineva? Omul ăsta…, arătă el cartea. Este foarte nostim. Ia loc.

O prinse de braţ şi o trase în jos alături de el.

— Vreau să-ţi citesc. Să presupunem că ar fi câştigat ei. Cum ar fi fost? Nu trebuie să ne batem capul; omul ăsta a gândit totul pentru noi.

Deschizând cartea, Joe începu, întorcând încet paginile:

— Imperiul englez ar controla toată Europa. Întreaga Mediterană. Nici urmă de Italia. Nici Germania. Bobbies[45] şi soldăţei din ăia cu căciuli înalte din blană şi regele peste tot, până la Volga.

Încet, Juliana spuse:

— Ar fi chiar atât de rău?

— Ai citit cartea?

— Nu, recunoscu, uitându-se pe copertă.

Auzise totuşi despre ea; o mulţime de oameni o citeau.

— Dar Frank şi cu mine — fostul meu soţ şi cu mine — discutam deseori despre cum ar fi dacă Aliaţii ar fi câştigat războiul.

Joe nu păru să o audă; se uita la cartea lui, Lăcusta abia se târăşte.

— Iar aici, continuă el, ştii cum de câştigă Anglia războiul? Cum învinge Axa?

Ea scutură din cap, simţind tensiunea crescândă a bărbatului de alături. Bărbia începu să-i tremure; îşi umezea buzele iar şi iar, îşi trecea mâinile prin păr… Când vorbi, vocea îi fu aspră:

— A pus Italia să trădeze Axa, spuse Joe.

— O, făcu ea.

— Italia se îndreaptă către Aliaţi. Se uneşte cu anglo-saxonii şi deschide ceea ce el numeşte "delicata vintre" a Europei. Dar este normal ca el să gândească aşa. Cu toţii cunoaştem fricoasa armată italiană, care o lua la fugă de fiecare dată când îi vedea pe englezi. Care bea vin. Fără nici o grijă, care nu-i făcută să lupte. Tipul ăsta…, Joe închise cartea şi o întoarse să se uite pe ultima copertă, Abendsen. Eu nu-l condamn. El scrie literatură, îşi imaginează cum ar arăta lumea dacă Axa pierdea. Cum altfel puteau pierde dacă nu prin trădarea Italiei?

Vocea i se înăspri:

— Ducele… el era un clovn; asta o ştim toţi.

— Trebuie să întorc şunca.

Juliana alunecă de lângă el şi se întoarse fuga în bucătărie.

Urmând-o, cu cartea în mână, Joe continuă:

— Şi apar Statele Unite. După ce-i bat pe japonezi. Iar după război, Statele Unite şi Anglia îşi împart lumea. Exact cum au făcut în realitate Germania şi Japonia.

Juliana zise:

— Germania, Japonia şi Italia.

El se uită fix la ea.

— Ai lăsat deoparte Italia.

Îl înfruntă liniştită. Ai uitat şi tu? îşi spuse ea. Ca toţi ceilalţi? Micul imperiu din Orientul Mijlociu… comedia muzicală Noua Romă.

Imediat, îi servi o farfurie de ouă cu şuncă, pâine prăjită şi marmeladă, cafea. El începu să mănânce.

— Ce vă dădeau să mâncaţi în Africa de Nord? întrebă ea, aşezându-se, la rândul ei.

Joe zise:

— Hoit de măgar.

— Oribil.

Cu un zâmbet strâmb, Joe spuse:

— Asina Morte. Excepţionalele conserve de carne de vacă aveau ştanţate pe ele iniţialele A. M. Germanii le numeau Alter Mann. Bătrânul.

Continuă să mănânce repezit.

Mi-ar plăcea să citesc asta, se gândi Juliana întinzându-se să ia cartea de sub cotul lui Joe. Va sta oare destul de mult pe-aici? Cartea era pătată cu grăsime; avea pagini rupte. Urme de degete peste tot. Citită de şoferi de camion la drum lung, se gândi. În restaurante de mâna a doua, noaptea târziu… Pun pariu că citeşti încet, se gândi. Pun pariu că ţi-au trebuit săptămâni de zile ca să studiezi cartea asta, dacă nu luni.

Deschizând la întâmplare, citi:

"… acum, la bătrâneţe avea în vedere liniştea, domeniu pe care cei din vechime l-ar fi pizmuit dar nu şi înţeles, vapoare din Crimeea la Madrid şi întregul în Imperiu, toate cu aceeaşi monedă, limbă, drapel. Marele şi vechiul Union Jack, înălţat pe catarg din zări şi până în asfinţit, ţelul fusese atins în cele din urmă: în legătură cu soarele şi cu steagul."

— Singura carte pe care o port după mine, spuse Juliana, nu-i de fapt o carte; este oracolul I Ching — Frank m-a învăţat cu el şi îl folosesc întotdeauna pentru a lua decizii. Nu-l pierd niciodată din ochi. Niciodată.

Închise Lăcusta.

— Vrei s-o vezi? Vrei s-o răsfoieşti?

— Nu, răspunse Joe.

Sprijinindu-şi bărbia cu braţele îndoite pe tăblia mesei şi uitându-se la el din lateral, Juliana zise:

— Te-ai mutat aici definitiv? Şi ce ai de gând?

Să rumegi insultele, calomniile. Mă uluieşti, se gândi ea, cu ura ta faţă de viaţă. Dar… ai tu ceva. Eşti un animal mic, lipsit de importanţă, dar isteţ. Studiindu-i faţa îngustă, întunecată şi inteligentă, se gândi: Cum am putut să-mi închipui că eşti la fel de tânăr ca mine? Dar şi asta-i adevărat, eşti ca un copil; eşti tot prâslea, adorându-ţi fraţii mai mari şi pe maiorul Pardi al tău şi pe generalul Rommel, gâfâind şi asudând ca să scapi şi să le vii de hac pifanilor englezi. Chiar ţi-au gâtuit ei fraţii cu laţuri de sârmă? Am auzit că poveştile despre atrocităţi şi fotografiile scoase după război… Se înfioră. Dar comandanţii englezi au fost judecaţi şi pedepsiţi de mult.

