Omul din castelul înalt

9

DUPĂ DOUĂ SĂPTĂMÂNI de muncă aproape neîntreruptă Edfrank Custom Jewllery produsese prima sa serie finită. Piesele stăteau pe două plăci acoperite cu catifea neagră, intrând cu toate într-un coş dreptunghiular din răchită, de origine japoneză. Iar Ed McCarthy şi Frank Frink îşi făcuseră cărţi de vizită. Folosiseră o gumă de şters în care îşi scobiseră numele, tipăriseră asta în chenar roşu, iar apoi completaseră cartonaşele cu o rotativă de jucărie. Efectul — folosiseră o hârtie groasă colorată, pentru felicitări de Crăciun — era izbitor.

Fuseseră profesionişti în toate aspectele muncii lor. Cercetându-şi bijuteriile, cărţile de vizită şi sistemul de prezentare, nu putură zări nici un indiciu de amatorism. De ce ar fi fost? se gândi Frank Frink. Amândoi suntem pro[60]; nu ca bijutieri, ci în munca de atelier în general.

Oferta era bogată şi diversificată. Butoni din alamă, cupru, bronz, şi chiar din fier negru, forjat. Pandantive, cele mai multe din alamă, cu o mică ornamentaţie din argint. Cercei din argint. Insigne din argint sau alamă. Argintul îi costase o grămadă; chiar şi aliajul de lipit îi uscase. Cumpăraseră şi câteva pietre semipreţioase, pentru a le monta în insigne: perle colţuroase, spinel, jad, aşchii de opal. Şi, dacă lucrurile mergeau bine, aveau să încerce aur şi, posibil, diamante de cinci-şase puncte.

Aurul le-ar fi adus un profit real. Începuseră deja să caute surse pentru resturi de aur, piese vechi topite, fără valoare artistică — mult mai ieftin de cumpărat decât aurul nou. Dar şi aşa, era vorba despre o cheltuială enormă. Cu toate acestea, o insignă din aur vândută ar a-duce mai mult decât patruzeci din alamă. Puteau obţine practic orice preţ pe piaţa comerţului cu amănuntul pentru o insignă din aur în-tr-adevăr bine desenată şi executată… presupunând, după cum arăta-se Frink, că marfa lor chiar mergea.

Până în prezent, nu încercaseră să vândă. Îşi rezolvaseră ceea ce păruseră a fi problemele tehnice de bază; îşi aveau bancul cu motoare, maşină cu cablu flexibil, maşină de ascuţit şi discuri de şlefuit. În fapt, aveau întreaga gamă de unelte de finisare, de la perii aspre de sârmă, la perii din alamă şi discuri Cratex de şlefuit, până la cele mai fine suprafeţe de lustruit, din bumbac, stofă, piele, meşină, care puteau fi acoperite cu componenţi mergând de la pulbere de corindon şi scorie până la cei mai fini abrazivi. Şi desigur, aveau aparatul lor de sudură cu oxiacetilenă, cuvele, vasele de calibrare, furtunele, mufele, măştile, toate ale lor.

Şi superbe scule de bijutier. Cleşti-patent din Germania şi Franţa, micrometre, maşini de găurit cu diamant, ferăstraie, cleşti, pensete, instrumente la mâna a treia pentru lipit, menghine, materiale de răzuit, foarfeci mari, ciocănele forjate de mână… seturi de echipament de precizie. Şi rezerve de capete de ciocan de lipit de diferite dimensi-uni, foi metalice, prinzătoare pentru insigne, verigi, clipsuri pentru cercei. Mult peste jumătate din cele două mii de dolari fuseseră cheltuiţi; mai aveau în contul lor din Bancă, Edfrank, numai două sute cincizeci de dolari. Dar erau aranjaţi din punct de vedere legal; aveau până şi autorizaţia de lucru S.P.A. Nu mai trebuiau decât să vândă.

Nici un comerciant, se gândi Frink studiind etalajul, nu le-ar putea cerceta mai sever decât noi. Arătau într-adevăr bine aceste câteva piese selecte, fiecare trudnic verificate să nu aibă defecte de sudură, margini sau colţuri neşlefuite, pete de la foc… controlul de calitate era excelent. Cea mai uşoară mătuire sau urmă de la peria de sârmă fusese de ajuns pentru ca piesa să fie întoarsă în atelier. Nu ne putem permite să expunem nici o lucrare grosolan lucrată sau nefinisată; o singură pată neagră neobservată pe un lănţişor de argint şi suntem terminaţi.

Pe lista lor, magazinul lui Robert Childan apărea primul. Dar numai Ed se putea duce acolo; Childan şi l-ar aminti cu siguranţă pe Frank Frink.

— Tu trebuie să faci cea mai mare parte a vânzărilor, zise Ed, dar se rezervase pentru a-l aborda el însuşi pe Childan, îşi cumpărase un costum bun, cravată nouă, cămaşă albă, pentru a face impresie bună. Cu toate astea, nu prea arăta în largul lui.

— Ştiu că suntem buni, îşi spuse pentru a milioana oară. Dar… la naiba.

Cele mai multe piese erau abstracte, spirale din sârmă, bucle, forme pe care în oarecare măsură metalele topite le luaseră singure. Unele aveau delicateţea unei pânze de păianjen, erau aeriene; altele aveau o robusteţe masivă, puternică, aproape barbară. Era uimitoare paleta de forme, luând în considerare cât de puţine piese se aflau în caseta căptuşită cu catifea; şi totuşi, un magazin, realiză Frink, ar putea cumpăra tot ce am prezentat noi aici. Vom merge pe la toate magazinele…, dacă dăm greş. Dar dacă reuşim, dacă ne impunem cu ele, ne vom întoarce să completăm la comenzi tot restul vieţii.

