Omul din castelul înalt

3

ÎN ASFINŢIT, aruncându-şi privirile în sus, Juliana Frink văzu pe cer punctul de lumină ţâşnind într-un arc şi dispărând spre vest. Una dintre rachetele naziste, îşi spuse. Zburând către Coastă. Plină cu proiectile, din cele mari. Iar pe mine iată-mă aici, jos. Făcu cu mâna, deşi, desigur, racheta dispăruse deja.

Umbre înaintând dinspre Munţii Stâncoşi. Piscuri albastre cufundându-se în noapte. Un stol de păsări încete, migratoare, îşi vedeau de drum, paralel cu munţii. Ici-colo, câte un automobil îşi aprindea farurile; vedea punctele gemene în lungul autostrăzii. Şi luminile unei staţii de benzină. Case.

Erau luni de când trăia aici, în Canon City, Colorado. Era in-structor de judo.

Ziua de lucru i se terminase şi se pregătea să facă un duş. Se simţea obosită. Toate duşurile erau ocupate de clienţi ai sălii de sport Ray's Gym, aşa că stătea aşteptând, afară, la răcoare, bucurându-se de mirosul aerului de munte şi de linişte. Tot ce auzea acum era rumoarea estompată venind dinspre toneta cu hamburgeri din josul drumului, de la marginea autostrăzii. Parcaseră două trailere diesel uriaşe, iar şoferii, prin întunecime, se vedeau mişcându-se primprejur, punându-şi jachetele din piele înainte de a intra în chioşcul cu hamburgeri.

Se gândi: nu se aruncase Diesel pe fereastra cabinei lui? Sinucigându-se prin înec în timpul unei călătorii pe ocean? Poate ar trebui să fac şi eu asta. Dar aici nu era nici un ocean. Întotdeauna însă există o cale. Ca în Shakespeare. Un ac de păr înfipt prin pieptul cămăşii şi la revedere, Frink. Fata care nu avea de ce se teme că va fi prădată de oamenii deşertului, cei fără acoperiş deasupra capului. Umblă dreaptă, având conştiinţa multor posibilităţi, pe muchie de cuţit, de a-şi face duşmanii încărunţiţi să saliveze. Mai bine moartea prin, să zicem, inhalarea gazelor de eşapament din oraşe, poate printr-un furtun lung.

Asta-i învăţată, se gândi, de la japonezi. Atitudine nepăsătoare în faţa morţi, preluată împreună cu judo-ul pe bani. Cum să ucizi, cum să mori. Yang şi yin. Dar acum astea au rămas în urmă; aici este un teritoriu protestant.

Era un lucru bun să vezi rachetele naziste trecând pe deasupra capului fără să oprească, fără să arate vreun interes, de nici un fel, pentru Canon City, Colorado. Nici pentru Utah sau Wyoming sau partea estică a Nevadei, pentru nici unul dintre statele de deşert deschis sau de câmpie. Nu valorăm nimic, îşi spuse. Ne putem trăi vieţile neînsemnate. Dacă vrem. Dacă are rost, pentru noi.

Dinspre unul dintre duşuri, zgomotul unei uşi deschizându-se. O siluetă, masiva domnişoară Davis, cu duşul terminat, îmbrăcată, cu geanta sub braţ.

— A, aşteptaţi, doamnă Frink? Îmi pare rău.

— Nu-i nimic, zise Juliana.

— Ştiţi, doamnă Frink, am învăţat atâtea din judo. Mai multe decât din Zen. Vroiam să vă spun.

— Subţiaţi-vă şoldurile prin metoda Zen, spuse Juliana. Slăbiţi printr-un satori fără efort. Iertaţi-mă, domnişoară, sunt distrată.

Domnişoara Davis zise:

— V-au făcut să suferiţi mult?

— Cine?

— Japonezii. Înainte să învăţaţi să vă apăraţi.

— A fost înspăimântător, spuse Juliana. N-aţi fost niciodată acolo, pe Coastă. Unde sunt ei.

— N-am fost niciodată afară din Colorado, răspunse domnişoara Davis, cu vocea alterată de timiditate.

— S-ar putea întâmpla aici, zise Juliana. S-ar putea hotărî să ocupe şi regiunea asta.

— Nici chiar aşa!

— Nu ştii niciodată ce au de gând, zise Juliana. Îşi ascund adevăratele intenţii.