Radioul încetase să transmită muzică; părea a fi un program de ştiri, zarvă pe unde scurte, din Europa. Vocea se stinse şi deveni distorsionată. O pauză lungă, doar linişte. Apoi semnalul postului de radio Denver, foarte clar, apropiat. Se întinse să schimbe postul, dar Joe îi opri mâna.

"… ştirea morţii cancelarului Bormann a şocat o Germanie împietrită, care fusese asigurată nu mai departe de ieri…"

Săriră amândoi în picioare.

"… toate posturile Reich-ului şi-au anulat programele şi ascultătorii au auzit glasurile solemne ale corului diviziei SS Das Reich înălţate în imnul Horst Wessel Lied, al Partei. Ulterior, în Dresda, unde secretarul executiv al Partei şi şefii din Sicherheitsdienst, poliţia naţională, cea care a înlocuit Gestapo-ul, ca urmare…"

Joe dădu mai tare.

"… reorganizării guvernului la îndemnul decedatului Reichsführer Himmler, al lui Albert Speer şi al altora, au fost declarate două săptămâni de doliu oficial şi deja multe magazine şi întreprinderi şi-au întrerupt activitatea, s-a anunţat. Până la această oră nu ne-a parvenit nici o ştire în legătură cu aşteptata întrunire a Reichstag-ului, parlamentul celui de-al Treilea Reich, a cărui apelare este necesară…"

— Heydrich va fi, spuse Joe.

— Aş vrea să fie tipul ăla mare şi blond, Schirach ăla, zise ea. Doamne, în sfârşit, a murit. Crezi că Schirach are vreo şansă?

— Nu, răspunse scurt Joe.

— Poate că acum va fi război civil, zise ea. Dar tipii ăia sunt prea bătrâni acum. Göring şi Goebbels… toţi băieţii ăia vechi ai partidului.

Radioul spunea:

"… a ajuns la refugiul său în Alpi, de lângă Brenner…"

Joe zise:

— Ăsta-i Hermann Grasu'.

"…zis numai că era lovit de întristare pentru pierderea nu numai a unui soldat şi patriot şi credincios Conducător al Partei, dar şi, după cum a repetat de mai multe ori, a unui prieten personal, pe care, unii şi-l pot aminti, l-a sprijinit în disputa din timpul interimatului, puţin după război, când au apărut pentru un timp acele elemente ostile ascensiunii lui Herr Bormann către suprema autoritate…"

Juliana închise radioul.

— Nu fac decât să trăncăne, spuse. De ce folosesc asemenea cuvinte? Se vorbeşte despre ucigaşii ăia îngrozitori ca şi cum ar fi ca noi toţi ceilalţi.

— Sunt ca voi, spuse Joe.

Se reaşezase şi mânca liniştit.

— Nu au făcut nimic din ce n-am fi făcut noi înşine dacă am fi fost în locul lor. Ei au salvat lumea de comunism. Acum am fi trăit sub legea roşie, dacă nu era Germania. Ne-ar fi fost mult mai rău.

— Vorbeşti şi tu, spuse Juliana. Ca la radio. Vorbe goale.

— Am trăit sub nazişti, spuse Joe. Ştiu cum este. Asta-i vorbă goală, să trăieşti doisprezece, treisprezece ani — mai mult decât atât — aproape cincisprezece? Am primit o carte de muncă de la O.T.; am lucrat puţin pentru Organizaţia Todt din 1947, în Africa de Nord şi în SUA. Ascultă…

Împunse cu degetul spre ea.

— Eu am în sânge măiestria constructorilor italieni; O.T. m-a preţuit în mod deosebit. Nu dădeam cu lopata la asfalt, nu amestecam cimentul pentru autostrăzi; ajutam la proiectare. Inginer. Într-o zi, Doctor Todt a trecut pe acolo şi a inspectat ce făcea echipa noastră. Mi-a spus: "Ai mână bună". Asta-i o clipă mare, Juliana. Demnitatea muncii; ei nu vorbesc doar ca să se afle-n treabă. Înaintea lor, a naziştilor, toată lumea se uita de sus la munca manuală; inclusiv eu însumi. Aristocratic. Frontul Muncii a pus capăt la toate. Mi-am văzut mâinile pentru prima oară.

Vorbea atât de repede încât accentul începu să i se facă puternic simţit; îl înţelegea cu greu.

— Am trăit cu toţii acolo, în pădure, în statul New York, ca fraţii. Cântam. Mărşăluiam la lucru. Spiritul războiului, numai reconstrucţie, nu demolare. Acelea au fost cele mai bune zile, reconstrucţia de după război — şiruri lungi, frumoase, curate, de clădiri publice, cvartal după cvartal, cu totul alte centre, New York şi Baltimore. Acum, desigur, munca aia s-a terminat. Carteluri ca New Jersey Krupp und Sohnen conducând spectacolul. Dar asta nu-i nazism; asta-i numai vechea putere europeană. Mai rău, auzi? Nazişti ca Rommel şi Todt, oameni de un milion de ori mai buni decât industriaşii precum Krupp şi bancherii, toţi prusacii ăia; ar fi trebuit să fie gazaţi. Toţi domnii aceia în vestă.

Dar, se gândi Juliana, domnii ăia în vestă s-au instalat pentru totdeauna. Iar idolii tăi, Rommel şi Doctor Todt, ei au venit exact după ostilităţi, să cureţe molozul, să construiască autostrăzi, să privească zumzetul industriei. I-au lăsat până şi pe evrei să trăiască, surpriză norocoasă — astfel încât s-au putut pune şi evreii pe treabă. Până în '49, în orice caz… după care, adio Todt şi Rommel, scoşi la păscut.