Amândoi, împreună, puseră plăcile îmbrăcate în catifea în coşul din răchită. Am putea scoate ceva pe metal, îşi spuse Frink, în cel mai rău caz. Şi uneltele şi echipamentul; ne putem lipsi de ele, dacă e să pierdem, şi tot recuperăm ceva.

Acum este momentul să consultăm oracolul. Întreb: cum se va descurca Ed în această primă ieşire pentru vânzare? Dar era prea nervos. Putea da o prevestire rea şi nu se simţea în stare să o întâmpine. În orice caz, zarurile fuseseră aruncate: piesele erau făcute, ate-lierul pus la punct — indiferent ce putea îndruga I ching-ul în momentul ăsta.

Nu ne poate vinde el bijuteriile… nu ne poate da el noroc.

— Prima oară îl atac pe Childan, spuse Ed. Am putea foarte bine s-o rezolvăm cu el. Apoi poţi încerca tu vreo doi. Vii şi tu, nu? În furgonetă. Parchez după colţ.

Urcându-se în maşină cu coşul lor din răchită, Frink se gândi: Dumnezeu ştie cât de bun vânzător este Ed, sau sunt eu. Childan poate fi dus, dar e vorba să facă o prezentare, cum se zice.

Dacă era Juliana aici, se gândi, se putea duce până acolo şi s-o rezolve cât ai clipi din ochi; este drăguţă, poate vorbi cu oricine pe faţa pământului şi este femeie. În fond, astea-s bijuterii pentru femei. Şi le putea pune în magazin. Închizând ochii, încercă să-şi imagineze cum ar arăta ea cu o brăţară de-a lor. Sau cu unul dintre colierele lor mari, din argint. Cu părul ei negru şi cu pielea albă, tristă, cu ochi adânci… purtând un pulover gri din jerseu, puţin cam strâmt, argintul odihnindu-se direct pe piele, metalul ridicându-se şi coborând o dată cu respiraţia…

Dumnezeule, era vie în mintea lui, chiar acum. Fiecare piesă făcută de ei ridicată de degetele subţiri, puternice, examinată; dându-şi capul pe spate, ţinând piesa sus. Juliana alegând, întotdeauna martoră la tot ceea ce făcuse el.

Cei mai potriviţi pentru ea, hotărî, ar fi cerceii. Cei lungi, strălucitori, mai ales cei din alamă. Cu părul prins la spate cu o clemă sau tăiat scurt, să i se vadă gâtul şi urechile. Şi-i putem face şi fotografii, pentru reclamă şi prezentare. Discutase cu Ed despre un catalog, ca să poată vinde şi prin poştă, în alte părţi ale lumii. Juliana ar arăta extraordinar… are pielea frumoasă, foarte sănătoasă, fără să-i atârne, fără cute şi de o culoare excelentă. Ar face-o, dacă aş putea da peste ea? Indiferent ce gândeşte despre mine, n-are nimic a face cu viaţa noastră personală. Ar fi o problemă strict de afaceri.

La naiba, nici măcar nu i-aş face eu fotografiile. Am lua un fotograf profesionist. Asta i-ar plăcea. Vanitatea ei, probabil, la fel ca întotdeauna. Întotdeauna i-a plăcut s-o privească lumea, s-o admire, oricine. Cred că cele mai multe femei sunt aşa. Tânjesc după a fi întruna băgate în seamă. Sunt foarte mămoase astfel.

Se gândi, Juliana n-ar suporta niciodată să stea singură; trebuie să mă aibă pe mine în preajmă întruna, complimentând-o. Aşa sunt copiii mici, au impresia că dacă părinţii nu-i văd, ceea ce fac nu-i real. Fără îndoială că are vreun tip care s-o observe chiar în clipa asta. Spunându-i cât este de drăguţă. Picioarele. Abdomenul neted, suplu…

— Ce-i cu tine? zise Ed privindu-l. Te lasă nervii?

— Nu, spuse Frink.

— Nu mă duc acolo ca să stau, zise Ed. Am în cap nişte idei. Şi am să-ţi mai spun ceva: nu sunt speriat. Nu sunt intimidat pentru că e un loc select şi că trebuie să-mi pun costumul ăsta elegant. Recunosc, nu-mi place să mă gătesc. Recunosc, nu mă simt lejer. Dar nu contează deloc. Tot mă duc acolo să i-o trag lui cap-sec ăla.

Bine de tine, se gândi Frink.

— La naiba, dacă tu te-ai putut duce acolo, cum ai făcut, zise Ed, şi să-i tragi minciuna aia cum că eşti reprezentantul unui amiral japonez, ar trebui şi eu să fiu în stare să-i spun adevărul, că asta-i cu adevărat bijuterie, creaţie originală, făcută de mână, că…

— Lucrată de mână, spuse Frink.

— Da. Lucrată de mână. Adică, intru acolo şi nu ies până ce nu iau banii. Ar trebui să cumpere astea. Dacă n-o face, e de-a dreptul sărit. M-am tot uitat în jur; nu-i nimic de vânzare în genul a ce avem noi, nicăieri. Doamne, când mă gândesc că poate se uită şi nu le cumpără… mă face s-o iau razna, la naiba, de să-ncep să mă legăn.

