Omul din castelul înalt

14

DOMNUL NOBOSUKE TAGOMI se gândi: nu există răspuns. Nici o înţelegere. Nici chiar în oracol. Şi cu toate astea trebuie să continuu să trăiesc, zi de zi, oricum.

Mă voi duce să aflu ce înseamnă a fi mic. Să trăiesc neştiut, cu orice preţ. Până ceva mai târziu, când…

În orice caz, îi spuse soţiei la revedere şi părăsi locuinţa. Dar astăzi nu se duse la Nippon Times Building, ca de obicei. Ce-ar fi să se relaxeze? Să conducă până la Golden Gate Park[73], cu grădina zoologică şi cu acvariul lui? Să facă o vizită acolo unde lucrurile care nu pot gândi bucură, totuşi.

Timpul. Este o călătorie lungă cu velotaxiul, iar asta îmi dă şi mie mai mult timp să observ. Dacă se poate spune aşa ceva.

Copacii, însă, şi grădinile zoologice nu sunt persoane. Trebuie să mă agăţ de existenţa umană. Asta mă transformă în copil, deşi ar putea fi bine. Aş putea să fac să fie bine.

Conducătorul velotaxiului pedala în lungul Kearney Street, către centrul oraşului. Să merg cu tramvaiul cu cablu, se gândi domnul Tagomi dintr-o dată. Fericire curată — călătoria îţi provoacă lacrimi din cauza zdruncinăturilor — într-un obiect care ar fi trebuit să dispară pe la 1900, dar care, ciudat, încă mai exista.

Dădu liber velotaxiului şi merse pe trotuar către cea mai apropiată staţie de tramvai.

Probabil, se gândi, nu mă voi putea întoarce niciodată la Nippon Times Building, cu duhoarea lui de Hoit. Cariera mea, sfârşită şi ea. Comitetul de Acţiune al Misiunii Comerciale poate găsi un înlocuitor. Tagomi, însă, încă umblă, există amintindu-şi fiecare amănunt. Aşa că nimic nu s-a împlinit.

În orice caz situaţia de război, Operaţiunea Păpădia ne va mătura pe toţi. Indiferent ce vom face în acel moment. Duşmanul nostru, cel de care am luptat alături în ultimul război. Ce bine ne-a făcut? Trebuia să fi luptat împotriva lui, poate? Sau să-l lăsăm să piardă, să îi fi ajutat pe duşmani, Statele Unite, Anglia, Rusia.

Nici o speranţă, ori încotro te-ai uita.

Oracolul, enigmatic. Probabil s-a retras din lumea omului aflat în suferinţă. Înţelepţii pleacă.

Am intrat într-un Moment când suntem singuri. Nu mai putem obţine ajutor, ca mai înainte. Ei, se gândi domnul Tagomi, poate este bine şi asta. Sau poate face să fie bine. Trebuie încercat mereu să fie găsită Calea.

Urcă în tramvaiul de California Street şi merse tot traseul, până la capăt. Sări chiar jos şi ajută la întoarcerea vagonului pe platforma turnantă, din lemn. Aceasta, dintre toate experienţele din oraş, îi oferea cea mai mare satisfacţie, de obicei. Acum, efectul întârzie să se arate; simţea golul încă mai acut, datorită vicierii aici a tuturor senzaţiilor.

Normal, călători cu tramvaiul înapoi. Dar… o formalitate, realiză el privind străzile, clădirile, circulaţia făcută invers decât înainte.

În apropiere de Stockton, se sculă să coboare. Dar în staţie, când să coboare, conductorul îi strigă:

— Servieta, domnule!

— Mulţumesc.

O lăsase în tramvai. Întinzându-se, o luă, apoi se înclină, în timp ce tramvaiul se puse în mişcare. Extrem de valoros conţinutul servietei, se gândi. Colt 44 nepreţuit, exemplar de colecţie, purtat înăuntru. Acum păstrat la îndemână permanent, în cazul că răzbunătorii huligani S.D. ar încerca să mi-o plătească mie, ca persoană. Nu se ştie niciodată. Şi totuşi… domnul Tagomi simţea că această nouă procedură, în ciuda celor întâmplate, era nevrotică. N-ar trebui să-i cedez, îşi spuse, încă o dată, păşind pe trotuar cu servieta în mână. Pornire-obsesie-fobie. Dar nu se putea elibera.

Ea în ghearele mele, eu în ale ei, se gândi.

Mi-am pierdut cumva, atunci, atitudinea de încântare? se întrebă. Mi-a pervertit toate instinctele amintirea a ceea ce am făcut? Întreaga atitudine de colecţionar afectată, nu numai aceea faţă de acest obiect? Suportul principal al vieţii mele… spaţiul, vai, în care am locuit cu atâta plăcere.

Strigând la un velotaxi, îndrumă conducătorul către Montgomery Street şi magazinul lui Robert Childan. Ia să aflăm. A mai rămas un fir care mă leagă de voinţa de a trăi. Poate aş reuşi să-mi stârnesc înclinaţiile anxioase printr-o viclenie: să-mi schimb arma pentru un obiect cu o mai mare valoare istorică. Arma asta, pentru mine, conţine prea multă istorie subiectivă… În întregime de un tip nefavorabil. Dar asta se termină cu mine; nimeni altcineva nu o poate experimenta din punctul de vedere al pistolului. E doar în psihicul meu. Să mă eliberez, se gândi el cu entuziasm. Când se duce arma, se duce cu totul norul trecutului. Pentru că nu se află doar în mintea mea; se află — aşa cum se spune dintotdeauna în teoria istoricităţii — şi în armă. O egalizare între noi!

Ajunse la magazin. De unde am cumpărat atâtea, observă el în timp ce-l plătea pe conducătorul velotaxiului. Şi pentru afaceri şi pentru mine, personal. Cu servieta în mână, intră în viteză.

La casa de marcat, Robert Childan. Lustruind un obiect cu o bucată de stofă.

— Domnule Tagomi, zise Childan, cu o înclinare.

— Domnule Childan.

Se înclină şi el.

— Ce surpriză. Sunt covârşit.