Nu ştiu eu, se gândi Juliana. N-am auzit eu totul în legătură cu asta de la Frank? N-ai ce să-mi spui mie despre viaţa sub nazişti; soţul meu era — este — evreu. Ştiu că Doctor Todt a fost cel mai modest, mai blând om care a trăit vreodată; ştiu că tot ceea ce voia el era să dea de lucru — muncă cinstită, respectabilă — la milioane de bărbaţi şi femei, americani cu ochii duşi, disperaţi, care căutau printre ruine, după război. Ştiu că voia să vadă asigurarea medicală şi staţiuni de odihnă şi condiţii de locuit pentru toată lumea, indiferent de rasă; era un constructor, un gânditor… şi în cele mai multe cazuri a reuşit să creeze ceea de voise — el, de fapt, a reuşit. Dar…

Din subconştient, îi răsări deodată cu hotărâre o idee care-i tot dădea târcoale:

— Joe. Cartea asta, Lăcusta; nu-i interzisă pe Coasta de Est?

El dădu din cap.

— Atunci cum de o puteai citi?

Ceva în legătură cu asta o îngrijora.

— Nu-i mai împuşcă pe oameni pentru cititul…

— Depinde de grupul social din care faci parte. De vechea şi buna banderolă.

Aşa era. Sclavii, polonezii, portoricanii erau cei mai limitaţi în ceea ce puteau citi, face, asculta. Anglo-saxonii o duceau mult mai bine; exista un învăţământ public pentru copiii lor, puteau merge la biblioteci, în muzee şi la concerte. Dar chiar şi aşa… Lăcusta nu era numai supusă restricţiilor; era interzisă, şi asta pentru toţi.

Joe spuse:

— O citeam la toaletă. O ascundeam într-o pernă. De fapt, am citit-o pentru că era interzisă.

— Eşti foarte curajos, zise ea.

O întrebă, bănuitor:

— O spui sarcastic?

— Nu.

Se destinse puţin.

— Este simplu pentru voi de aici; voi trăiţi o viaţă sigură, liniştită, lipsită de scop, fără nimic de făcut, fără griji. În afara evenimentelor, rămaşi uitaţi din trecut, corect?

În ochi i se citea batjocura.

— Voi vă omorâţi, zise ea, cu cinism. Idolii v-au fost luaţi unul câte unul, iar acum nu mai aveţi pe cine adora.

Îi întinse furculiţa; el o acceptă. Mănâncă, se gândi ea, sau renunţă până şi la procesele biologice.

Mâncând, Joe arătă cu capul spre carte şi zise:

— Abendsen ăsta trăieşte pe aici, potrivit copertei. În Cheyenne. Are perspectivă asupra lumii dintr-un loc sigur ca ăsta, ce credeai? Citeşte ce zice; citeşte cu voce tare.

Luând cartea, ea citi pe spatele supracopertei.

— Este un fost militar. A servit în Marina Statelor Unite în timpul celui de-al doilea război mondial; rănit în Anglia de un tanc nazist. Sergent. Zice că are o fortăreaţă în care scrie, arme peste tot.

Punând cartea jos, adăugă:

— Şi asta nu o zice aici, dar am auzit pe cineva spunând că este aproape un fel de paranoic; sârmă ghimpată sub tensiune de jur împrejurul proprietăţii şi totul amplasat în vârf de munte. Greu de ajuns acolo.

— Poate are dreptate, spuse Joe, să trăiască aşa, după ce a scris cartea asta. Mahării germani sar până în tavan când o citesc.

— Aşa trăia şi înainte; acolo a scris cartea. Locul se numeşte… Se uită pe coperta cărţii.

— Castelul Înalt. Aşa îl alintă el.

— Atunci n-au să pună mâna pe el, zise Joe, mestecând repede. Este în gardă. Isteţ.

Ea zise:

— Cred că are mult curaj, ca să scrie cartea asta. Dacă Axa pierdea războiul, putea să zică şi să scrie orice dorea, cum era înainte, noi eram o singură ţară şi aveam un sistem legal corect, acelaşi pentru toată lumea.

Spre surprinderea ei, Joe dădu din cap, încuviinţând.

— Nu te înţeleg, zise ea. Tu ce crezi? Ce vrei? Îi aperi pe monştrii aceia, pe exaltaţii ăia care i-au masacrat pe evrei şi după aia tot tu…

Deznădăjduită, îl înhăţă de urechi; el clipi surprins din cauza durerii, când ea se ridică în picioare, trăgându-l în sus şi pe el.

Se înfruntară, gâfâind, fără să poată vorbi.

— Lasă-mă să termin masa pe care mi-ai pregătit-o, spuse Joe în cele din urmă.

— Nu spui? N-ai să-mi spui. Tu ştii ce, tu însuţi; înţelegi, dar pur şi simplu continui să mănânci, făcându-te că nici n-ai idee despre ce vreau să spun.

Îi dădu drumul; îi răsucise urechile până ce, acum, erau roşii ca focul.

— Vorbe goale, zise Joe. Nu contează. Ca la radio, ce-ai spus despre el. Ştii termenul pentru cămăşi brune[46] folosit de cei care fac filosofie? Eierkopf. Cap de ou. Pentru că marile capete goale, două jumătăţi rotunjite, se sparg atât de uşor… În timpul încăierărilor de stradă.

— Dacă aşa gândeşti despre mine, zise Juliana, de ce nu-ţi vezi de drum? De ce stai aici?

Grimasa lui enigmatică o îngheţă.

Aş vrea să nu-l fi lăsat niciodată să vină cu mine, se gândi. Iar acum e prea târziu; ştiu că n-am cum să scap de el… e prea puternic.

Se întâmpla ceva îngrozitor, se gândi ea. Venind din el. Şi se pare că eu contribui la asta.

— Care-i problema?

Se întinse şi o prinse de sub bărbie, o mângâie pe gât, îşi băgă degetele sub bluza ei şi o strânse drăgăstos de umeri.

— Un capriciu. Problema ta… am să te analizez deschis.

— Are să ţi se spună că eşti un jidan analist, zâmbi ea slab. Vrei să te perpeleşti într-un cuptor?

— Ţi-e frică de bărbaţi? Aşa-i?

— Nu ştiu.

— Se putea zice, noaptea trecută. Numai pentru că eu…

Îşi întrerupse fraza la jumătate.

— Pentru că am avut deosebită grijă de dorinţele tale.

— Pentru că te-ai culcat cu atâtea fete, zise Juliana, asta începusei să-mi spui.