— Vezi să-i spui că nu-s placate, zise Frink. Cuprul e cupru masiv şi alama e alamă masivă.

— Lasă-mă să mă descurc cum ştiu eu, spuse Ed. Am câteva idei într-adevăr excelente.

Frink se gândi: ce pot face este asta. Să iau două piese — lui Ed n-o să-i pese — să le pun la cutie şi să i le trimit Julianei. Să vadă cu ce mă ocup. Autorităţile poştale au să-i dea de urmă; i le trimit la ultima adresă cunoscută. Ce-o să spună când o să deschidă cutia? Va trebui să fie un bilet de la mine, explicând că le-am făcut eu însumi; că sunt partener într-o mică afacere de creaţie originală de bijuterii. Am să-i aprind imaginaţia, să-i spun ceva care s-o facă să vrea să ştie mai multe, care să-i trezească interesul. Am să-i spun despre pietre şi despre metale. Locurile unde vindem, magazinele elegante…

— Nu-i pe-aici? zise Ed, încetinind camioneta.

Erau în plină circulaţie, în centru; clădirile acopereau cerul.

— Mai bine-aş opri.

— Încă cinci blocuri, spuse Frink.

— N-ai o ţigară de-aia, cu marihuana? întrebă Ed. Una m-ar calma acum. Frink îi dădu pachetul lui de T'ien-lais, sortimentul "Muzică cerească", din care învăţase să fumeze la W.-M. Corporation.

Ştiu că trăieşte cu vreun tip, îşi spuse Frink. Că se culcă cu el. Ca şi cum i-ar fi nevastă. O ştiu pe Juliana. Altfel n-ar putea supravieţui; ştiu cum devine la căderea nopţii. Când se face frig şi întuneric şi toată lumea-i acasă, în sufragerie. Nu-i făcută pentru o viaţă solitară. Nici eu, îşi dădu seama.

Poate tipul e într-adevăr cumsecade. Vreun student sfios, pe care l-a agăţat ea. Ar fi o femeie bună pentru un tinerel care nu s-a mai a-propiat de vreo femeie. I-ar face mult bine. Sper din tot sufletul că nu-i cu vreunul mai bătrân. Asta n-aş suporta. Vreun tip experimentat şi josnic, cu o scobitoare lipită într-o parte a gurii, înghesuind-o peste tot.

Simţi cum începe să respire greu. Imaginea unei huidume păroase punând-o pe Juliana la pământ, rău cu ea, făcându-i viaţa nefericită… Ştiu că până la urmă ar termina-o omorându-se, se gândi. Aşa-i este ei scris, dacă nu-şi găseşte bărbatul potrivit — şi asta înseamnă tipul studentului, într-adevăr blând, sensibil, amabil, care să fie în stare să-i aprecieze ei gândurile.

Eu am fost prea dur pentru ea, se gândi. Şi eu nu sunt atât de rău; sunt o grămadă de tipi mai răi decât mine. Puteam foarte bine să-mi dau seama ce gândea, ce dorea, când se simţea singură sau deprimată. Am pierdut o mulţime de timp făcându-mi griji sau agitându-mă pe lângă ea. Dar n-a fost destul. Merita mai mult, se gândi.

— Parchez, zise Ed.

Găsise un loc şi dădea camioneta cu spatele, uitându-se peste umăr.

— Ascultă, zise Frink. Pot să-i trimit două piese nevesti-mii?

— Nu ştiam că eşti însurat.

Preocupat cu parcarea, Ed îi răspunse:

— Sigur, dacă nu-s din argint.

Ed stinse motorul.

— Am ajuns, spuse.

Pufăi fumul de marihuana apoi strivi ţigara pe bord şi aruncă mucul pe podeaua cabinei.

— Urează-mi noroc.

— Noroc, spuse Frank Frink.

— Hei, ia uită-te. E o poezie de-aia japoneză, waka, pe dosul pachetului de ţigări.

Ed citi poezia cu voce tare, acoperind zgomotul traficului:

"Auzind strigătul cucului

M-am uitat în direcţia

De unde venea sunetul:

Ce am văzut?

Doar luna palidă pe cerul zorilor de zi."

Îi dădu înapoi lui Frink pachetul de T'ien-lais. Apoi îi dădu una pe spate, zâmbi larg cu toţi dinţii, deschise uşa camionetei, luă coşul de răchită şi păşi afară din maşină.

— Te las să pui tu moneda în aparat, zise el luând-o în jos pe trotuar.

Într-o secundă, se pierdu printre ceilalţi pietoni.

Juliana, se gândi Frink. Eşti la fel de singură ca mine?

Se dădu jos din maşină şi puse o monedă de zece cenţi în ceasul de parcare. Frică, se gândi. Toată afacerea asta cu bijuteriile. Dacă nu ţine? Dacă nu ţine? Oracolul aşa spunea. Bocet, lacrimi, pierderea po-tului.

Chipuri, umbrele întunecate ale vieţii lui. Trecerea lui spre mormânt. Dacă era ca aici, nu mai era atât de rău. Chiar deloc rău.

Mi-e frică, realiză. Dacă Ed nu vinde nimic. Dacă râd de noi.

Atunci?