— Ce… v-au pus să faceţi?

Domnişoara Davis, strângându-şi geanta la piept cu ambele mâini se dădu mai aproape, în întunericul serii, să asculte.

— Totul, zise Juliana.

— Ah, Doamne. M-aş opune.

Juliana se scuză şi se îndreptă către duşul liber; se mai apropia cineva de el, cu un prosop pe braţ.

Mai târziu, stătea într-un separeu la Tasty Charley's Hamburgers[24], citind meniul fără să-l vadă. Tonomatul cânta muzică proastă; chitară electrică şi gemete sentimentale… aerul era încărcat cu fum de grăsime arsă. Şi totuşi, locul era cald şi strălucitor şi-i plăcea. Prezenţa şoferilor de pe camioane la tejghea, chelneriţa, masivul jucător irlandez, cu haina lui albă, dând restul la casă.

Zărind-o, Charley se apropie s-o servească el însuşi. Zâmbind larg, zise, cu vorbirea lui tărăgănată:

— Vrea ceai, domnişoara?

— Cafea, zise Juliana, suportând umorul frust al bucătarului.

— Aşa, deci, făcu Charley dând din cap.

— Iar hamburgerul fierbinte, cu carnea în sucul ei.

— Nu şi un bol cu supă cuib de şobolan? Sau poate creier de capră fript în ulei de măsline?

Doi şoferi de camion, răsucindu-se în scaunele lor, rânjiră şi ei la auzul glumelor. Şi în plus, le făcu plăcere să remarce cât era de atrăgătoare. Chiar şi fără glumele bucătarului, şoferii s-ar fi holbat la ea. Lunile de judo activ îi dăduseră un tonus muscular neobişnuit; ştia cât de bine se ţinea şi ce însemna asta pentru silueta ei.

Totul ţine de muşchii umărului, se gândi ea când le întâlni privirile. Şi la dansatori, la fel. N-are nici o legătură cu mărimea. Trimiteţi-vă nevestele la sala de sport şi vi le învăţăm. Şi-o să fiţi mai mulţumiţi în viaţă.

— Păstraţi distanţă, îi avertiză bucătarul pe şoferi, făcându-le cu ochiul. Vă azvârle la cutie.

Ea îl întrebă pe cel mai tânăr dintre şoferi:

— De unde sunteţi?

— Missouri, ziseră amândoi.

— Sunteţi din Statele Unite? întrebă ea.

— Eu sunt, zise cel mai în vârstă. Philadelphia. Am acolo trei copii. Cel mai mare are unsprezece ani.

— Ascultaţi, spuse Juliana. Este… uşor să faci rost de o slujbă bună acolo?

Şoferul mai tânăr zise:

— Sigur. Dacă ai pielea de culoarea care trebuie.

El însuşi avea o faţă cam întunecată şi păr negru, creţ. Expresia îi devenise ostilă şi amărâtă.

— E broscar, zise cel mai în vârstă.

— Bine, făcu Juliana, dar n-a câştigat Italia războiul?

Îi zâmbi şoferului cel tânăr, dar el nu-i răspunse. În schimb ochii întunecaţi îi luciră mai puternic şi, brusc, se întoarse în altă parte.

Îmi pare rău, se gândi. Dar nu spuse nimic. N-am cum să te ajut, pe tine sau pe oricine altcineva, să nu mai fi brunet. Se gândi la Frank. Mă întreb dacă n-o fi murit deja. Vorbea ce nu trebuie; nu era pe linie. Nu, se gândi. Oarecum, îi place pe japonezi. Poate se identifică cu ei pentru că sunt urâţi. Ea îi spusese întotdeauna că era urât. Pori largi. Nas mare. Pielea ei era fină, neobişnuit de fină. A pierit fără mine? Un ciripitor e un ciripoi[25], un neam de pasăre. Şi se zice că păsările pe limba lor pier.

— Plecaţi iar la drum, la noapte? îl întrebă ea pe şoferul cel tânăr, italian.

— Mâine.

— Dacă nu eşti fericit în Statele Unite, de ce nu treci definitiv dincolo? zise ea. Eu am trăit în Stâncoşi[26] mult timp şi nu este chiar aşa rău. Am trăit pe Coastă, în San Francisco. Şi ei au chestia asta cu pielea, acolo.