— Dar eu ştiu că am dreptate. Ascultă, n-am să-ţi fac nici un rău, Juliana. Pe trupul mamei mele… Îţi dau cuvântul meu. Voi fi foarte grijuliu şi dacă vrei să scoţi ceva din experienţa mea… am să-ţi dau acest avantaj. Ai să scapi de toate complexele; pot să te liniştesc şi pot să te încălzesc în nu prea mult timp, una din două. Tu pur şi simplu ai avut ghinion.

Ea dădu din cap, puţin mai luminată. Dar se simţea tot rece şi tristă şi tot nu prea ştia de ce.

Pentru a-şi începe ziua, domnul Nobosuke Tagomi îşi făcu puţin timp, să fie singur. Stătea în biroul lui de la Nippon Trade Building şi medita.

Deja înainte de a-şi fi părăsit locuinţa pentru a veni la birou, primise raportul lui Ito despre domnul Baynes. În mintea tânărului student nu exista îndoială; domnul Baynes nu era suedez. Domnul Baynes era cel mai probabil de naţionalitate germană.

Dar posibilităţile lui Ito de a se descurca cu limbile germanice nu impresionaseră niciodată nici Misiunea Comercială, nici Tokkoka, poliţia secretă japoneză. Se poate ca prostul să nu fi mirosit nimic despre care să vorbească, se gândi domnul Tagomi. Entuziasm împiedicat, combinat cu doctrine romantice. Să detecteze, întotdeauna cu suspiciune.

Oricum, întâlnirea cu domnul Baynes şi cu bătrânul din Home Islands va începe curând, conform programului, indiferent ce naţionalitate avea domnul Baynes. Iar domnului Tagomi îi plăcea omul. Acesta era, hotărî, probabil principalul talent al oamenilor sus-puşi — ca el însuşi. Să recunoască omul bun când îl întâlneau. Intuiţia în privinţa oamenilor. Dincolo de toate convenienţele şi formele exterioare. Să pătrundă la inimă.

Inima, încuiată între două linii yin de neagră pasiune. Gâtuită, uneori, şi totuşi, chiar atunci, lumina lui yang, licărirea din centru. Îmi place, îşi spuse domnul Tagomi. German sau suedez. Sper ca zaracaina să-i fi fost de ajutor pentru durerea de cap. Trebuie să-mi amintesc să-l întreb, înainte de orice.

Interfonul de pe biroul lui bâzâi.

— Nu, se răsti în microfon. Nici o discuţie. Asta-i momentul pentru Adevărul Lăuntric. Introspecţie.

Din micuţul difuzor, vocea domnului Ramsey:

— Domnule, tocmai au sosit ştiri de la serviciul de presă. Cancelarul Reich-ului a murit. Martin Bormann. Vocea lui Ramsey se frânse. Linişte.

Domnul Tagomi se gândi: anulez toate afacerile de astăzi. Se ridică de la biroul lui şi începu să se plimbe cu paşi mari şi repezi, de colo-colo, prinzându-şi mâinile una într-alta. Ia să văd. Să trimit o notă protocolară Consulului Reich-ului. Chestiune minoră; o pot rezolva subordonaţii. Adâncă tristeţe etc. Toţi japonezii sunt alături de poporul german în acest ceas… Apoi? Să fiu extrem de receptiv; e vital. Trebuie să fiu pe poziţie, să primesc imediat informaţii din Tokyo.

Apăsând pe butonul interfonului, spuse:

— Domnule Ramsey, asiguraţi-vă că suntem în legătură cu Tokyo. Spuneţi-le fetelor de la centrală; să fie atente. Nu trebuie să ratăm comunicarea.

— Da, domnule, spuse domnul Ramsey.

— De acum voi fi în birou. Opreşte toate activităţile de rutină. Refuză orice şi pe oricine sună cu probleme uzuale.

— Domnule?

— Trebuie să am mâinile libere în caz că este necesară vreo acţiune pe nepusă masă.

— Da, domnule.

O jumătate de oră mai târziu, la nouă, sosi un mesaj de la cel mai înalt demnitar al guvernului imperial de pe Coasta de Vest, ambasadorul Japoniei în Statele Pacifice ale Americii, Onorabilul baron L. B. Kaelemakule. Ministrul de Externe convocase o şedinţă extraordinară la sediul ambasadei de pe Sutter Street şi fiecare Misiune Comercială trebuia să trimită un personaj sus-pus, să participe. În acest caz, domnul Tagomi însuşi.

Nu mai era timp să-şi schimbe ţinuta. Domnul Tagomi se grăbi la ascensorul rapid, coborî la parter şi, un moment mai târziu, era pe drum, în limuzina Misiunii, un Cadillac negru, model 1940, condus de un experimentat şofer chinez, în uniformă.

La sediul ambasadei găsi maşinile altor demnitari parcate împrejur, vreo duzină, cu toate. Persoane sus-puse, unele cunoscute, iar altele necunoscute lui, puteau fi văzute urcând treptele largi ale clădirii ambasadei, intrând înăuntru.

Şoferul domnului Tagomi îi ţinu uşa deschisă, iar el păşi afară, luându-şi servieta; era goală, deoarece nu avea de adus nici un document, dar era esenţial să evite impresia că ar fi un simplu spectator. Păşi în sus pe scări într-un fel care sugera un rol esenţial în desfăşurarea evenimentelor, cu toate că, de fapt, nu i se spusese nici măcar la ce se referea întâlnirea.

Se formaseră grupuri mici de personaje; discuţii murmurate pe hol. Domnul Tagomi se alătură câtorva inşi pe care-i cunoştea, dând din cap şi uitându-se — ca şi ei — solemn.

Imediat apăru un funcţionar al ambasadei şi-i conduse într-o sală încăpătoare. Scaune pliante aranjate. Intrară toţi şi se aşezară în linişte, cu excepţia tusei şi a târşâitului picioarelor. Convorbirile încetară.

În faţă, un domn cu braţele pline de documente îndreptându-se către masa înălţată ceva mai sus. Pantaloni în dungi: reprezentantul Ministerului de Externe.

Mici încurcături. Alte personaje, discutând cu voce scăzută, capete aplecate unul spre altul.