Childan puse jos obiectul şi bucata de stofă. Veni ocolind colţul mesei pe care se afla casa de marcat. Ritualul obişnuit, salutări şi toate celelalte. Totuşi, domnul Tagomi simţi omul cumva diferit. Cam… mut. O îmbunătăţire, hotărî el. Întotdeauna era prea zgomotos, strident. Sărind de colo-colo, agitat. Dar ar putea fi la fel de bine semn rău.

— Domnule Childan, zise domnul Tagomi, punându-şi servieta pe măsuţă şi desfăcându-i fermoarul, aş vrea să vă vând înapoi un obiect cumpărat în urmă cu câţiva ani. Practicaţi asta, îmi amintesc.

— Da, spuse domnul Childan. Depinde de stare, de pildă.

Rămase atent, aşteptând.

— Colt 44, revolver, zise domnul Tagomi.

Tăcură amândoi, privind arma, cum stătea în cutia ei deschisă din lemn de tec, cu o parte a muniţiei consumată.

Un comportament distant al domnului Childan, realiză domnul Tagomi.

— Nu sunteţi interesat, zise domnul Tagomi.

— Nu, domnule, spuse domnul Childan cu voce gâtuită.

— Nu am să insist.

Simţi că nu mai are putere. Cedez. Yin, neadaptabilul, receptivul, mă stăpâneşte, mă tem…

— Iertaţi-mă, domnule Tagomi.

Domnul Tagomi se înclină şi puse înapoi în servietă arma, muniţia şi cutia. Destinul. Trebuie să păstrez lucrul acesta.

— Păreţi… cam dezamăgit, zise domnul Childan.

— Aveţi un foarte fin spirit de observaţie.

Fu tulburat; îşi lăsase la vedere lumea lui interioară? Ridică din umeri. Cu siguranţă, aşa era.

— Există vreun motiv special pentru care doreaţi să revindeţi acel obiect? întrebă domnul Childan.

— Nu, zise el ascunzându-şi iarăşi lumea personală… cum se cuvenea.

Domnul Childan ezită, apoi zise:

— Mă…întreb dacă provine într-adevăr din magazinul meu. Eu nu am aşa ceva.

— Sunt sigur, zise domnul Tagomi. Dar nu are a face. Vă accept decizia; nu mă simt ofensat.

— Domnule, spuse Childan, permiteţi-mi să vă arăt ce am primit. Aveţi un moment la dispoziţie?

Domnul Tagomi simţi în el vechea răscolire.

— Ceva de interes neobişnuit?

— Veniţi, domnule.

Childan îl conduse în cealaltă parte a magazinului; domnul Tagomi îl urmă.

Într-o vitrină din sticlă, încuiată, pe panouri din catifea neagră, se odihneau mici vârtejuri din metal, forme abia sugerate. Îi dădură domnului Tagomi un sentiment ciudat când se opri să le studieze.

— Le arăt tuturor clienţilor mei, fără să iert pe nici unul, zise Robert Childan. Domnule, ştiţi ce sunt?

— Bijuterii, se pare, spuse domnul Tagomi, zărind o insignă.

— Sunt produse americane. Desigur. Dar, domnule, nu sunt vechi.

Domnul Tagomi îşi înălţă privirile.

— Domnule, sunt noi.

Trăsăturile albe, acum şterse ale lui Robert Childan, erau tulburate de pasiune.

— Aceasta este noua viaţă a ţării mele, domnule. Începutul sub formă de mici seminţe nepieritoare. De frumuseţe.

Cu interes corespunzător, domnul Tagomi zăbovi să examineze în propriile lui mâini câteva dintre piese. Da, este ceva nou care le animă, hotărî el. Legea lui Tao s-a născut, aici; când yin este pretutindeni, prima tresărire a luminii ia brusc fiinţă în adâncurile întunecate… toţi ştim; am mai văzut-o întâmplându-se, după cum o văd aici, acum. Şi totuşi, pentru mine, nu sunt decât nişte tinichele. Nu mă pot simţi vrăjit, ca domnul Childan, aici de faţă. Din nefericire, pentru amândoi. Dar asta este.

— Destul de drăguţe, murmură, lăsând jos piesele.

Domnul Childan zise cu voce puternică:

— Domnule, nu apare dintr-o dată.

— Pardon?

— Noua viziune, în inima dumneavoastră.

— Dumneavoastră sunteţi convertit, zise domnul Tagomi. Aş fi vrut să fiu şi eu, dar nu sunt.

Se înclină.

— Altă dată, spuse domnul Childan însoţindu-l până la intrarea în magazin.

Nu a făcut nici un gest să-mi arate şi alte obiecte, observă domnul Tagomi.

— Siguranţa dumneavoastră este de un gust îndoielnic, zise domnul Tagomi. Mă forţaţi să aleg.

Domnul Childan nu se făcu mic.

— Iertaţi-mă, zise. Dar eu am dreptate. Simt clar în ele germenele viitorului.

— Aşa să fie, spuse domnul Tagomi. Dar fanatismul dumneavoastră anglo-saxon pe mine nu mă încearcă.

Totuşi, simţi o anumită înnoire a speranţei. A propriei lui speranţe, în el însuşi.

— Bună ziua.

Se înclină.

— Vă văd din nou zilele astea. Putem să analizăm mai atent speranţele dumneavoastră.

Domnul Childan se înclină, fără să spună nimic.

Domnul Tagomi plecă, ducându-şi servieta cu Coltul 44 în ea. Plec cum am venit, reflectă el. Căutând în continuare. Tot fără ceea ce îmi trebuie ca să mă-ntorc în lume.

Ce dacă aş fi cumpărat unul dintre obiectele acelea ciudate, nedefinite? Îl păstram, îl re-examinam, îl contemplam… mi-aş fi găsit oare după aceea, prin el, drumul înapoi? Mă îndoiesc.

Astea sunt pentru el, nu pentru mine.

Şi totuşi; chiar dacă cineva îşi găseşte drumul… asta înseamnă că există o Cale. Chiar dacă eu, personal, o ratez.

Îl invidiez.

Întorcându-se, domnul Tagomi porni către magazin. În uşă, domnul Childan stătea şi-l privea. Nu intrase înăuntru.