Aruncându-i o privire scurtă, cum stătea sprijinit de tejghea, tânărul italian zise:

— Doamnă, e destul de rău să trebuiască să petreci o zi sau o noapte într-un oraş ca ăsta. Să trăiesc aici? Cristoase… dacă aş putea face rost de orice alt gen de slujbă, să nu mai trebuiască să fiu pe drum, să mănânc în locuri ca ăsta…

Observând că bucătarul era roşu, încetă să mai vorbească şi începu cafeaua.

Şoferul mai în vârstă îi spuse:

— Joe, eşti un snob.

— Ai putea trăi în Denver, zise Juliana. Acolo e mai frumos.

Vă ştiu eu pe voi, americanii din Est, se gândi. Vă plac distracţiile. Visaţi la preriile nesfârşite. Stâncoşii ăştia-s tocmai la dracu-n praznic. Aici nu s-a mai întâmplat nimic dinainte de război. Bătrâni la pensie, ţărani, proşti, tolomaci, sărmani… iar toţi băieţii isteţi s-au adunat în est, la New York, au trecut graniţa, legal sau ilegal. Pentru că, se gândea ea, acolo sunt banii, banii grămadă, din industrie. Expansiunea. Investiţiile germane au făcut multe… nu le-a luat mult să construiască baza materială a Statelor Unite.

Bucătarul zise, pe un ton aspru şi supărat:

— Amice, nu-i iubesc din cale afară pe evrei, dar am văzut pe câţiva dintre refugiaţii evrei fugind din Statele Unite ale voastre în '49 şi puteţi să vă păstraţi Statele Unite. Dacă aveţi o mulţime de posibilităţi de a câştiga uşor banii este pentru că i-au furat pe evreii ăia atunci când i-au zburat din New York cu un şut în spate, cu nenorocita aia de Lege Nuremberg, nemţească. Când eram puşti, am locuit în Boston şi nu m-am dat deloc în vânt după evrei, dar nu m-am gândit niciodată că am să văd trecând în Statele Unite legea aia nazistă, rasistă, chiar dacă am pierdut războiul. Mă miră că nu eşti în armatele Statelor Unite, pregătindu-te să invadezi vreo mică republică sud-americană, ca front pentru nemţi, ca să-i poată împinge pe japonezi încă puţin înapoi…

Amândoi şoferii erau în picioare, cu feţele crispate. Cel mai în vârstă luă de pe tejghea o sticlă cu Ketchup şi o apucă de gât. Bucătarul, fără să se întoarcă cu spatele la ei se dădu înapoi până ce degetele îi atinseră una dintre ţepuşele lui pentru friptură. O trase afară şi o strânse în pumn.

Juliana zise:

— Denverul îşi face o pistă de-aia rezistentă la temperaturi mari, să poată ateriza acolo rachetele Lufthansei.

Nici unul dintre cei trei bărbaţi nu se mişcă şi nu spuse nimic. Ceilalţi clienţi stăteau păstrând tăcerea.

În cele din urmă, bucătarul zise:

— A trecut una, pe seară.

— Nu se ducea spre Denver, spuse Juliana. Mergea spre vest, spre Coastă.

Încet-încet, cei doi şoferi se aşezară la loc. Cel mai în vârstă mormăi:

— Mereu uit, sunt puţini galbeni pe aici.

Bucătarul zise:

— Nici un japonez n-a ucis evrei, în război sau după. Nici un japonez n-a construit cuptoare.

— Cu atât mai rău, zise şoferul în vârstă.

Dar, luându-şi ceaşca de cafea, se apucă iar să mănânce.

Galbeni, se gândi Juliana. Da, cred că-i adevărat. Îi iubim pe japonezi, pe aici.

— Unde staţi? întrebă, adresându-i-se celui mai tânăr dintre şoferi, Joe. Peste noapte.

— Nu ştiu, răspunse el. Doar ne-am dat jos din camion şi-am intrat aici. Nu-mi place statul ăsta. Poate am să dorm în maşină.

— Motelul Honey Bee nu-i prea rău, zise bucătarul.

— Okay, zise şoferul cel tânăr. Poate am să stau acolo. Dacă nu-i deranjează că sunt italian.

Avea un accent pronunţat, cu toate că încerca să-l ascundă.