— Domnilor, spuse persoana de la Ministerul de Externe, cu voce tare, pe un ton de comandă.

Toţi ochii se fixară asupra sa.

— După cum ştiţi, Reichskanzler-ul se confirmă că a murit. Declaraţie oficială, de la Berlin. Această întrunire, care nu va dura mult — vă veţi putea întoarce curând la birourile dumneavoastră — are ca scop informarea dumneavoastră cu privire la evaluarea făcută de noi celor câtorva fracţiuni rivale din viaţa politică a Germaniei, de la care se aşteaptă acum să păşească înainte şi să se angajeze în disputa pentru locul eliberat de Herr Bormann. Pe scurt, cei importanţi. Cel mai proeminent, Herr Göring. Suportaţi obişnuitele detalii, vă rog. Grasul, denumit, datorită capului, curajos as al pilotajului, în primul război mondial, a înfiinţat Gestapo-ul şi a ocupat un post în guvernul prusac, de vastă influenţă. Unul dintre primii şi cei mai neîndurători nazişti, totuşi excese sibaritice ulterioare au dat naştere la imaginea înşelătoare de înclinare către băutură, pe care guvernul nostru vă sfătuieşte să o abandonaţi. Acest om, deşi considerat nesănătos, poate chiar morbid, sub aspectul apetitului, seamănă mult cu anticii, Cezari romani mulţumiţi de sine, a căror putere mai degrabă creştea decât diminua pe măsură ce înaintau în vârstă. Imaginea scandaloasă a acestei persoane în togă, cu lei îmblânziţi, deţinând un castel imens umplut cu trofee şi obiecte de artă, este, fără îndoială, exactă. Trenuri de marfă cu bunuri furate se îndreptau spre proprietăţile lui, nesocotind necesităţile militare în timp de război. Evaluarea noastră: acest om tânjeşte la puterea nelimitată şi este capabil să o obţină. Cel mai îngâmfat dintre toţi naziştii contrastează puternic cu decedatul H. Himmler, care trăia în lipsuri personale, cu un salariu modest. Herr Göring, reprezentant al mentalităţii de răsfăţ, foloseşte puterea ca mijloc de a se îmbogăţi. Mentalitate primitivă, vulgară chiar, dar un om destul de inteligent, probabil cel mai inteligent dintre toţi şefii nazişti. Obiectivul său: autoglorificarea în stilul vechilor împăraţi.

— Următorul, Herr J. Goebbels. A suferit de polio în tinereţe. Iniţial catolic. Orator strălucit, scriitor, minte flexibilă şi fanatică, spiritual, urban, cosmopolit. Foarte activ cu doamnele. Elegant. Educat. Foarte capabil. Munceşte mult; dorinţă aproape nebună de a conduce. Se spune că nu se odihneşte niciodată. Personaj foarte respectat. Poate fi fermecător, dar se spune că are accese de turbare neegalate de nici un alt nazist. Orientare ideologică sugerând atitudinea medievală iezuită exacerbată de nihilismul germanic post-romantic. Considerat unicul intelectual veritabil din Partei. A avut veleităţi de dramaturg în tinereţe. Puţini prieteni. Nu este plăcut de subalterni, dar, totuşi, este un produs foarte rafinat al multora dintre cele mai bune elemente ale culturii europene. Nu auto-mulţumirea îi este ambiţia ascunsă, ci puterea pentru pura ei folosire. Atitudine organizatorică în sensul clasic al statului prusac.

— Herr R. Heydrich.

Demnitarul Ministerului De Externe se opri, îşi ridică privirile şi-i cuprinse pe toţi.

— Persoană mult mai tânără decât cei de mai sus, care a contribuit la revoluţia iniţială, din 1932. Carieră în elita SS. Subaltern al lui H. Himmler, se poate să fi jucat un rol în încă neexplicata sa moarte în 1948. A eliminat oficial alţi contestatari ai aparatului de poliţie, ca A. Eichmann, W. Schellenberg şi alţii. Acest om se spune că este temut de mulţi oameni din Partei. Responsabil pentru controlul elementelor din Wehrmacht după încheierea ostilităţilor în faimoasa ciocnire dintre poliţie şi armată, care a condus la reorganizarea aparatului guvernamental şi din care a ieşit învingător N.S.D.A.P. L-a sprijinit total pe M. Bormann. Produs al sistemului de pregătire a elitei şi totuşi anterior aşa-numitului sistem Cetate SS. Se spune că este lipsit de afectivitate în sensul tradiţional. Enigmatic sub aspectul motivaţiei. Se poate spune că are o perspectivă asupra societăţii conform căreia lupta oamenilor ar fi planificată; detaşare particulară, cvasi-ştiinţifică, întâlnită şi în anumite cercuri tehnologice. Nu participă la disputele ideologice. În rezumat: poate fi considerat post-modernist în mentalitate; tipul post-iluminist, lipsindu-se de aşa-numitele iluzii necesare, precum credinţa în Dumnezeu etc. Înţelesul acestei aşa-numite mentalităţi realiste nu poate fi sondat de sociologii din Tokyo, aşa că acest om trebuie considerat un semn de întrebare. Oricum, trebuie observate asemănările cu deteriorarea afectivităţii în schizofrenia patologică.

Domnului Tagomi i se făcu rău ascultând.

— Baldur von Schirach. Fost şef al Tineretului Hitlerist. Considerat idealist. Personal atrăgător în aparenţă, dar considerat nu prea experimentat sau competent. Credincios sincer în ţelurile Partei. Şi-a luat responsabilitatea secării Mediteranei şi recuperării unor uriaşe suprafeţe agricole. De asemenea, a îmblânzit politica sălbatică de ex-terminare rasială în teritoriile slave la începutul anilor cincizeci. A pledat direct cazul în faţa poporului german, în favoarea populaţiei slave rămase pentru a-şi continua existenţa în regiuni închise ca rezervaţii în zona Heartland-ului[47]. A apelat la încetarea anumitor forme de omorâre miloasă şi de experimentări medicale, dar aici a eşuat.