— Domnule, spuse domnul Tagomi, am să cumpăr unul dintre obiectele acelea, pe oricare îl veţi alege dumneavoastră. Nu am nici o încredere, dar la ora actuală mă agăţ şi de un fir de pai.

Îl urmă încă o dată pe domnul Childan prin magazin, către caseta din sticlă.

— Nu cred. Am să-l port cu mine, privindu-l la intervale regulate. O dată pe zi, de pildă. După două luni, dacă nu văd…

— Îl puteţi înapoia şi recăpăta integral banii, zise domnul Childan.

— Mulţumesc, spuse domnul Tagomi.

Se simţi mai bine. Uneori trebuie să încerci orice, hotărî. Nu este nici o ruşine. Dimpotrivă, este un semn de înţelepciune, de recunoaştere a situaţiei.

— Aceasta vă va linişti, zise domnul Childan.

Îi întinse un triunghi mic, din argint, fin cizelat. Negru pe o faţă, strălucitor şi plin de lumină pe cealaltă.

— Mulţumesc, spuse domnul Tagomi.

Cu un velotaxi, domnul Tagomi se duse în Portsmouth Square, un părculeţ situat în pantă, mai sus de Kearny Street, cu vedere către secţia de poliţie. Se aşeză pe o bancă, la soare. Pe alei, porumbeii căutau de mâncare. Pe alte străzi, oameni ponosit îmbrăcaţi citeau ziarul sau moţăiau. Ici-colo, alţii stăteau întinşi pe iarbă, aproape adormiţi.

Scoţând din buzunar punga având imprimat pe ea numele magazinului domnului Childan, domnul Tagomi rămase ţinând-o cu ambele mâini, încălzindu-se. Apoi o deschise şi scoase afară noua lui achiziţie pentru a o contempla în singurătate, aici, în părculeţul cu puţină iarbă şi alei, al oamenilor bătrâni.

Ţinu în mână piesa de argint. Reflexii în soarele de amiază, ca din capacele de cutii din tablă, răspândite ca dintr-o oglindă parabolică. Sau… se uită în ea. Om, cum spun brahmanii. Punct în care totul este conţinut. Amândouă, cel puţin ca idee. Mărimea, forma. Continuă să o cerceteze, conştiincios.

Va veni, cum a prezis domnul R. Childan? Cinci minute. Zece minute. Stau cât pot de mult. Timpul, vai, ne va face să dăm banii înainte. Ce deţin eu, câtă vreme este încă timp?

Iartă-mă, gândi domnul Tagomi în direcţia obiectului. Simţim mereu imboldul să ne sculăm şi să acţionăm. Cu regret, se apucă să pună obiectul înapoi în punga lui. O ultimă privire îl scrută iarăşi, cu tot ce avea el. Ca un copil, îşi spuse. Imit inocenţa şi încrederea. Pe plajă, apăsând la ureche scoica găsită întâmplător. Ascultând în bolboroseala ei înţelepciunea mării.

Acum, înlocuind prin ochi urechea. Intrând şi aflând ce a fost făcut, ce înseamnă, de ce. Comprimarea înţelegerii într-o încâlcitură finită.

Întreb prea mult şi astfel nu mă aleg cu nimic.

— Ascultă, îi spuse sotto voce piesei din argint. Garanţia la cumpărare a promis mult.

Ia s-o scutur, mai bine, ca pe un ceas vechi, recalcitrant. Aşa şi făcu, în sus şi-n jos. Sau ca pe zaruri, într-un joc periculos. Să-i trezesc zeitatea dinăuntru. Doarme, pasămite. Sau este plecată în călătorie. Gâdilând ironia amară a profetului Ilie. Sau poate este la treabă. Domnul Tagomi scutură violent scrijelitura de argint, în sus şi-n jos, în pumnul încleştat. S-o chem mai tare. O scutură iarăşi.

Idol micuţ, eşti gol, se gândi.

Să-l ocărăsc, îşi spuse. Să-l sperii.

— Îmi pierd răbdarea, zise, sotto voce.

Şi atunci, ce? Să te azvârl în canal? Suflu asupra lui, îl scutur, suflu asupra lui. Să-mi câştig partida.

Râse. Implicare prostească, aici în lumina soarelui. Spectacol pentru oricine trece prin preajmă. Trăgând acum cu ochiul, vinovat. Dar n-a văzut nimeni. Bătrâni moţăind. Uşurare.

Am încercat totul, îşi dădu seama. Am pledat, am contemplat, am ameninţat, am filozofat îndelung. Ce mai e de făcut?

Aş putea, dar mă opresc aici. Nu-mi este îngăduit. Se va mai ivi, poate, ocazia. Şi totuşi, după cum zice W.S. Gilbert, o asemenea ocazie nu se mai iveşte. O fi aşa? Eu aşa simt.

Când eram copil, gândeam ca un copil. Dar acum am dat deoparte lucrurile copilăreşti. Acum trebuie să caut în alte sfere. Trebuie să abordez obiectul ăsta pe căi noi.

Trebuie să o iau ştiinţific. Să epuizez prin analiză logică toate posibilităţile. Sistematic, în stil clasic, aristotelian, de laborator.

Îşi băgă degetul în urechea dreaptă, pentru a anula zgomotul traficului şi toate celelalte zgomote perturbante. Apoi apăsă bine triunghiul din argint, cu faţa scobită pe urechea stângă.

Nici un sunet. Nici un vuiet al oceanului închipuit, de fapt zgomotul circulaţiei sângelui — nici măcar atât.

Atunci, ce alt simţ ar putea pătrunde misterul? Auzul nu-i de nici un folos, evident. Domnul Tagomi închise ochii şi începu să pipăie fiecare părticică a suprafeţei obiectului. Pipăitul, nu; degetele nu-i spuneau nimic. Mirosul. Puse bucata de argint la nas şi inhală. Iz slab de metal, dar nu transmitea nici un înţeles. Gustul. Deschizând gura, strecură înăuntru triunghiul din argint, îl crănţăni ca pe un biscuit, dar, desigur nu-l mestecă. Nici un înţeles, doar un lucru rece, amar şi tare.

Îl luă iarăşi în mână.