Privindu-l, Juliana se gândi, idealismul îl face atât de amar. Cere prea mult de la viaţă. Mereu în mişcare, fără odihnă şi încordat. Şi eu sunt la fel; n-am putut să stau pe Coasta de Vest şi până la urmă n-am să fiu în stare să rezist nici aici. Nu aşa erau cei de demult? Dar, se gândi, acum graniţa nu-i aici, e pe alte planete.

Se gândi: El şi cu mine am putea semna pentru una din rachetele alea de colonizare. Nemţii însă l-ar respinge pe el din cauza pielii iar pe mine din cauza părului negru. Feţii ăia frumoşi palizi, nordici, S.S.- işti, din castelele de antrenament din Bavaria. Tipul ăsta — Joe şi mai cum — nici măcar nu are pe faţă expresia corectă; ar trebui să aibă înfăţişarea aia rece, dar oarecum entuziastă, ca şi cum n-ar crede în ni-mic şi totuşi ar avea credinţă absolută. Da, ei aşa sunt. Nu sunt idealişti, ca Joe şi ca mine, sunt cinici cu o credinţă totală. E un fel de de-fect al creierului, ca o lobotomie — mutilarea pe care o fac psihiatrii germani ca un slab substitut pentru psihoterapie.

Problema lor, hotărî ea, este cu sexul; au făcut ceva prostesc în anii treizeci cu asta, iar acum e şi mai rău. A început Hitler cu… ce era? Sora lui? Mătuşa? Nepoata? Şi familia lui era deja degenerată; mama şi tatăl lui erau veri. Toţi comit incest, întorcându-se la păcatul originar de a pofti la propriile lor mame. De asta au ei elita blonzilor feţi-frumoşi S.S., zâmbetul ăla îngeresc prostesc, inocenţa aia de prunci bălai; se păstrează pentru Mama. Sau unul pentru altul.

Şi cine-i Mama pentru ei? se întrebă ea. Conducătorul, Herr Bormann, despre care se crede că este pe moarte. Sau… Cel Bolnav.

Bătrânul Adolf, aflat probabil într-un sanatoriu, pe undeva, târându-şi paralizia senilă. Sifilisul creierului, datând din vremurile de mizerie, când trăia de azi pe mâine în Viena… pardesiu lung, negru, lenjerie murdară, hoteluri ieftine.

Evident, a fost răzbunarea sardonică a lui Dumnezeu, exact ca în filmele mute. Omul acela îngrozitor, doborât de o mizerie interioară, pedeapsa dintotdeauna pentru ticăloşia bărbatului.

Iar partea oribilă era că Imperiul German actual era un produs al acelui creier. La început un partid politic, apoi o naţiune, apoi jumătate din lume. Şi înşişi naziştii o diagnosticaseră, o identificaseră; vraciul acela care îl tratase pe Hitler, doctorul acela, Morell, care-i prescrisese lui Hitler un medicament brevetat, numit "Pastilele Antigas ale doctorului Koester", fusese la origine specialist în boli venerice. Toată lumea o ştia, dar cu toate astea, vorbăria conducătorului încă era venerată, încă era Sfântă Scriptură. Vederile lui infectaseră o civilizaţie până acum şi, precum sporii otrăvitori, blondele regine naziste oarbe fâsâiau de pe Pământ către alte planete, răspândind contaminarea.

Cu ce te alegi din incest: nebunie, orbire, moarte.

Brrr. Se cutremură.

— Charley, îl strigă pe bucătar. Eşti gata cu comanda mea?

Se simţea absolut singură; ridicându-se în picioare, se duse la bar şi se aşeză lângă maşina de marcat.

Nimeni nu a băgat de seamă, cu excepţia tânărului şofer italian; ochii lui negri erau aţintiţi asupra ei. Joe, aşa îl chema. Joe şi mai cum? se întrebă ea.

Mai aproape de el, acum, văzu că nu era chiar aşa de tânăr cum crezuse. Greu de zis; intensitatea dimprejurul lui îi perturba judecata. Îşi trecea întruna mâna prin păr, pieptănându-şi-l înspre spate, cu degetele rigide, încovoiate. Este ceva special cu omul ăsta, se gândi ea. Respiră… moarte. O enerva şi cu toate astea o atrăgea. Acum, şoferul mai în vârstă îşi înclină capul şi-i şopti ceva. Apoi o scrutară amândoi, de astă dată cu o privire care nu era obişnuitul interes masculin.