Pe un cearşaf întins pe duşumeaua camerei din faţă a apartamentului ei, Juliana stătea întinsă, strângându-l pe Joe Cinnadella la piept. Încăperea era caldă şi inundată de soarele după-amiezii. Corpul ei şi corpul bărbatului din braţele ei umede de transpiraţie. O picătură, rostogolindu-se de pe fruntea lui Joe, atârnată un moment pe pometele obrazului lui, îi căzu ei pe gât.

— Eşti încă leoarcă, murmură ea.

El nu zise nimic. Respiraţia lui, adâncă, rară, regulată… ca oceanul, se gândi ea. Nu suntem decât o apă, înăuntru.

— Cum a fost? întrebă ea.

El mormăi că fusese okay.

Mă gândeam eu, se gândi Juliana. Pot s-o spun. Acum trebuie să ne ridicăm amândoi, să ne tragem din noi. Sau nu e bine? Semn de dezaprobare subconştientă?

El se mişcă.

— Te ridici?

Îl apucă strâns cu ambele braţe.

— Nu. Încă nu.

— Nu trebuie să te duci la sală?

Nu mă duc la sală, îşi zise Juliana. Nu ştii? Vom merge undeva; nu vom mai sta prea mult aici. Dar va fi un loc unde n-am mai fost. E timpul.

Îl simţi că începe să se tragă înapoi şi apoi în sus, pe genunchi, îşi simţi mâinile alunecându-i în lungul spatelui lui umed, lunecos. Apoi îl auzi cum se îndepărtează, în picioarele goale pe podea. În baie, fără îndoială. Să-şi facă duş.

Gata, se gândi ea. Ei bine. Oftă.

— Te aud, zise Joe din baie. Gemând. Întotdeauna deprimată, nu-i aşa? Îngrijorare, frică şi neîncredere, în legătură cu mine şi cu totul pe lume.

Ieşi pentru o clipă, şiroind de apă şi săpun, cu faţa lucind.

— Cum ţi-ar plăcea o excursie?

Pulsul i se acceleră.

— Unde?

— În vreun oraş mare. Ce-ar fi spre nord, la Denver? Te scot în lume; îţi cumpăr bilet la un spectacol, un restaurant bun, taxi, îţi iau rochie de seară sau ce-ţi mai trebuie. Okay?

Îi venea greu să-l creadă, dar voia, încerca.

— E în stare Stud-ul tău să reziste la drum? strigă Joe.

— Sigur, spuse ea.

— Ne luăm amândoi nişte haine frumoase, spuse el. Ne simţim bine, poate pentru prima oară în viaţa noastră. Să nu plesneşti.

— De unde banii?

Joe spuse:

— Îi am eu. Uită-te în servieta mea.

Închise uşa băii; zgomotul apei îi acoperi celelalte cuvinte.

Deschizând servanta, îi scoase valijoara lovită şi decolorată. Destul de îndemânatică, într-un colţ descoperi un plic. Conţinea bancnote ale Reichbank, de o mare valoare şi valabile oriunde. Aşa că putem merge, îşi dădu seama. Poate că mă trage pe sfoară. Nu mi-aş dori decât să pot intra înăuntrul lui, să văd ce-i acolo, se gândi numărând banii…

Sub plic găsi un stilou uriaş, cilindric, sau cel puţin asta părea a fi; avea o agăţătoare, oricum. Dar cântărea prea mult. Cu grijă, îl ridică şi-i deşurubă capacul. Da, avea peniţă de aur. Dar…

— Ce-i asta? îl întrebă pe Joe, când reapăru de sub duş.

I-l luă şi-l puse înapoi în valiză. Cât de atent îl mânuia… observă asta şi reflectă la ea, uluită.

— Curiozitate, încă? zise Joe.

Părea înseninat, mai mult ca niciodată de când îl întâlnise; cu un chiot de entuziasm, o prinse de mijloc, apoi o ridică în braţe, învârtind-o, legănând-o înainte şi înapoi, privind-o până ce ea începu să behăie.

— Nu, zise. Sunt doar… înceată la schimbări.

Încă puţin speriată de tine, se gândi. Atât de speriată încât nici nu pot spune măcar, să-ţi zic despre asta.

— Afară pe fereastră, strigă Joe, traversând repede camera cu ea în braţe. Plecăm.

— Te rog, spuse ea.

— Glumeam. Ascultă… mergem într-un marş, ca Marşul Asupra Romei. Ţii minte. Ducele i-a condus, pe unchiul meu, Carlo, de pildă. Acum noi facem un marş mic, mai puţin important, netrecut în cărţile de istorie. Bine?

Plecându-şi capul, o sărută pe gură, atât de puternic încât dinţii le scrâşniră.

— Ce frumos vom arăta amândoi, în haine noi. Şi poţi să-mi explici exact cum să vorbesc, să mă port, bine? Învaţă-mă bunele maniere, bine?

— Vorbeşti okay, spuse Juliana. Chiar mai bine decât mine.

— Nu.

Deveni deodată trist.

— Vorbesc foarte prost. Un adevărat accent broscăresc. Nu l-ai remarcat prima oară când m-ai întâlnit în bar?

— Cred că da, spuse ea; nu-i părea important.

— Numai o femeie cunoaşte convenţiile sociale, zise Joe, ducând-o înapoi şi lăsând-o să cadă pe pat, făcând-o să salte înspăimântător.

— Fără o femeie, am discuta despre curse de maşini şi de cai şi am spune glume porcoase; nici un pic de civilizaţie.