— Doctor Seyss-Inquart. Fost nazist austriac, acum ocupându-se de coloniile Reich-ului, responsabil cu politicile coloniale. Probabil cel mai urât om de pe teritoriul Reich-ului. Se spune că ar fi instigat cele mai multe, dacă nu toate măsurile represive la adresa popoarelor cu-cerite. A lucrat împreună cu Rosenberg pentru victoriile ideologice de cel mai alarmant tip grandios, precum încercarea de a steriliza întreaga populaţie rusească rămasă după încheierea ostilităţilor. Nimic cert în acest sens, dar considerat a fi unul dintre cei câţiva responsabili pentru decizia de a produce holocaustul continentului African, creând astfel condiţiile genocidului faţă de populaţia neagră. Probabil cel mai apropiat, temperamental, de primul Führer, A. Hitler.

Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe îşi încetă lectura lentă, uscată.

Domnul Tagomi se gândi: cred că înnebunesc.

Trebuie să ies de aici; am o criză. Capul meu azvârle afară lucrurile sau le expulzează… mor. Se ridică greu în picioare, o luă pe culoar, pe lângă alte scaune şi oameni. Abia dacă mai vedea. Să ajungă la toaletă. O luă la fugă.

Câteva capete se întoarseră. Îl văzură. Umilinţă. Bolnav la întruniri importante. Loc pierdut. Trecu în fugă prin uşa ţinută de un funcţionar al ambasadei.

Imediat, panica încetă. Privirea i se limpezi; văzu iarăşi în jur. Podeaua stabilă, pereţii.

Vertij. Defecţiune a urechii medii, fără îndoială.

Se gândi: diencefalon, vechiul blocaj al creierului, acţionând iar.

Scurtcircuite organice momentane.

Să mă gândesc la versuri liniştitoare. Să-mi amintesc ordinea cuvintelor. Din ce să mă inspir? Religie? Se gândi: Acum o gavotă gravă. Excelent amândoi, excelent amândoi, aţi prins-o binişor. Exact acesta este stilul lucrului. Mică formă a lumii recunoscătoare, Gondolierii. G. S. Închise ochii şi-i imagină pe cei de la D'Oyly Carte Company aşa cum îi văzuse în turneul lor după război. Finita, finita lume.

Un funcţionar al ambasadei, la cotul lui, întrebând:

— Domnule, vă pot ajuta cu ceva?

Domnul Tagomi se înclină.

— Mi-am revenit.

Chipul celuilalt, calm, îndatoritor. Fără derâdere. Râd cu toţi de mine, poate? se gândi domnul Tagomi. Pe înfundate?

Răul există! Este real, ca cimentul.

Nu pot crede. Nu pot suporta. Răul nu este o imagine. Rătăcea prin hol, ascultând traficul de pe Sutter Street, pe purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe adresându-se auditoriului. Întreaga noastră Religie este greşită. Ce să fac? se întrebă. Se duse la uşa din faţă a ambasadei; un funcţionar o deschise, iar domnul Tagomi coborî treptele către alee. Maşinile parcate. A lui însuşi. Şoferii aşteptând în picioare.

Este un ingredient în noi. În lume. Turnat peste voi, strecurându-ni-se în trupuri, în minte, în inimi, în caldarâm.

De ce?

Suntem cârtiţe oarbe. Târându-ne prin pământ, simţind cu râturile. Nu ştim nimic. Am priceput această… acum nu ştiu încotro să mă duc. Urlu de frică, numai. Fug.

Jalnic.

Să râdă de mine, se gândi văzându-i pe şoferi cum se uitau la el când se îndrepta către maşină. Mi-am uitat servieta. Am lăsat-o acolo, lângă scaun. Toţi ochii pe el, când dădu din cap înspre şoferul lui. Uşa ţinută deschisă; se strecură în maşină.

Să mă ducă la spital, se gândi. Nu, să mă ducă înapoi la birou.

— Nippon Trade Building, spuse cu voce tare. Condu încet.

Privi oraşul, maşinile, magazinele, înaltele construcţii recente, foarte moderne. Oamenii. Toţi bărbaţii şi femeile, continuându-şi propriile afaceri.

Când ajunse la birou, îl instrui pe domnul Ramsey să ia legătura cu una dintre celelalte Misiuni Comerciale, Misiunea Minereurilor Neferoase şi să roage pe reprezentantul lor la întrunirea de la Ministerul de Externe să-l contacteze la întoarcere.

Puţin după-amiază, telefonul sosi.

— Probabil că mi-aţi observat criza, la întrunire, spuse domnul Tagomi în receptor. A fost, fără îndoială, vizibil pentru toată lumea, mai ales ieşirea mea grăbită.

— Nu am observat nimic, spuse omul de la Neferoase. Dar după întrunire nu te-am văzut şi m-am întrebat ce se întâmplase cu dumneavoastră.

— Aveţi tact, spuse domnul Tagomi rece.

— Nicidecum. Sunt sigur că toată lumea era prea absorbită de prezentarea Ministerului de Externe ca să dea atenţie oricărui alt aspect. Cât priveşte ce s-a întâmplat după plecarea dumneavoastră — aţi prins trecerea în revistă a aspiranţilor în bătălia pentru putere? Asta a fost prima.

— Am ascultat până la partea cu Doctor Seyss-Inquart.

— După aceasta, vorbitorul s-a referit pe larg la situaţia economică de acolo. Home Islands sunt de părere că planul Germaniei de reducere a populaţiei Europei şi Asiei de Nord la starea de sclavi — plus uciderea tuturor intelectualilor, a elementelor burgheze, a tinerilor patrioţi şi a nu ştiu cui — a reprezentat o catastrofă economică. Numai formidabilele realizări tehnologice ale ştiinţei şi industriei germane i-au salvat. Arme miraculoase, ca să spunem aşa.

— Da, zise domnul Tagomi.

Aşezat la biroul lui şi ţinând cu o mână telefonul, îşi turnă o ceaşcă de ceai fierbinte.

— Aşa cum au făcut şi armele lor miraculoase V 1 şi V 2 şi reactoarele lor de luptă, în război.