— Domnişoară, zise cel mai în vârstă.

Amândoi bărbaţii erau destul de încordaţi.

— Ştiţi ce-i asta?

Îi arătă o cutie albă, plată, nu prea mare.

— Da, zise Juliana. Ciorapi de naylon. Fibre sintetice făcute doar de către marele cartel I.G. Farben, din New York. Foarte greu de găsit şi scumpi.

— Nemţilor să le-o spui; monopolul nu-i o idee rea.

Şoferul mai în vârstă îi trecu însoţitorului lui cutia, iar acesta o împinse cu cotul, în lungul tejghelei, către ea.

— Ai maşină? o întrebă italianul cel tânăr, sorbindu-şi cafeaua.

Din bucătărie, apăru Charley; cu farfuria ei.

— M-ai putea duce cu maşina până acolo.

Ochii sălbatici, puternici, încă o mai studiau şi ea deveni din ce în ce mai nervoasă şi totuşi din ce în ce mai incapabilă să facă vreo mişcare.

— Motelul ăla sau oriunde aş putea sta la noapte. Nu-i aşa?

— Da, zise ea. Am o maşină. Un Studebaker vechi.

Bucătarul îşi mută privirile de la ea la tânărul şofer italian, apoi puse farfuria înaintea ei, pe tejghea.

Difuzorul de la capătul şirului de scaune se făcu auzit: "Achtung, meine Damen un Herren"[27]. Pe locul lui, domnul Baynes tresări şi deschise ochii. Prin fereastra din dreapta lui putea vedea jos, în depărtare, maroniul şi verdele pământului, apoi albastru. Pacificul. Racheta, îşi dădu seama, îşi începuse lunga şi lenta coborâre.

Mai întâi în germană, apoi în japoneză şi în cele din urmă în engleză, difuzorul le preciză că nimeni nu trebuia să fumeze sau să se dezlege din scaunul capitonat. Coborârea, explica el, va dura opt minute.

Retroreactoarele porniră apoi, atât de brusc şi de zgomotos, zgâlţâind nava atât de violent, încât câţiva pasageri îşi pierdură răsuflarea. Înecându-se. Domnul Baynes zâmbi, iar de pe locul de la margine, de vis-à-vis de el, un bărbat tânăr, cu părul blond tăiat scurt, zâmbi şi el.

— Sie fürchten dasz…, începu tânărul, dar domnul Baynes zise îndată în englezeşte:

— Îmi pare rău, nu vorbesc germana.

Tânărul german îl privi întrebător aşa că îi spuse acelaşi lucru în germană.

— Deloc? zise tânărul german, uluit, într-o engleză cu accent.

— Sunt suedez, spuse Baynes.

— V-aţi îmbarcat la Tempelhof[28].

— Da, am fost în Germania cu afaceri. Afacerile mă poartă în multe ţări.

Era clar, tânărul neamţ nu putea crede că cineva, în lumea actuală, cineva care avea relaţii de afaceri internaţionale şi călătorea — îşi putea permite să călătorească — cu ultimul tip de rachetă Lufthansa nu putea sau nu vroia să vorbească germana. Îi spuse lui Baynes:

— Cu ce vă ocupaţi, mein Herr?

— Plastice. Poliesteri. Răşini. Ersatz — uz industrial. Înţelegeţi, nu lucruri de uz casnic.

— Suedia are o industrie a plasticului?

Neîncredere.

— Da, una foarte bună. Dacă îmi daţi numele dumneavoastră, veţi primi prin poştă un prospect al firmei.

Domnul Baynes îşi scoase stiloul şi carneţelul.

— Nu vă deranjaţi. Ar fi irosit cu mine. Sunt artist, nu comerciant. Nici o supărare. Se poate să-mi fi văzut lucrările pe Continent. Alex Lotze.

Aşteptă.

— Mă tem că nu sunt interesat de arta modernă, zise domnul Baynes. Îmi plac vechii cubişti şi abstracţionişti de dinainte de război. Îmi place ca pictura să aibă un înţeles, nu doar să reprezinte idealul.

Se întoarse în altă parte.