Înapoi, în cele din urmă, l-a văzut. Cel mai important simţ; scara grecească a priorităţilor. Întoarse triunghiul din argint pe toate părţile; îl văzu din toate punctele de vedere extra rem[74].

Ce văd? se întrebă. Datorită îndelungatului studiu, plin de silinţă şi atenţie? Care este revelaţia cu care mă confrunt în acest obiect?

Renunţă, îi zise triunghiului din argint. Scuipă secretul arcanei.

Ca o broască trasă din adâncuri, se gândi. Pumnul strâns, dată comandă să declare ce zace ascuns, în abisurile de ape. Dar uite că broasca nici nu clinteşte; se strânge tăcută, se preface în piatră sau în ţărână sau în mineral. Inertă. Trece înapoi la substanţa rigidă, comună în lumea ei de mormânt.

Metalul este din pământ, se gândi el, privind atent. De dedesubt: din tărâmul cel mai de jos, cel mai dens. Ţinutul trollilor şi al peşterilor, al umezelii şi al întunericului. Lumea Yin, în cel mai deprimant aspect al ei. Lumea cadavrelor, a putrezirii, a distrugerii. A fecalelor. A tot ce a murit, lunecând şi dezintegrându-se iar, strat după strat. Lumea diavolească a imobilului; timpul-care-a-fost.

Şi totuşi, în lumina soarelui, triunghiul din argint strălucea. Reflecta lumina. Foc, se gândi domnul Tagomi. Deloc umezeală sau întuneric. Nu puternic — istovit, dar pulsând de viaţă. Tărâmul de sus, aspect yang: empiric, eteric. Cum se cuvine pentru opera de artă. Da, asta-i menirea artistului: ia rocă din pământul tăcut şi întunecat şi o preface în formă strălucitoare, care reflectă lumina, din cer.

Aduce moartea la viaţă. Cadavru transformat în formă şi conţinut; trecutul predat viitorului.

Tu ce eşti? întrebă el triunghiul din argint. Yin întunecat, mort, sau yang strălucitor, viu? În palma lui, ciobul din argint dansă şi-l orbi; îşi feri privirile, văzând acum numai jocul focului.

Trup de yin, suflet de yang. Metal şi foc, unite. Exteriorul şi interiorul; microcosmosul în palma mea. Care este spaţiul despre care vorbeşte el? Ridicarea verticală. Către ceruri. A timpului? În lumea de lumină a ceea ce este trecător. Da, lucrul acesta şi-a regurgitat spiritul: lumina. Şi atenţia mi s-a stabilit; nu pot privi în lături. Căzut sub vraja suprafeţei sclipitoare pe care nu o mai pot stăpâni. La care nu mai pot renunţa.

Vorbeşte-mi, acum, îi zise. Acum, că m-ai ademenit. Vreau să-ţi aud vocea izvodind din orbitoarea lumină albă, clară, aşa cum ne aşteptăm să vedem numai în existenţa de dincolo de viaţă, din Bardo Thödol-ul sufletului, rătăcirea lui în căutarea unei noi renaşteri. Toate zeităţile, înspăimântătoare şi binevoitoare; vom trece de ele, ca şi de luminile fumurii. Şi de cuplurile împreunate. De orice altceva cu excepţia acestei lumini. Sunt pregătit să fac faţă, fără teamă. Observă că nu am pălit.

Simt vânturile fierbinţi ale Karmei conducându-mă. Şi totuşi, rămân aici. Pregătirea mea a fost corectă: nu trebuie să mă feresc de lumina albă, clară, pentru că altfel voi intra iarăşi în ciclul naşterii şi al morţii, necunoscând nicicând libertatea, neobţinând în veci eliberarea. Vălul mayei[75] va cădea, iar dacă…

Lumina dispăru.

Ţinea în mână doar triunghiul opac de argint. Umbra tăiase razele de soare; domnul Tagomi îşi ridică privirile.

Înalt, în uniformă albastră, un poliţist stătea lângă banca lui, zâmbind.

— Ei? făcu domnul Tagomi, surprins.

— Mă uitam şi eu cum lucraţi la puzzle-ul ăla.

Poliţistul porni mai departe pe alee.

— Puzzle, repetă domnul Tagomi. Nu-i puzzle.

— Nu-i un puzzle din acelea mici, pe care trebuie să le dezlegi? Puştiul meu are o mulţime. Unele sunt grele.

Poliţistul trecu.

Domnul Tagomi se gândi: jefuit. Şansa mea la nirvana. Dusă. Întrerupt de yankeul ăsta alb, barbar, de Neanderthal. Subumanul ăsta care credea că lucrez la o jucărie puerilă, de copil.

Ridicându-se de pe bancă, înaintă câţiva paşi, nesigur pe el. Trebuie să mă calmez. Invectivele groaznice, rasist-spiritiste, nedemne de mine.

Incredibile pasiuni mi se mai ciocnesc, cu mare larmă, în piept. Începu să umble prin parc. Mişcă-te, îşi spuse. Catarsis dinamic.

Ajunse la marginea parcului. Trotuar, Kearny Street. Trafic extrem de zgomotos. Domnul Tagomi se opri pe bordură.

Nici un velotaxi. Aşa că o luă pe jos, pe trotuar; intră în mulţime. Niciodată nu găseşti unul, când ai nevoie.

Dumnezeule, ce-i asta? Se opri şi se zgâi la monstrul lipsit de orice formă de la orizont. Precum un montagnes russes de coşmar, suspendat, acoperind vederea. Enormă construcţie din metal şi ciment profilată în văzduh.

Domnul Tagomi se întoarse către un om slab în costum şifonat.

— Ce este aia? întrebă el, arătând.

Omul rânji.

— Groaznic, nu? E Autostrada Embarcadero. O mulţime de oameni cred că împute priveliştea.

— E prima oară când o văd, zise domnul Tagomi.

— Sunteţi norocos, spuse omul şi se duse.

Anapoda vis, îşi zise domnul Tagomi. Trebuie să mă trezesc. Unde sunt velotaxiurile astăzi? Începu să meargă mai repede. Întreaga panoramă arată mohorâtă, anapoda, ca o lume de mormânt. Miros de ars. Clădiri cenuşii, trotuar, un anume tempo supărător al oamenilor. Şi încă nici un velotaxi.