— Este o chestiune de iuţeală-de-mână, spuse omul de la Minereuri Neferoase. În mare, folosinţa pe care au dat-o ei energiei atomice a ţinut lucrurile laolaltă. Şi dimensiunea călătoriei ca de circ a rachetelor lor spre Venus şi Marte. A arătat că pentru întregul lor comerţ palpitant, un asemenea trafic nu a avut nici o valoare economică.

— Dar sunt dramatici, spuse Tagomi.

— Prognoza lui a fost tristă. Simte că naziştii cei mai sus-puşi refuză să înfrunte realitatea vis-à-vis de situaţia lor economică proastă. Procedând astfel, accentuează tendinţa către şi mai mari întreprinderi aventuroase de tip tour de force, către mai puţină previzibilitate, către mai puţină stabilitate în general. Ciclul de entuziasm maniac, apoi frică, apoi soluţii ale Partei, de tip disperat… În fine, ceea ce a demonstrat a fost că toate acestea tind să-i ducă în vârf pe cei mai iresponsabili şi nesăbuiţi aspiranţi.

Domnul Tagomi încuviinţă dând din cap.

— Aşa încât trebuie să presupunem că cea mai rea, mai degrabă decât cea mai bună alegere va fi făcută. Elementele sobre şi responsabile vor fi înfrânte în actuala confruntare.

— Cine a spus că este cel mai rău? întrebă domnul Tagomi.

— R. Heydrich. Doctor Seyss-Inquart. H. Göring. În opinia guvernului imperial.

— Şi cel mai bun?

— Probabil B. von Schirach şi Doctor Goebbels. Dar despre asta a fost mai puţin explicit.

— Altceva?

— Ne-a spus că trebuie să avem încredere în Împărat şi în Guvern acum mai mult decât oricând. Că putem privi către Palat cu încredere.

— S-a ţinut acolo un moment de reculegere?

— Da.

Domnul Tagomi mulţumi omului de la Minereuri Neferoase şi închise.

Cum stătea bându-şi ceaiul, sună interfonul. Se auzi vocea domnişoarei Ephreikian:

— Domnule, aţi dorit să trimiteţi un mesaj consulului german.

O pauză.

— Aţi dori să-mi dictaţi acum?

— Veniţi în birou, spuse.

Ea intră imediat, zâmbindu-i plină de încredere.

— Vă simţiţi mai bine, domnule?

— Da. O injecţie cu vitamine a fost de ajutor.

Stătu pe gânduri.

— Amintiţi-mi. Cum îl cheamă pe consulul german?

— Am notat, domnule. Freiherr Hugo Reiss.

— Mein Herr, începu domnul Tagomi. Ne-a sosit ştirea îngrozitoare că Herr Martin Bormann, conducătorul dumneavoastră, a murit. Scriind aceste cuvinte, îmi curg lacrimi pe obraz. Când îmi amintesc faptele îndrăzneţe săvârşite de Herr Bormann pentru asigurarea izbăvirii poporului german de duşmanii săi atât de acasă cât şi din afară, precum şi de mişcătoarele măsuri de securitate administrate chiulangiilor şi lepădăturilor care au trădat toate visurile omenirii cu privire la cosmos, în care acum bălaiele rase nordice, cu ochi albaştri, au plonjat…

Se opri. Nu era chip să termine. Domnişoara Ephreikian îşi opri magnetofonul, aşteptând.

— Acestea sunt vremuri mari, spuse.

— Să înregistrez, domnule? Face parte din mesaj?

Nesigură porni aparatul.

— Dumneavoastră mă adresam, spuse domnul Tagomi.

Ea gândi.

— Să auzim înregistrarea, zise domnul Tagomi.

Rola se învârti. Apoi, îşi auzi vocea, micuţă şi metalică, ieşind din difuzorul de doi ţoii. "… săvârşite de Herr Bormann, pentru asigurarea izbăvirii…" Ascultă ţârâitul ca de insectă pe măsură ce banda se derula. Fâlfâieli şi hârâieli de suprafaţă, se gândi.

— Am sfârşitul, spuse când banda încetă să se învârtească. Hotărârea de a se sacrifica pe ei înşişi şi de a obţine astfel o nişă în istorie, de unde nici o formă de viaţă nu-i poate smulge, indiferent ce s-ar putea afla.

Se opri.

— Toţi suntem insecte, îi spuse domnişoarei Ephreikian. Bâjbâind după ceva îngrozitor de divin. Nu sunteţi de acord?

Se înclină. Domnişoara Ephreikian, aşezată cu magnetofonul, schiţă o înclinare de răspuns.

— Trimiteţi asta, îi spuse. Semnaţi-o şi tot ce mai trebuie. Prelucraţi frazele, dacă doriţi, aşa, ca să aibă un înţeles.

Când ea porni spre uşă, adăugă:

— Sau să nu aibă nici unul. Cum preferaţi.

Deschizând uşa biroului, ea îl privi cu curiozitate.

După plecarea ei, domnul Tagomi începu să lucreze la problemele curente ale zilei. Dar aproape imediat, domnul Ramsey îl chemă la interfon:

— Domnule, a sunat domnul Baynes.

Bun, se gândi domnul Tagomi. Acum putem începe discuţia importantă.

— Daţi-mi-l, zise, luând telefonul.

— Domnule Tagomi, se auzi vocea domnului Baynes.

— Bună ziua. Datorită ştirii morţii cancelarului Bormann am plecat pe neaşteptate de la birou de dimineaţă. Oricum…

— A luat legătura cu dumneavoastră domnul Yatabe?

— Încă nu, zise domnul Tagomi.

— Aţi pus personalul dumneavoastră să fie cu ochii după el? întrebă domnul Baynes.

Părea agitat.

— Da, zise domnul Tagomi. Îl vom introduce îndată ce soseşte.

Îşi notă în minte să-i spună domnului Ramsey; încă nu se ocupase de asta. Atunci nu vom începe discuţiile până ce nu-şi face apa-riţia bătrânul domn? Îl cuprinse spaima.