Eşti într-o stare ciudată, se gândi Juliana. Neliniştit şi clocind gânduri negre; până ce te hotărăşti să te deplasezi; atunci devii săltăreţ. Mă vrei într-adevăr? Mă poţi părăsi, lăsa aici; s-a mai întâmplat. Te-aş părăsi eu, dacă aş continua.

— Ăla ţi-e salariul? îl întrebă în timp ce el se îmbrăca. L-ai pus deoparte?

Era prea mult. Bineînţeles, erau o grămadă de bani în Est.

— Nici un şofer de camion cu care am discutat nu a făcut vreodată atât…

— Spui că sunt şofer de camion? o întrerupse Joe. Ascultă, am mers cu chestia aia nu ca să conduc, ci ca să o apăr de tâlhari. Arătând ca un şofer de camion, aţipind în cabină.

Prăbuşindu-se pe un fotoliu din colţul încăperii, se lăsă pe spate, făcându-se că doarme, cu gura deschisă, cu corpul ţeapăn.

— Vezi?

La început, nu văzu. Apoi îşi dădu seama că avea în mână un cuţit, subţire ca o frigare de bucătărie. Dumnezeule! se gândi. De unde apăruse? Din mânecă; din aer.

— De-asta m-au angajat cei de la Volkswagen. Sarcină de serviciu. Ne-am apărat singuri împotriva lui Haselden, comandourile alea; el le-a condus.

Ochii negri sclipiră; zâmbi într-o parte către Juliana.

— Cine crezi că l-a prins pe Colonel, atunci, la sfârşit. Când am pus mâna pe ei, pe Nil — pe el, împreună cu alţi patru din Grupul de Intervenţie pentru Deşert, la luni de zile după campania de la Cairo. Ne-au călcat într-o noapte, pentru benzină. Eram santinelă. Haselden s-a furişat, frecat cu negru peste tot pe faţă şi pe corp, inclusiv pe mâini; nu aveau atunci nici un laţ de sârmă, numai grenade şi automate uşoare. Mult prea zgomotoşi. A încercat să-mi frângă gâtul. I l-am frânt eu.

Din fotoliu, Joe sări spre ea, râzând:

— Hai să-mpachetăm. Le spui la sală că-ţi iei câteva zile libere; sună-i.

Povestea lui pur şi simplu nu o convinsese. Probabil că nici nu fusese în Africa de Nord, nici nu luptase în război de partea Axei, nici măcar nu luptase. Ce tâlhari? se întrebă ea. Nici un camion despre care ştia ea nu venise prin Canon City dinspre Coasta de Est cu un profesionist, fost soldat, drept gardă. Probabil că nici nu trăise în SUA, inventase totul, de la început; o minciună ca s-o amăgească, să-i trezească interesul, să pară romantic.

Poate este nebun, se gândi. Ironic… pot face de fapt ceea ce am pretins de multe ori că fac, să-mi folosesc cunoştinţele de judo pentru auto-apărare. Să-mi salvez… fecioria? Viaţa, se gândi. Dar mult mai posibil să fie doar un biet broscar din clasa de jos, care munceşte pe rupte, cu iluzia gloriei; vrea să facă un chef zdravăn, să-şi cheltuie toţi banii, să-i dea gata — şi apoi să se întoarcă la existenţa lui monotonă. Şi-i trebuie o fată ca s-o facă.

— Okay, zise. Am să telefonez la sală.

Ducându-se în hol, se gândi: o să-mi cumpere haine scumpe şi apoi o să mă ducă la vreun hotel luxos. Orice bărbat tânjeşte să aibă o femeie într-adevăr bine îmbrăcată înainte să moară, chiar dacă trebuie să-i cumpere el hainele. Cheful ăsta este probabil ambiţia de o viaţă a lui Joe Cinnadella. Şi este isteţ; pun pariu că are dreptate în felul în care m-a analizat… am o frică nevrotică de mascul. Frank o ştia şi el. De asta ne-am despărţit, de-asta simt acum neliniştea asta, neîncre-derea asta.

Când se întoarse de la telefonul public, îl găsi pe Joe încă o dată afundat în Lăcusta, încruntându-se în timp ce citea, inconştient de orice altceva.

— N-ai să mă laşi şi pe mine s-o citesc? întrebă ea.

— Poate în timp ce eu conduc, spuse Joe, fără să-şi ridice privirile.

— Tu ai să conduci? Dar e maşina mea!

El nu spuse nimic; continuă doar să citească.

De la casa de marcat, Robert Childan îşi ridică privirile să se uite la un bărbat slab, înalt, cu păr negru, care intra în magazinul lui. Omul purta un costum uşor demodat şi ducea un coş mare, din răchită. Comis-voiajor. Cu toate astea, zâmbetul nu-i era amabil; avea, în schimb un aer întunecat, morocănos, pe faţa tăbăcită. Mai degrabă instalator sau electrician, se gândi Robert Childan.

După ce termină cu clientul lui, Childan îi strigă omului:

— Pe cine reprezentaţi?

— Edfrank. Bijuterii la comandă, mormăi omul în răspuns.

Îşi pusese coşul pe una dintre tejghele.

— Lucru de mână. Fiecare, unicat. Fiecare, original. Alamă, cupru, argint. Chiar şi fier negru forjat.

Childan îşi aruncă privirile în coş. Metal pe catifea neagră, tipic.

— Nu, mulţumesc. Nu-s în domeniul meu.

— Reprezintă artă americană. Contemporană.

Clătinând din cap în semn că nu, Childan se întoarse către casa de marcat.