— Taxi! strigă grăbind pasul.

Nici o speranţă. Numai automobile şi autobuze. Maşini mari cât nişte distrugătoare, cu forme total nefamiliare. Se feri să se uite la ele; îşi menţinu privirile drept înainte. Distorsionarea percepţiei mele optice, de o natură cu totul sinistră. O tulburare care-mi afectează simţul spaţial. Orizont deraiat. Ca astigmatismul letal, care loveşte fără avertisment.

Îmi trebuie un răgaz. În faţă, o braserie mizeră. Înăuntru numai albi, toţi luând masa. Domnul Tagomi împinse uşile batante din lemn. Miros de cafea. În colţ, un tonomat grotesc, urlând; tresări şi-şi făcu drum către tejghea. Toate scaunele ocupate de albi. Domnul Tagomi scoase o exclamaţie. Mai mulţi albi îşi ridicară privirile. Dar nici unul nu-şi părăsi locul. Nici unul nu-i cedă scaunul. Îşi reluară numai mâncatul.

— Insist! îi spuse domnul Tagomi cu glas glacial celui mai apropiat alb; îi strigă în ureche.

Omul îşi puse jos cana cu cafea şi-i zise:

— Bagă de seamă, Tojo[76]!

Domnul Tagomi se uită la ceilalţi albi; toţi se uitară cu expresii ostile. Şi nici unul nu se agită.

Existenţa lui Bardo Thödol, se gândi domnul Tagomi. Vânturi fierbinţi azvârlindu-mă cine ştie unde. Asta este viziunea… a ce? Poate sufletul îndura aşa ceva? Da, Cartea Morţilor ne pregăteşte: după moarte părem a-i zări pe ceilalţi, dar totul ne pare ostil. Stai izolat. Nemângâiat, oriunde te-ai întoarce. Teribila călătorie — şi întotdeauna lumile suferinţei, ale renaşterii, gata să primească spiritul demoralizat, fugar. Deziluziile.

Grăbi afară din expres. Uşile se închiseră în urma lui; stătea iarăşi pe trotuar. Unde mă aflu? În afara lumii mele, a spaţiului şi a timpului meu.

M-a dezorientat triunghiul de argint. M-am rupt de reperele mele şi nu mă sprijin aşadar pe nimic. Prea mult pentru strădania mea. Lecţie pentru toată viaţa. Cineva caută să-şi contrazică percepţiile — de ce? Aşadar, acela poate rătăci complet pierdut, lipsit de reper sau de ajutor?

Starea asta hipnotică. Facultatea atenţiei diminuată încât se atinge starea de crepuscul; lumea văzută numai sub aspectul ei simbolic, arhetipal, total amestecată cu material inconştient. Tipic pentru somnambulismul indus hipnotic. Trebuie să opresc această alunecare printre umbre, să-mi focalizez iarăşi concentrarea şi prin asta să-mi refac centrul eului.

Se pipăi în buzunar după triunghiul de argint. Dispărut. Am lăsat lucrul pe bancă, în parc, împreună cu servieta. Catastrofă.

O luă la fugă înapoi pe trotuar, către parc.

Pierde-vară treziţi din moţăială îl priviră cu surprindere cum grăbea pe alee. Acolo, banca. Şi sprijinită de ea, încă, servieta. Nici urmă de triunghiul din argint. Căută. Da. Căzut în iarbă, zăcea ascuns pe jumătate. Unde îl aruncase el, furios.

Se aşeză iarăşi, încercând să-şi tragă sufletul.

Să mă concentrez încă o dată asupra triunghiului din argint, îşi spuse când putu iarăşi să respire. Îl ţintuiesc cu privirea şi număr. La zece, rostesc ceva surprinzător. Envache[77], de pildă.

Vis idiot, evazionist, se gândi. Exacerbarea celor mai nocive aspecte ale adolescenţei, mai curând decât a inocenţei pure, limpezi a autenticei copilării. Exact ce merit, oricum.

Nu este decât greşeala mea. Nici o intenţie din partea domnului Childan sau a artizanilor; lăcomia mea este de învinuit. Nu poţi sili înţelegerea să vină.

Numără încet, cu voce tare, apoi sări în picioare.

— Tâmpenia naibii, zise tăios.

Ceţurile împrăştiate?

Trase cu coada ochiului în jur. Gradul de împrăştiere scădea, după toate probabilităţile. Acum se putea aprecia alegerea cuvântului incisiv al Sfântului Paul… văzut întunecat prin sticlă, nu o metamorfoză ci o referire isteaţă la distorsiunea optică. Vedem într-adevăr astigmatic, în sens fundamental: spaţiul nostru şi timpul nostru, creaţii ale propriului nostru psihic, iar când acestea şovăie… la fel ca tulburarea acută a urechii medii.

Când şi când, ne afişăm excentric, cu simţul echilibrului complet pierdut.

Se aşeză iar, puse triunghiul din argint deoparte, în buzunarul hainei şi rămase ţinându-şi servieta în poală. Ceea ce trebuie eu să fac acum, îşi zise, este să merg să văd dacă acea construcţie aberantă… cum i-a zis omul? Autostrada Embarcadero. Dacă mai este acolo.

Dar îi era frică.

Şi totuşi, se gândi, nu pot pur şi simplu să stau aici. Am greutăţi de dus, cum zise o veche expresie populară americană. Treburi de rezolvat.

Dilemă.

Doi băieţei chinezi se apropiară hârjonindu-se zgomotos pe alee.

Un stol de porumbei zburătăcind; băieţii se opriră.

Domnul Tagomi strigă:

— Hei, tinerii mei prieteni!

Se scormoni în buzunar.

— Ia veniţi încoace.

Cei doi băieţi se apropiară cu prudenţă.

— Uitaţi aici zece cenţi.

Domnul Tagomi le aruncă moneda; băieţii se luară la bătaie pe ea.

— Mergeţi pe Kearny Street şi vedeţi dacă sunt velotaxiuri. Întoarceţi-vă să-mi spuneţi.

— Ne mai daţi zece? zise unul dintre băieţi. Când ne întoarcem.

— Da, spuse domnul Tagomi. Dar să-mi spuneţi adevărul.