— Domnule, începu. Sunt nerăbdător să începem. Sunteţi gata să ne prezentaţi tiparele dumneavoastră de turnare prin injecţie? Deşi am avut astăzi încurcături…

— A intervenit o schimbare, spuse domnul Baynes. Îl voi aştepta pe domnul Yatabe. Sunteţi sigur că nu a ajuns? Vreau să vă daţi cuvântul dumneavoastră că mă veţi anunţa imediat ce vă sună. Vă rog să vă daţi osteneala, domnule Tagomi.

Vocea domnului Baynes suna încordată, smucită.

— Vă dau cuvântul meu.

Acum se simţi şi el agitat. Moartea lui Bormann; ea provocase schimbarea.

— Între timp, spuse el repede, mi-ar face plăcere compania dumneavoastră, poate la prânz, astăzi. Încă nu am avut când să iau masa, astăzi.

Improvizând, continuă:

— Deşi vom aştepta precizările, poate putem rumega pe marginea situaţiei generale internaţionale, în special…

— Nu, zise domnul Baynes.

Nu? se gândi domnul Tagomi.

— Domnule, spuse, astăzi nu mă simt prea bine. Mi s-a întâmplat ceva neplăcut; speram să vă povestesc.

— Îmi pare rău, zise domnul Baynes. Am să vă sun mai târziu.

Telefonul ţăcăni. Închise brusc.

L-am jignit, se gândi domnul Tagomi. Trebuie să-şi fi dat seama că am întârziat să-mi anunţ personalul în legătură cu bătrânul domn. Dar asta este un fleac; apăsă pe butonul interfonului şi zise:

— Vă rog, să vină domnul Ramsey la mine în birou.

Pot repara asta imediat. Este vorba despre mai mult decât atât, hotărî el. Moartea lui Bormann l-a zdruncinat.

O nimica toată… şi cu toate astea grăitoare asupra atitudinii mele lipsite de atenţie. Domnul Tagomi se simţi vinovat: nu este o zi bună. Ar fi trebuit să consult oracolul, să descopăr care este Momentul. M-am abătut prea mult de la Tao; este clar.

Sub care dintre cele şaizeci şi patru de hexagrame lucrez? Deschizând sertarul biroului, scoase afară I Ching şi aşeză cele două volume pe birou. Atâtea de întrebat pe înţelepţi. Înăuntrul meu atâtea întrebări; pe care abia le pot articula…

Când domnul Ramsey intră în birou, obţinuse deja o hexagramă.

— Iată, domnule Ramsey.

Îi arătă cartea.

Hexagrama era Patruzeci şi şapte. Apăsare — Epuizare.

— O prevestire rea, în general, spuse domnul Ramsey. Care a fost întrebarea dumneavoastră, domnule? Dacă nu vă supăraţi?

— Am întrebat despre Moment, zise domnul Tagomi. Momentul pentru noi toţi. Nici o linie transformantă. O hexagramă statică.

Închise cartea.

La ora trei în acea după-amiază, Frank Frink, încă aşteptând împreună cu partenerul lui de afaceri decizia lui Wyndam-Matson în legătură cu banii, se hotărî să consulte oracolul. Cum se vor desfăşura lucrurile? întrebă el şi aruncă piesele.

Hexagrama fu Patruzeci şi şapte. Obţinu o linie transformantă, nouă pe poziţia a cincea.

Nasul şi picioarele îi sunt tăiate.

Apăsare pe mâinile omului cu benzi purpurii la genunchi.

Veselia vine uşor.

Urmează să se facă ofrande şi libaţii.

Timp îndelungat — cel puţin jumătate de oră — studie linia şi materialul relativ la ea, încercând să-şi dea seama ce putea să însemne. Hexagrama şi mai ales linia transformantă, îl tulburau. În cele din urmă trase fără nici o plăcere concluzia că banii nu se vor arăta.

— Te încrezi prea mult în lucrul ăla, îi spuse Ed McCarthy.

La ora patru, apăru un mesager venind de la Wyndam-Matson Corporation şi le înmână lui Frink şi McCarthy un plic din hârtie groasă. Când îl deschiseră, găsiră înăuntru un cec semnat pentru două mii de dolari.

— Deci te-ai înşelat, zise McCarthy.

Frink se gândi: atunci oracolul trebuie să se refere la vreo consecinţă viitoare a acesteia. Asta-i necazul; mai târziu, când s-a întâmplat, poţi păşi înapoi să vezi exact ce însemna. Dar acum…

— Putem începe să amenajăm atelierul, zise McCarthy.

— Astăzi, chiar acum?

Se simţea istovit.

— De ce nu? Ne-am hotărât asupra comenzilor; tot ce avem de făcut este să le punem la poştă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Iar materialele pe care le putem găsi pe plan local, le luăm singuri.

Punându-şi haina, Ed se duse către uşa camerei lui Frink.

Vorbiseră cu proprietarul lui Frink să le închirieze subsolul clădirii. Acum era folosit pentru depozitare. Odată scoase afară cutiile, îşi puteau face bancul de lucru, trage cablurile electrice, lumina, puteau începe să-şi monteze motoarele şi curelele. Făcuseră schiţe, însemnări, liste cu componente. Aşa că, de fapt, deja începuseră.

Am intrat în afaceri, realiză Frank Frink. Aleseseră chiar şi un nume.

EDFRANK. BIJUTERII DE COMANDĂ

— Tot ce pot face azi, zise, este să cumpăr lemnul pentru banc şi, poate, componentele electrice. Dar nici o bijuterie pentru stoc.

Se duseră, aşadar, la un depozit de cherestea în sudul oraşului. După o oră aveau lemnul.

— Ce te preocupă? zise Ed McCarthy când intrară într-un magazin de fierărie care vindea en gros.

— Banii. Mă dă peste cap. Să finanţăm lucrurile în felul ăsta.

— Bătrânul W.-M. Înţelege, zise McCarthy.

Ştiu, se gândi Frink. De-aia mă dă peste cap. Am intrat în lumea lui. Suntem ca el. E o idee plăcută?

— Nu privi înapoi, zise McCarthy. Uită-te înainte. La afaceri.

Mă uit înainte, se gândi Frink. Se gândi la hexagramă. Ce ofrande şi libaţii pot eu face? Şi cui?