— Dar asta-i sarcina artei, zise Lotze. Să reprezinte spiritualitatea omului, înaintea senzualului. Arta dumneavoastră abstractă a reprezentat o perioadă de decadenţă spirituală, de haos spiritual, datorită dezintegrării societăţii, a vechii plutocraţii. Evreii şi musulmanii capitalişti, situaţia internaţională, care au sprijinit arta decadentă. Timpurile alea au trecut, arta trebuie să meargă înainte… nu poate rămâne pe loc.

Baynes dădu din cap, privind pe fereastră.

— Aţi mai fost în Pacific? întrebă Lotze.

— De câteva ori.

— Eu nu. Este o expoziţie în San Francisco, cu lucrările mele, aranjate prin grija Dr. Goebbels, cu autorităţile japoneze. Un schimb cultural, pentru promovarea înţelegerii şi a bunăvoinţei. Trebuie să micşorăm tensiunile dintre Est şi Vest, nu credeţi? Trebuie să comunicăm mai mult, iar arta o poate face.

Baynes încuviinţă din cap. Jos, dincolo de cercul de foc al rachetei, se puteau vedea acum San Francisco şi Golful.

— Unde se poate mânca în San Francisco? continuă Lotze. Am rezervare la Palace Hotel, dar după cum înţeleg eu, se poate găsi mâncare bună, în secţiunea internaţională, cum ar fi Chinatown[29].

— Adevărat, zise Baynes.

— Sunt ridicate preţurile în San Francisco? Cam fluieră vântul prin buzunarele mele. Ministerul este foarte cumpătat.

Lotze râse.

— Depinde de rata de schimb pe care o puteţi obţine. Presupunând că aveţi moneda Reich-ului. Vă sugerez să mergeţi la Bank of Kyo, pe Samson Street, să schimbaţi acolo.

— Danke sehr[30], zise Lotze. Aş fi făcut-o la hotel.

Racheta aproape ajunsese la sol. Acum Baynes putu vedea aerodromul în sine, hangarele, zonele de parcare, autostrada înspre oraş, casele… foarte drăguţă imagine, se gândi. Munţi şi apă şi câteva fuioare de ceaţă mânate de vânt la Golden Gate.

— Ce este structura aceea enormă de sub noi? întrebă Lotze. Este terminată pe jumătate, deschisă într-o parte. Un cosmodrom? Japonezii nu au nici o navă spaţială, aşa credeam.

Cu un zâmbet, Baynes zise:

— E Golden Poppy Stadium. Terenul de baseball.

Lotze râse.

— Da, le place baseball-ul. Incredibil. Au început lucrul la structura asta măreaţă pentru distracţie, un sport inutil, care mănâncă timp…

Întrerupându-l, Baynes zise:

— Este terminat. Asta este forma lui definitivă. Deschis într-o parte. Un nou proiect arhitectural. Sunt foarte mândri de el.

— Arată, zise Lotze, privind în jos, ca şi cum ar fi fost proiectat de un evreu.

Baynes îl privi pe om un timp. Simţi, puternic pentru un moment, dezechilibrul, urma de nebunie din mintea germană. Chiar credea Lotze ce zicea? Era o remarcă într-adevăr spontană?

— Sper că ne vom vedea mai târziu, în San Francisco, zise Lotze când racheta atinse pământul. Am să mă plictisesc fără cineva din ţa-ră, cu care să discut.

— Nu sunt din ţara dumneavoastră, zise Baynes.

— A, da; aşa-i. Dar din punct de vedere rasial, sunteţi foarte apropiat. Sub toate aspectele şi în toate sensurile la fel.

Lotze începu să se foiască pe scaun, pregătindu-se să-şi deschidă complicata centură de siguranţă.

Sunt înrudit rasial cu omul ăsta? se întrebă Baynes. Atât de strâns încât să fim sub toate aspectele şi în toate sensurile la fel. Atunci, există şi în mine urma de nebunie. Lumea nebună în care trăim. Nebunii sunt la putere. De când ştim asta? Ne confruntăm cu asta? Şi… câţi dintre noi chiar o ştiu? Lotze nu. Poate că, dacă ştii că eşti nebun, atunci nu eşti nebun. Sau te înzdrăveneşti, în cele din urmă. Trezindu-te. Presupun că doar câţiva sunt conştienţi de toate astea. Persoane izolate, ici-colo. Însă masele largi… ce gândesc? Toate sutele de mii din oraşul ăsta, de aici. Îşi imaginează că trăiesc într-o lume sănătoasă? Ori ghicesc, întrezăresc, adevărul…?