Băieţii o rupseră la fugă pe alee.

Dacă nu sunt, se gândi domnul Tagomi, aş face bine să mă retrag într-un loc izolat şi să mă sinucid. Îşi strânse servieta. Încă mai avea arma; nici o greutate.

Băieţii veniră trăgându-se unul pe altul înapoi.

— Şase! strigă unul. Eu am numărat şase.

— Eu am numărat cinci, gâfâi celălalt.

Domnul Tagomi spuse:

— Sunteţi siguri că erau velotaxiuri? Aţi văzut clar conducătorii pedalând?

— Da, domnule, ziseră băieţii împreună.

Dădu fiecăruia câte o monedă. Ei îi mulţumiră şi fugiră.

Înapoi la birou şi la slujbă, se gândi domnul Tagomi. Se ridică în picioare, strângând mânerul servietei. Datoria cheamă. Zi obişnuită, iar.

Coborî iarăşi aleea, către trotuar.

— Taxi! strigă.

Din trafic apăru un velotaxi; conducătorul opri la bordură, cu faţa întunecată şi slabă, cu pieptul agitat.

— Da, domnule.

— Du-mă la Nippon Times Building, ordonă domnul Tagomi.

Se urcă pe locul lui şi se făcu comod.

Pedalând furios, conducătorul velotaxiului se puse în mişcare, printre celelalte taxiuri şi maşini.

Era puţin înainte de amiază când domnul Tagomi ajunse la Nippon Times Building. Din holul principal, spuse unei operatoare să-i facă legătura cu domnul Ramsey.

— Tagomi la telefon, zise când fu stabilită legătura.

— Bună dimineaţa, domnule. Mă simt uşurat. Nevăzându-vă, am telefonat înspăimântat acasă la dumneavoastră, la ora zece, dar doamna mi-a spus că eraţi plecat — nu ştia unde.

Domnul Tagomi zise:

— A fost înlăturată harababura?

— Nu a mai rămas nici o urmă.

— Fără discuţie?

— Pe cuvânt, domnule.

Satisfăcut, domnul Tagomi închise şi se duse să ia liftul.

Sus, când intră în birou, îşi îngădui o scurtă inspecţie. Capătul viziunii sale. Nici urmă, cum se promisese. Nimeni nu va şti, dacă nu a văzut. Evenimentele încorporate în dalele sintetice ale podelei…

— Curajul dumneavoastră este subiect de laudă jos, la Times, începu el. Un articol descriind…

Sesizând expresia domnului Tagomi, se întrerupse.

— Răspundeţi cu privire la problemele urgente, zise domnul Tagomi. Generalul Tedeki? Adică, domnul Yatabe.

— Cu un zbor camuflat, înapoi la Tokyo. Heringi roşii împrăştiaţi încoace şi-n colo.

Domnul Ramsey îşi încrucişă degetele, simbolizând speranţele pe care le avea.

— Vă rog, relataţi despre domnul Baynes.

— Nu ştiu. În timpul lipsei dumneavoastră a apărut scurt, pe furiş, chiar, dar nu a vorbit.

Domnul Ramsey ezită.

— Poate s-a întors în Germania.

— Mult mai bine pentru el să meargă în Home Islands, spuse domnul Tagomi, mai mult pentru sine.

În orice caz, grija lor, de natură importantă, era în legătură cu bătrânul general. Şi asta îmi depăşeşte atribuţiile, se gândi domnul Tagomi. Eu însumi, biroul meu; s-au folosit de mine, aici, ceea ce, natural, a fost corect şi bine. Le-am fost, cum să-i spun? Acoperirea lor.

Sunt o mască, ascunzând originalul. În spatele meu, ascunsă, realitatea merge înainte, la adăpost de priviri indiscrete.

Ciudat, se gândi. Vital, uneori, să fii numai faţada din carton, ca din carton. Ceva satori, aici, dacă aş putea pune mâna pe el. Finalitatea în schema generală a iluziei nu o putem decât sonda. Legea economiei: nimic nu se pierde. Nici irealul. Ca proces sublim.

Domnişoara Ephreikian apăru, în stilul ei agitat.

— Domnule Tagomi, m-a trimis operatoarea.

— Liniştiţi-vă, domnişoară, spuse domnul Tagomi.

Curentul timpului ne mână înainte, se gândi el.

— Domnule, consulul german este aici. Vrea să vă vorbească.

Se uită de la el la domnul Ramsey şi înapoi, cu faţa nefiresc de palidă.

— Ziceam că a fost aici în clădire şi mai devreme, dar ştiam că dumneavoastră…

Domnul Tagomi îi făcu semn să tacă.

— Domnule Ramsey, vă rog să-mi amintiţi numele consulului.

— Freiherr Hugo Reiss, domnule.

— Acum îmi amintesc.

Ei bine, se gândi, evident că domnul Childan mi-a făcut un serviciu, în fond. Renunţând să-mi primească arma.

Purtându-şi servieta, îşi părăsi biroul şi ieşi pe coridor.

Acolo stătea un alb cu o constituţie firavă, bine îmbrăcat. Păr portocaliu tuns scurt, pantofi negri, lucioşi, din piele, model european, ţinută dreaptă. Şi port-ţigaret din fildeş, efeminat. El, fără îndoială.

— Herr Reiss? zise domnul Tagomi.

Germanul se înclină.

— Este un fapt, zise domnul Tagomi, că dumneavoastră şi cu mine am făcut afaceri prin poştă, telefon şi aşa mai departe. Dar până acum nu ne-am văzut faţă în faţă.

— O onoare, spuse Herr Reiss, înaintând către el. Chiar ţinând cont de împrejurările enervant de supărătoare.

— Mă mir, zise domnul Tagomi. Germanul înălţă o sprânceană.

— Scuzaţi-mă, zise domnul Tagomi. Cunoştinţele mele sunt nebuloase, datorită acelor circumstanţe indicate. Fragilitatea eşafodajului, s-ar putea conchide.

— Îngrozitor, spuse Herr Reiss. Când am…

Domnul Tagomi zise:

— Înainte de a începe poezia, lăsaţi-mă să vorbesc.

— Desigur.