Un timp, omul stătu jucându-se cu panourile lui din catifea şi cu coşul. Nici nu le punea la loc, nici nu le scotea; părea să nu aibă habar ce făcea. Cu mâinile încrucişate, Childan îl urmărea, gândindu-se la diversele probleme ale zilei. La două avea fixată o întâlnire, pentru a prezenta nişte ceşti din perioada timpurie. Apoi, la trei, un alt transport de obiecte care se-ntorceau de la laboratorul Universităţii California, de la testul de autenticitate. Examinase şi alte piese în ultimele două săptămâni. De când cu neplăcutul incident cu Coltul 44.

— Nu sunt placaţi, spuse omul cu coşul de răchită, ţinând în mână nişte butoni de cămaşă. Cupru masiv.

Childan dădu din cap fără să răspundă. Omul avea să mai piardă puţin timp acolo, arătându-şi eşantioanele, dar, în cele din urmă, o va lua din loc.

Telefonul sună. Childan răspunse. Clientul solicitând un balansoar vechi, pe care Childan îl avea la reparat. Nu era gata, iar Childan trebui să spună o poveste convingătoare. Privind prin vitrine la traficul de la amiază, liniştit, dădu asigurări. În cele din urmă, clientul, oarecum liniştit, închise.

Fără nici o îndoială, se gândi când puse receptorul în furcă, afacerea cu Coltul 44 îl zdruncinase serios. Nu-şi mai privise stocul cu acelaşi adânc respect. Un duş rece ca acela îi va fi de folos mult timp. La fel ca trezirea din prima copilărie; fapte de viaţă. Arată, rumegă el, legătura cu primii noştri ani de viaţă: nu doar istoria S.U.A., implicită, ci şi a noastră personală. Ca şi cum, se gândi, ar putea apărea întrebări în legătură cu autenticitatea certificatului nostru de naştere. Sau impresia noastră despre Tată.

Poate că de fapt, nu iau F.D.R.[61] ca exemplu. Imagine sintetică, distilată din auzirea discuţiilor asupra subiectului. Mit subtil implantat în ţesutul creierului. Ca, se gândi, mitul Hepplewhite. Mitul Chippendale[62]. Sau mai degrabă cel referitor la stilul Abraham Lincoln, a-ici. Cuţitele alea vechi de argint, furculiţele, lingurile. Nu-l poţi vedea, dar faptele rămân.

Pe cealaltă tejghea, încă mai bâjbâind cu panourile şi cu coşul lui din răchită, comis-voiajorul spuse:

— Putem face obiecte la comandă. De comandă. Dacă vreun client de-al dumneavoastră are idei proprii.

Vocea îi suna gâtuit. Îşi limpezi gâtul, privind la Childan, apoi la bijuteria pe care o ţinea. Nu ştia cum să plece, evident.

Childan zâmbi şi nu spuse nimic.

Nu-i treaba mea. E a lui, să iasă singur de aici. Să elibereze sau nu locul.

Dificil, asemenea disconfort. Dar nu are decât să nu fie comis-voiajor. Toţi suferim pe lumea asta. Ia uite la mine. S-o încasez toată ziua de la japonezi ca domnul Tagomi. Cu cea mai mică inflexiune a vocii, îmi dă peste nas, îmi face viaţa amară.

Apoi, îi veni o idee. Tipul sigur nu o practica. Uită-te la el. Poate pot să obţin ceva în consignaţie. Merită o încercare.

— Hei, zise Childan.

Omul îşi înălţă repede privirile, aţintindu-şi-le asupra lui.

Înaintând către el, cu braţele tot încrucişate, Childan zise:

— Pare a fi o jumătate de oră liniştită. Nu promit nimic, dar poţi lăsa câteva din chestiile astea aici. Dă puţin mai încolo rafturile alea cu cravate.

Îi arătă unde.

Dând din cap, omul începu să elibereze un spaţiu pe tejghea. Îşi deschise iarăşi coşul şi umblă încă o dată cu panourile de catifea.

O să scoată totul, ştiu Childan. O să le aranjeze sârguincios timp de o oră. O să se agite şi o să le tot aranjeze până ce o să le pună pe toate. Sperând. Rugându-se. Urmărindu-mă cu coada ochiului, secundă de secundă. Să vadă dacă încep să-i acord vreun interes. Nici unul.

— Când le termini de scos, zise Childan, dacă nu am să fiu prea ocupat, am să arunc o privire.

Omul lucră febril, ca îmboldit.

Atunci intrară în magazin câţiva clienţi şi Childan îi salută. Îşi îndreptă atenţia asupra lor şi a dorinţelor lor şi uită de comis-voiajorul care muncea la tejgheaua lui. Acesta, văzând situaţia, deveni mai prudent în mişcări; se făcu minuscul. Childan vându un castronaş de bărbierit, aproape vându un covor lucrat de mână, luă banii în avans pentru o cuvertură afgană. Timpul trecea. În cele din urmă, clienţii plecară. Magazinul rămase iarăşi gol, cu excepţia lui şi a comis-voiajorului.

Comis-voiajorul terminase. Întreaga lui colecţie de bijuterii era aranjată pe catifeaua neagră, pe suprafaţa tejghelei.

Mergând lejer către el, Robert Childan îşi aprinse o Land-O-Smiles şi rămase în picioare legănându-se pe călcâie înainte şi înapoi, fredonând monoton. Comis-voiajorul tăcea. Nici unul nu spuse nimic.