Dar, se gândi, ce se înţelege prin nebun? O definiţie legală. Ce înţeleg eu? O simt, o văd, dar ce este?

Se gândi: Este ceva ce fac ei, sunt ei ceva. Este inconştienţa lor. Lipsa lor de cunoştinţe despre alţii. Inconştienţa lor cu privire la ceea ce le fac celorlalţi, distrugerea pe care au provocat-o şi o provoacă. Nu, se gândi. Nu-i asta. Nu ştiu; o simt, o intuiesc. Dar… sunt cruzi cu bună ştiinţă… asta e? Nu, Doamne, se gândi. N-o pot prinde, clarifica. Oare ignoră părţi ale societăţii? Da. Dar este mai mult. Sunt planurile lor. Da, planurile lor. Cucerirea planetelor. Ceva înnebunitor şi demenţial, cum a fost cucerirea Africii şi, înainte de asta a Europei şi a Asiei.

Perspectiva lor este cosmică. Nu un om aici, un copil colo, ci o abstracţiune: rasă-patrie. Volk. Land. Blut. Ehre[31]. Nu despre oameni onorabili, ci despre însăşi Ehre, onoarea; abstractul este adevărat, realul este invizibil pentru ei. Die Güte[32], nu oamenii buni, omul ăsta bun. Simţul spaţiului şi al timpului este la ei. Văd prin aici, acum, prin vastul, întunecatul şi adâncul dincolo, neschimbătorul. Şi asta este fatal pentru viaţă. Pentru că până la sfârşit nu va mai fi nici o viaţă; au fost cândva numai particule de praf prin spaţii, gazele fierbinţi de hidrogen, nimic mai mult, şi vor reveni. Acesta este un interval, ein Augenblick[33]. Procesul cosmic se grăbeşte, zdrobind viaţa, înapoi în granit şi metan; roata se învârteşte pentru întreaga făptură. Totul este vremelnic. Iar aceşti… aceşti nebuni… reacţionează la granit, la praf, la dorul de nefiinţă; vor să ajute Natur[34].

Şi, se gândi, ştiu de ce. Vor să facă ei istoria, nu să-i fie victime. Se identifică cu puterea lui Dumnezeu şi se cred asemenea lui. Asta este principala lor nebunie. Sunt copleşiţi de vreun arhetip; propriile euri li s-au extins nebuneşte astfel încât nu pot spune unde încep ei şi unde se sfârşeşte dumnezeirea. Nu este aroganţă, nici mândrie; este umflarea eului până la cea din urmă… confuzie între cel care adoră şi ceea ce este adorat. Nu omul l-a mâncat pe Dumnezeu; Dumnezeu l-a mâncat pe om.

Ceea ce nu înţeleg ei este neajutorarea omului. Sunt slab, mor, fără importanţă pentru univers. Nici nu mă observă; trăiesc nevăzut. Şi ce-i rău în asta? Nu-i mai bine aşa? Zeii îi distrug pe cei care-i bagă în seamă. Fii mic… şi vei scăpa geloziei celui mare.

Desfăcându-şi centura, Baynes zise:

— Domnule Lotze, n-am mai spus nimănui. Eu sunt evreu. Înţelegeţi?

Lotze se uită cu milă la el.

— N-aveaţi de unde şti, zise Baynes, pentru că, fizic nu par evreu în nici un fel; mi-am transformat nasul, mi-am micşorat porii largi, mi-am albit pielea prin procedee chimice şi mi-am modificat forma capului. Pe scurt, nu pot fi detectat, fizic. Pot şi am umblat adeseori prin cele mai înalte cercuri ale societăţii naziste. Nimeni nu mă va descoperi. Şi…

Se opri, venind aproape, foarte aproape de Lotze şi vorbind cu voce joasă, ca numai Lotze să-l poată auzi.

— Şi mai sunt si alţii de-ai noştri. Auzi? Nu am murit. Încă mai existăm. Trăim Nevăzuţi.

După un moment, Lotze se bâlbâi:

— Poliţia…

— S.D.-ul[35] îmi poate parcurge dosarul, zise Baynes. Mă poţi denunţa. Dar am relaţii foarte înalte. Unii din ei sunt arieni, unii sunt evrei în poziţii cheie la Berlin. Raportul tău va fi neglijat şi apoi, imediat, îţi vor face un raport şi prin aceleaşi relaţii te vei trezi în lagăr.