— Eu personal i-am împuşcat pe cei doi oameni ai dumneavoastră din S.D., zise domnul Tagomi.

— Departamentul de Poliţie din San Francisco m-a convocat, spuse Herr Reiss, slobozind împrejurul lor, al amândurora, fum puternic de ţigară. Patru ore am stat la secţia de pe Kearny Street şi la morgă, apoi am citit declaraţiile date de oamenii dumneavoastră inspectorilor de poliţie care se ocupă cu ancheta. Absolut înspăimântător, de la început până la sfârşit.

Domnul Tagomi nu zise nimic.

— Oricum, continuă Herr Reiss, părerea că atacatorii sunt în legătură cu Reich-ul nu a fost confirmată. După mine, întreaga poveste este nelalocul ei. Sunt sigur că aţi acţionat absolut corect, domnule Tagori.

— Tagomi.

— Să dăm mâna, spuse consulul. Să ne strângem mâinile ca între gentlemeni şi să uităm de asta. Nu are rost, mai ales în aceste timpuri critice, când orice publicitate prostească poate aprinde minţi bolnave, în detrimentul intereselor naţiunilor noastre.

— Vina totuşi este asupra sufletului meu, zise domnul Tagomi. Sângele, Herr Reiss, nu poate fi niciodată şters ca cerneala.

Consulul păru uluit.

— Îmi doresc cu ardoare iertarea, zise domnul Tagomi. Dumneavoastră nu mi-o puteţi da, totuşi. Probabil că nimeni nu poate. Intenţionez să citesc faimosul jurnal al vechiului teolog din Massachusetts. Goodman C. Mather[78]. Se ocupă, mi s-a spus, de păcat şi de focul iadului şi de altele.

Consulul îşi fuma ţigara cu repeziciune, studiindu-l intens pe domnul Tagomi.

— Permiteţi-mi să vă aduc la cunoştinţă, spuse domnul Tagomi, că naţiunea dumneavoastră este pe punctul de a se coborî la o josnicie mai mare decât oricare. Cunoaşteţi Hexagrama Abisului? Vorbind ca persoană particulară, nu ca reprezentant al oficialităţii japoneze, declar: durere şi oroare. Baie de sânge depăşind orice asemuire. Chiar şi acum tânjiţi după ceva câştig egoist sau un alt scop. Înşeală cineva fracţiunea rivală, S.D. Ai? Când îl puneţi pe Herr Kreuz von Meere în apă fiartă…

Nu reuşi să continue. Pieptul i se strânse. Ca în copilărie, se gândi. Astma, când mă supăram pe mama.

— Sufăr, îi spuse lui Herr Reiss, care stinsese de-acum ţigara. De o boală care s-a agravat în toţi aceşti ani, dar care a început să fie virulentă în ziua când am auzit neputincios povestite escapadele condu-cătorului dumneavoastră. Oricum, posibilitate terapeutică — zero. Şi pentru dumneavoastră, domnule. Cu limbajul lui Goodman C. Mather, dacă-mi aduc aminte, cred: Pocăiţi-vă!

Consulul zise răguşit:

— Corect amintit.

Dădu din cap a încuviinţare şi îşi aprinse o ţigară cu degete tremurătoare.

Din birou, apăru domnul Ramsey. Avea în mână un teanc de formulare şi hârtii. Îi spuse domnului Tagomi, care stătea fără să vorbească, încercând să-şi recapete respiraţia uşoară:

— Cât este aici. Chestiuni de rutină, în legătură cu funcţia dumnealui.

Gânditor, domnul Tagomi luă formularele oferite. Le aruncă o privire. Formularul 20 — 50. Cerere din partea Reich-ului prin reprezentantul său, Freiherr Hugo Reiss, de a i se preda în reţinere preventivă un infractor periculos, aflat acum în custodia Departamentului de Poliţie San Francisco. Evreul pe nume Frank Fink, cetăţean — potrivit legii germane — al Germaniei, retroactiv, iunie 1960. Pentru reţinerea lui protectivă sub legea Reich-ului etc. O mai parcurse o dată cu privirea.

— Stiloul, domnule, zise domnul Ramsey. Asta pune capăt problemelor cu guvernul german, cel puţin pentru acum.

Dându-i stiloul domnului Tagomi, îl privi pe consul cu neplăcere.

— Nu, spuse domnul Tagomi. Îi dădu înapoi domnului Ramsey formularul 20 — 50. Apoi îl luă şi începu să mâzgălească în josul lui: Eliberare. Înalta Misiune Comercială, autoritatea S.F.[79] cf. Protocolului Militar 1947. Tagomi. Îi dădu o copie consulului german iar celelalte, împreună cu originalul, domnului Ramsey.

— Bună ziua, Herr Reiss.

Se înclină.

Consulul german se înclină şi el. Abia dacă se osteni să se uite la hârtie.

— Vă rog ca pe viitor să rezolvaţi problemele prin mecanisme in-termediare precum poştă, telefon, telegrame, zise domnul Tagomi. Nu personal.

Consulul spuse:

— Mă faceţi pe mine răspunzător la condiţiile generale de sub jurisdicţia mea.

— Rahat, zise domnul Tagomi. Asta spun la asta.

— Nu acesta este modul în care îşi rezolvă problemele persoanele civilizate, zise consulul. Faceţi ca totul să fie şi mai amar şi cu iz de răzbunare. Când ar trebui să fie o simplă formalitate fără nici o implicare personală.

Îşi aruncă ţigara pe jos, se întoarse şi o luă în lungul coridorului.

— Luaţi-vă ţigara puturoasă, zise slab domnul Tagomi, dar consulul dăduse colţul. Comportare copilărească, îi spuse domnului Ramsey. Aţi fost martor la scârboasa comportare copilărească.

Se duse, umblând nesigur, înapoi în birou. Fără respiraţie, acum. Prin mâna stângă îl fulgeră o durere şi, în acelaşi timp, o palmă uriaşă îi frământa coastele. Uff, făcu. Înaintea lui, nici un covor, numai o ploaie de scântei, înălţându-se, roşii.

Ajutor, domnule Ramsey, zise. Nici un sunet. Vă rog. Se întinse, se împletici. Nimic de care să se prindă, măcar.