În cele din urmă, Childan se duse şi arătă către o insignă.

— Asta-mi place.

Comis-voiajorul zise repede:

— E bună. Nu veţi găsi nici o urmă de perie de sârmă. Finisată perfect. Şi nu se înnegreşte. Am suflat-o pe deasupra cu un lac din plastic. Durează ani de zile. Este cel mai bun lac industrial care se găseşte.

Childan încuviinţă dând uşor din cap.

— Ceea ce-am făcut noi aici, zise comis-voiajorul, este să adaptăm tehnicile industriale, încercate şi probate, la executarea bijuteriilor. După câte ştiu eu, nimeni nu a mai încercat asta până acum. Nimic turnat. Totul metal pe metal. Sudat şi lipit.

Făcu o pauză.

— Dosurile sunt fixate prin lipire.

Childan luă două brăţări. Apoi o insignă. Apoi o altă insignă. Le ţinu o clipă în mână, apoi le puse deoparte.

Pe faţa comis-voiajorului se zbătu un muşchi. Speranţă.

Examinând eticheta cu preţul unui colier, Childan spuse:

— Ăsta-i…

— Cu bucata. Preţul pentru dumneavoastră este cincizeci la sută din asta. Şi dacă vreţi să cumpăraţi, să zicem, în jur de o sută de dolari, vă mai dăm un doi la sută, în plus.

Una câte una, Childan puse deoparte mai multe piese. Cu fiecare în plus, comis-voiajorul devenea tot mai agitat; vorbea tot mai repede, în final repetându-se, spunând chiar lucruri prosteşti, fără rost, totul pe un ton coborât şi foarte repezit. Chiar crede că o să vândă, ştiu Childan. Prin propria lui expresie, el nu arăta nimic; continuă cu jocul alegerii pieselor.

— Asta-i deosebită, turuia înainte comis-voiajorul, când Childan pescui un colier mare, după care se opri. Cred că le-aţi luat pe cele mai bune. Tot ce avem mai bun.

Omul râse.

— Aveţi într-adevăr bun gust.

Ochii îi săgetară. Socotea în minte ceea ce alesese Childan.

Făcea totalul vânzării.

Childan spuse:

— Politica noastră, cu marfa neîncercată, trebuie să fie consignaţia.

Pentru câteva secunde, comis-voiajorul nu înţelese. Încetase să mai vorbească, dar se uita fără să priceapă.

Childan îi zâmbi.

— Consignaţie, repetă în cele din urmă comis-voiajorul.

— Preferi să nu le laşi? zise Childan.

Bâlbâindu-se, omul zise în sfârşit:

— Adică le las şi mi le plătiţi mai târziu, după ce…

— Primeşti două treimi din ce iese. Când se vând. În felul ăsta câştigi mult mai mult. Trebuie să aştepţi, desigur, dar…, ridică el din umeri. Tu decizi. Le-aş face puţin loc în vitrină, poate. Şi dacă merge, atunci poate, mai târziu, peste vreo lună, la cealaltă comandă… În fine, am putea vedea cum facem să cumpăr ceva pe loc.

Comis-voiajorul pierduse de-acum mai bine de o oră expunându-şi marfa, îşi dădu seama Childan. Şi-şi scosese totul. Întregul lui etalaj deranjat şi demontat. O altă oră de muncă pentru a le pune înapoi, gata de a fi arătate în altă parte. Tăcere. Nici unul nu vorbea.

— Piesele pe care le-aţi pus deoparte…, zise comis-voiajorul cu voce scăzută. Pe acelea le vreţi?

— Da. Le poţi lăsa pe toate.

Childan o luă agale către biroul lui din spatele magazinului.

— Am să scriu o chitanţă. Ca să ai o notă cu tot ce mi-ai lăsat.

Când se întoarse cu registrul cu chitanţe, adăugă:

— Înţelegi că atunci când marfa este lăsată pe bază de consignaţie, magazinul nu-şi ia nici o responsabilitate în caz de furt sau deteriorare.

Îi aduse comis-voiajorului să semneze o mică declaraţie tip. Magazinul nu avea de plătit pentru obiectele lăsate. La returnarea părţii nevândute, dacă nu se putea găsi ceva… trebuie să fi fost furate, îşi declară Childan sieşi. Întotdeauna se petrec furturi în magazine. Mai ales obiecte mici, ca bijuteriile.

Nu exista nici o posibilitate pentru Childan, să piardă. Nu avea de plătit bijuteriile acestui om; nu investea nimic în acest tip de marfă. Din tot ce vindea, avea un profit, iar dacă nu vindea, pur şi simplu le returna — ceea ce se mai putea găsi — comis-voiajorului. la o dată ulterioară, neprecizată.

Childan întocmi chitanţa, înşirând obiectele. O semnă şi-i dădu comis-voiajorului o copie.

— Mă poţi suna, zise, peste vreo lună. Să afli cum merge.

Luând bijuteriile pe care le dorise, se duse în spatele magazinului, lăsându-l pe comis-voiajor să-şi strângă restul mărfii.

Nu credeam că o să le ia pe celelalte, se gândi. Nu ştii niciodată. De-aia merită întotdeauna să încerci.

Când se uită iar, văzu că omul era gata de plecare. Avea sub braţ coşul de răchită, iar tejgheaua era goală. Comis-voiajorul venea către el, cu ceva în mână.

— Da? spuse Childan.

Tocmai se uita prin corespondenţă.