Zâmbi, încuviinţă dând din cap şi o luă în sus pe culoarul navei, îndepărtându-se de Lotze, alăturându-se celorlalţi pasageri.

Coborâră cu toţii rampa, în frigul şi vântul de pe pistă. Jos, Baynes se trezi iarăşi lângă Lotze.

— De fapt, zise Baynes, păşind alături de Lotze, nu-mi place cum arăţi, domnule Lotze, aşa că, oricum, cred că am să-ţi fac raport.

Mări pasul, lăsându-l pe Lotze în urmă.

La celălalt capăt al pistei, la intrarea publicului, aştepta un mare număr de oameni. Rude, prieteni ai pasagerilor, unii dintre ei făcând cu mâna, căutând din priviri, zâmbind, uitându-se cu nerăbdare, cercetând chipuri. Un japonez greoi, între două vârste, bine îmbrăcat, cu trenci englezesc, pantofi ascuţiţi, tot englezeşti, gambetă, stătea puţin înaintea celorlalţi, însoţit de un altul mai tânăr. La reverul hainei pur-ta insigna Înaltei Misiuni Comerciale Pacifice a Guvernului Imperial. El este, îşi dădu seama domnul Baynes. Domnul N. Tagomi, venit să mă întâmpine personal.

Păşind înainte, japonezul strigă:

— Herr Baynes… bună seara.

Capul i se înclină, ezitant.

— Bună seara, domnule Tagomi, zise Baynes, întinzând mâna.

Îşi strânseră mâinile, apoi se înclinară. Japonezul mai tânăr se înclină şi el, zâmbind.

— Friguţ, domnule, pe pista asta expusă, zise domnul Tagomi. Putem porni înapoi, spre centrul oraşului, cu elicopterul Misiunii. Aşa? Sau poate aveţi nevoie să folosiţi toaleta şi aşa mai departe?

Cercetă cu nelinişte chipul domnului Baynes.

— Putem porni chiar acum, zise Baynes. Vreau să-mi anunţ sosirea la hotel. Bagajul, oricum…

— Domnul Kotomichi se va ocupa de asta, zise domnul Tagomi. Va veni în urma noastră. Ştiţi, domnule, la acest terminal durează aproape o oră statul la rând pentru preluarea bagajelor. Mai mult decât călătoria dumneavoastră.

Domnul Kotomichi zâmbi plăcut.

— Domnule, am să vă mituiesc cu un cadou.

— Poftim? făcu Baynes.

— Ca să vă obţin bunăvoinţa.

Domnul Tagomi băgă mâna în buzunarul trendului şi scoase o cutiuţă.

— Ales dintre cele mai fine objects d'art americane.

Întinse cutia.

— Mă rog, spuse Baynes. Mulţumesc.

Acceptă cutia.

— Toată după-amiaza, diferite oficialităţi au examinat alternativele, zise domnul Tagomi. Este cea mai autentică piesă a vechii culturi pe cale de dispariţie, a Statelor Unite, un rar obiect artizanal, purtând parfumul trecutelor zile tihnite.

Domnul Baynes deschise cutia. În ea se afla un ceas de mână Mickey Mouse, pus pe o perniţă de catifea neagră.

Îi juca domnul Tagomi o farsă? Îşi înălţă privirile, văzu faţa încordată, îngrijorată a domnului Tagomi. Nu, nu era o glumă.

— Vă mulţumesc frumos, zise Baynes. Este într-adevăr incredibil.

— Numai câteva, poate zece ceasuri Mickey Mouse autentice, din 1938, în toată lumea la ora actuală, zise domnul Tagomi, studiindu-l, sorbindu-i reacţia, aprecierea. Nici un colecţionar cunoscut mie nu are unul, domnule.

Intrară în clădirea terminalului şi urcară rampa împreună.

În urma lor, domnul Kotomichi zise "Harusame ni nuretsutsuyane no ternari kana…"

— Ce înseamnă? întrebă domnul Baynes pe domnul Tagomi.

— Un vechi poem, răspunse domnul Tagomi. Perioada Tokugawa de mijloc.

Domnul Kotomichi zise:

— Când cad ploile de primăvară, muiată de ele, pe acoperiş, se afla mingea din cârpă a unui copil.