Căzând, apucă în buzunarul hainei triunghiul de argint pe care i-l dăduse domnul Childan. Nu m-a salvat, se gândi. Nu a ajutat. Toată strădania.

Corpul îi izbi podeaua. Icnet. Covorul la nasul lui. Domnul Ramsey agitându-se acum prin jur, behăind. Ţineţi-vă firea, se gândi domnul Tagomi.

— Am un mic atac de inimă, reuşi să spună domnul Tagomi.

Mai multe persoane interveniră acum, transportându-l către sofa.

— Staţi liniştit, domnule, îi spunea cineva.

— Anunţaţi soţia, vă rog, zise domnul Tagomi.

Imediat, auzi sirena ambulanţei. Sunând în stradă. Şi multă agitaţie. Un du-te-vino. Peste el fu trasă o cuvertură, până la subsuori. Cravata scoasă. Gulerul desfăcut.

— E mai bine, acum, zise domnul Tagomi.

Stătea întins comod, fără să încerce să se mişte. Cariera sfârşită, oricum, decise. Consulul german, fără îndoială, va face caz. Se va plânge de lipsă de activitate. Dreptul lui să se plângă, poate. Oricum, treaba e făcută. Pe cât pot, rolul meu. Restul, la Tokyo, iar facţiunile în Germania. Probleme care mă depăşesc, oricum.

Credeam că nu-i decât cu plasticul, se gândi. Important vânzător în turnătorie. Oracolul a ghicit şi mi-a dat indicaţii, dar…

— Scoateţi-i cămaşa, spuse o voce.

Fără îndoială, medicul instituţiei. Ton foarte autoritar; domnul Tagomi zâmbi. Tonul e totul.

Ar putea fi ăsta răspunsul, se întrebă domnul Tagomi? Misterul organismului omenesc, propria lui cunoaştere. Când s-o ia din loc. Sau când s-o ia din loc parţial. Un ţel de care ar trebui şi eu să fiu conştient. Ce a spus oracolul ultima oară? La întrebarea lui din birou, când ăia doi zăceau pe moarte sau morţi? Şaizeci şi unu. Adevărul lăuntric. Porcii şi peştii sunt cel mai puţin inteligenţi; greu de convins. Eu sunt. Cartea la mine se referă. Nu voi înţelege niciodată pe deplin; asta este natura unor asemenea creaturi. Sau este acest Adevăr lăuntric acum, ceea ce mi se întâmplă?

Mai aştept. Am să văd. Care e.

Poate e şi una şi alta.

În seara aceea, imediat după masa de seară, un ofiţer de poliţie veni la celula lui Frank Frink, descuie uşa şi-i spuse să-şi ia lucrurile de la ghişeu.

În scurt timp, se trezi afară pe trotuar, în faţa Secţiei Kearny Street, în mulţimea de trecători grăbiţi, autobuze şi maşini claxonând şi conducători de velotaxiuri, cu strigătele lor. Aerul era rece. Umbre lungi se întindeau în faţa fiecărei clădiri. Frank Frink stătu un moment, apoi intră automat într-un grup de pietoni care treceau strada prin zona marcată.

Arestat fără nici un motiv real, se gândi. Fără scop. Şi apoi îmi dau drumul la fel.

Nu-i spuseseră nimic, pur şi simplu îi dăduseră înapoi sacul cu lucruri, portofelul, ceasul, ochelarii, obiectele personale şi se întorseseră la treburile care-i aşteptau, un beţivan bătrân, cules din stradă.

Miracol, se gândi. Să mă lase să plec. M-a lovit norocul. Când de fapt trebuia să fiu într-un avion cu destinaţia Germania, pentru exterminare.

Tot nu-i venea să creadă. Nimic, arestarea şi acum asta. Ireal. Umblă fără ţintă pe lângă magazinele închise, păşind peste gunoaie împrăştiate de vânt.

O nouă viaţă, se gândi. Ca renăscut. Ca, la naiba. Este.

Cui îi mulţumesc? Să mă rog, poate?

Să mă rog la ce?

Aş vrea să înţeleg, îşi spuse mergând pe trotuarul aglomerat al serii, trecând pe lângă firme de neon şi uşi de baruri de unde se auzea mare larmă, pe Grant Avenue. Vreau să pricep. Trebuie.

Dar ştia că nu va putea niciodată.

Fii numai bucuros. Şi nu te opri.

O părticică din mintea lui declară: După care, înapoi la Ed. Trebuie să nimeresc înapoi la atelier, acolo jos, în pivniţă. S-o iau de unde am lăsat-o, să fac bijuterii, folosindu-mi mâinile. Muncind fără să gândesc, fără să-mi ridic privirile sau să încerc să înţeleg. Trebuie să fiu ocupat. Trebuie să produc piesele.

Bloc după bloc, se grăbi prin oraşul ce se întuneca. Străduindu-se să ajungă înapoi cât mai repede cu putinţă la locul fix, pe care-l înţelegea, pe care se aflase.

Când ajunse, îl găsi pe Ed McCarthy aşezat la banc, luându-şi masa de seară. Două sandvişuri, un termos cu ceai, o banană, câţiva biscuiţi. Frank Frink se opri în uşă, suflând greu.

În cele din urmă Ed îl auzi şi se răsuci:

— Credeam că ai murit, zise.

Mestecă, înghiţi ritmic, luă o altă muşcătură.

Lângă banc, Ed avea deschis micul lor încălzitor electric; Frank se duse, se aşeză pe vine şi-şi încălzi mâinile.

— Bine că te-am văzut înapoi, zise Ed.

Îl plesni pe Frank de două ori pe spinare, apoi se întoarse înapoi la sandvişul lui. Nu mai spuse nimic; singurele sunete erau fâlfâitul ventilatorului încălzitorului şi mestecatul lui Ed.

Punându-şi haina pe un scaun, Frank luă un pumn de segmente din argint pe jumătate prelucrate şi le duse la polizor. Prinse pe ax un disc cu bumbac şi porni motorul; presără pe disc pulbere de şlefuit, îşi puse masca pentru a-şi proteja ochii şi apoi se aşeză pe un taburet, începând să scoată urmele de încălzire de pe segmente, unul câte unul.