— Vreau să vă las cartea noastră de vizită.

Comis-voiajorul puse pe masa lui Childan un petic de hârtie gri cu roşu, arătând ciudat.

— Edfrank. Bijuterii la comandă. Are adresa noastră şi numărul de telefon. În caz că vreţi să luaţi legătura cu noi.

Childan dădu din cap, zâmbi în tăcere şi se întoarse la treaba lui.

Când făcu o altă pauză şi-şi ridică privirile, magazinul era gol. Comis-voiajorul plecase.

Băgând o monedă de cinci cenţi în automat, Childan obţinu un ceai fierbinte, pe care începu să-l soarbă, pe gânduri.

Mă întreb dacă se vor vinde, îşi spuse. Puţin probabil. Deşi sunt bine făcute. Şi nimeni n-a mai văzut ceva asemănător. Examină una dintre insigne. Model cu adevărat impresionant. În nici un caz amatori.

Am să le schimb etichetele. Să le pun preţuri mai mari. Să subliniez realizarea lor manuală. Şi unicitatea. Comenzi originale. Mici sculpturi. Să porţi o operă de artă. Creaţie exclusivă la rever sau la încheietura mâinii.

Şi mai era o noţiune care îi umbla şi se amplifica în dosul frunţii lui Robert Childan. Cu astea, nu-i nici o problemă de autenticitate. Iar problema aia s-ar putea să ruineze într-o zi industria de artizanat istoric american. Nu azi-mâine, dar după aceea, cine ştie.

E mai bine să nu pui toate fiarele într-un singur foc. Vizita escrocului ăla evreu; ar putea fi începutul. Dacă-mi fac în linişte un stoc de obiecte neistorice, lucrări contemporane, fără nici o patină a istoriei, reală sau imaginară, aş putea să constat că sunt în fruntea competiţiei. Şi câtă vreme nu mă costă nimic…

Lăsându-se cu scaunul pe spate, astfel încât să îl sprijine de perete, îşi sorbea ceaiul şi se gândea.

Momentul se schimbă. Trebuie să fii pregătit să te schimbi o dată cu el. Altfel, rămâi în aer. Să te adaptezi.

Regula supravieţuirii, se gândi. Cască ochii la situaţia din jurul tău. Află-i imperativele. Şi… Împlineşte-le. Fii acolo la timpul potrivit, să faci lucrul potrivit.

Lasă-te purtat. Orientalii ştiu. Ochii negri, deştepţi, pasivi.

Brusc, îi veni o idee; îl făcu să sară în picioare. Doi iepuri dintr-o dată. Ah. Ţopăi entuziasmat. Împachetez frumos două dintre cele mai bune bijuterii (scoţându-le, desigur, etichetele). Insignă şi pandantiv sau brăţară. Ceva drăguţ, oricum. Apoi — de vreme ce trebuie să închid pe la două, oricum — să dau pe la locuinţa familiei Kasoura. Domnul Kasoura, Paul, va fi la lucru. Oricum, doamna Kasoura, Betty, va fi, foarte probabil, acasă.

Mită sub formă de cadou, lucrarea asta de artă americană originală. Complimentele mele, personal, pentru a obţine răspunsuri de prima mâna. Aşa se introduce o nouă modă. Nu-i drăguţ? Întreaga colecţie este la magazin; treceţi pe acolo etc. Asta-i pentru tine, Betty.

Tremură. Doar ea şi cu mine în apartament, ziua-n amiaza mare. Soţul plecat la slujbă. Şi aşa mai departe; strălucit pretext.

Beton armat!

Luând o cutioară, hârtie de împachetat şi şnur, Robert Childan începu să pregătească un cadou pentru doamna Kasoura. Brunetă, atrăgătoare femeie, zveltă în îmbrăcămintea ei orientală de mătase, tocuri înalte şi tot aşa. Sau poate, azi, în costum lejer de plimbare, bluză largă şi pantaloni din bumbac albastru, gen muncitor, foarte uşor şi confortabil şi neprotocolar. Ah, se gândi el.

Sau e prea îndrăzneţ? Soţul, Paul, devine furios. Miroase şi reacţionează urât. Poate să merg mai uşor; să-i duc lui cadoul, la birou? Cam aceeaşi poveste, dar lui. Atunci, să-i dea el cadoul, fără bănuieli. Şi, se gândi Childan, după aceea o sun eu pe Betty, mâine sau poimâine, să-i văd reacţia.

Încă si mai fără fisură!

Când Frank Frink îşi văzu partenerul întorcându-se pe trotuar, bănui că nu mersese bine.

— Ce s-a întâmplat? zise el, luând coşul de răchită de la Ed şi punându-l în maşină. Isuse Cristoase, ai plecat de o oră şi jumătate. I-a trebuit atât de mult ca să zică nu?

Ed spuse:

— N-a spus nu.

Arăta obosit.

— Atunci ce-a zis?

Deschizând coşul, Frink văzu că destule dispăruseră. Multe dintre cele mai bune ale lor.

— A luat o mulţime. Atunci care-i problema?

— Consignaţie, făcu Ed.

— I le-ai lăsat?

Nu-i venea să creadă.

— Dar am vorbit…

— Nu ştiu cum s-a întâmplat.

— Isuse, spuse Frink.

— Îmi pare rău. Se purta de parcă voia să le cumpere. A ales o mulţime. Credeam că le cumpără.

Rămaseră împreună tăcuţi în camionetă timp îndelungat.