Omul din castelul înalt

10

FUSESERĂ SĂPTĂMÂNI GROAZNICE pentru domnul Baynes. Din camera lui de la hotel, sunase în fiecare zi la Misiunea Comercială, să întrebe dacă nu îşi făcuse apariţia bătrânul domn. Răspunsul fusese invariabil nu. Vocea domnului Tagomi devenise pe zi ce trece tot mai rece şi mai oficială. Pregătindu-se să sune a şaisprezecea oară, domnul Baynes se gândi: mai devreme sau mai târziu, îmi vor spune că domnul Tagomi nu este în birou. Că nu mai acceptă nici un telefon de la mine. Şi aşa va fi.

Ce s-a întâmplat? Unde este domnul Yatabe?

Am o idee destul de bună. Moartea lui Martin Bormann provocase consternare la Tokyo. Domnul Yatabe fără îndoială se afla pe drum către San Francisco, plecat de o zi sau două, când noi instrucţiuni îl ajunseseră. Întoarcere în Home Islands, pentru alte consultări.

Ghinion, îşi dădu seama domnul Baynes. Poate chiar fatal.

Dar trebuie să rămână unde se află, în San Francisco. Încercând să aranjeze întâlnirea pentru care venise. Patruzeci şi cinci de minute cu racheta Lufthansa de la Berlin, iar acum asta. Un timp sinistru în care trăim. Putem călători oriunde dorim, chiar şi pe alte planete. Şi la ce bun? Să stăm zile în şir, pierzându-ne moralul şi speranţa. Căzând într-o plictiseală interminabilă. Iar între timp, ceilalţi sunt ocupaţi. Ei nu stau neputincioşi, aşteptând.

Domnul Baynes despături ediţia de după-amiază a Nippon Times- ului si mai citi o dată titlurile.

Dr. Goebbels numit Cancelar al Reich-ului

Soluţie surprinzătoare la problema conducerii

Comitetului Partei. Discurs radio considerat decisiv.

Veselia mulţimii în Berlin. Declaraţie aşteptată.

Göring poate fi numit Şef al Poliţiei, peste Heydrich.

Reciti articolul în întregime. Iar apoi puse iarăşi ziarul deoparte, luă telefonul şi formă numărul Misiunii Comerciale.

— Domnul Baynes la telefon. Pot vorbi cu domnul Tagomi?

— Un moment, domnule. Un moment foarte lung.

— Domnul Tagomi la telefon.

Domnul Baynes trase puternic aer în piept şi spuse:

— Iertaţi această situaţie deprimantă pentru amândoi, domnule…

— A, domnul Baynes.

— Ospitalitatea dumneavoastră faţă de mine nu ar putea fi întrecută. Într-o zi ştiu că veţi înţelege motivele care m-au făcut să amân conferinţa noastră până ce bătrânul domn…

— Regret, nu a sosit.

Domnul Baynes închise ochii.

— Mă gândeam că de ieri…

— Mă tem că nu, domnule.

Politeţea cea mai rece.

— Dacă vreţi să mă scuzaţi, domnule Baynes. Afaceri urgente.

— Bună ziua, domnule.

Telefonul ţăcăni. Astăzi, domnul Tagomi închisese fără ca măcar să spună la revedere. Domnul Baynes puse încet receptorul jos.

Trebuie să acţionez. Nu mai pot aştepta.

Îi fusese explicat foarte clar de către superiorii lui că nu trebuia să contacteze Abwehr-ul în nici un caz. Trebuia pur şi simplu să aştepte până ce reuşea să realizeze contactul cu reprezentantul militar japonez; trebuia să stea de vorbă cu japonezul, iar apoi să se întoarcă la Berlin. Numai că nimeni nu prevăzuse că Bormann avea să moară. Aşa că…

Ordinele trebuiau înlocuite. Prin sfaturi mai practice. Ale lui însuşi, în cazul de faţă, de vreme ce nu avea cu cine să se consulte.

În S.P. A. se aflau cel puţin zece persoane din Abwehr, la lucru, dar unele dintre ele — poate chiar toate — erau cunoscute S.D.-ului local şi competentului său şef regional Bruno Kreuz von Meere. Cu ani în urmă îl cunoscuse pe Bruno, la o întrunire a Partei. Omul avea o deja stabilită reputaţie în cercurile poliţiei, cu atât mai mult cu cât el fusese cel care, în 1943, descoperise atentatul Ceho-Britanic la viaţa lui Reinhard Heydrich şi, prin urmare, se putea spune că îl salvase pe "Spânzurător" de la asasinare. În orice caz, autoritatea lui Bruno Kreuz von Meere era atunci în ascensiune în S.D. Nu era un simplu birocrat în poliţie.

Era, de fapt, un om destul de periculos.

Exista chiar o posibilitate ca, cu toate precauţiile luate, atât de Abwehr în Berlin cât şi de Tokkoka în Tokyo, S.D.-ul să fi aflat de această întâlnire plănuită să aibă loc în San Francisco, în birourile Înaltei Misiuni Comerciale. Oricum, acesta era, în fond, teritoriu sub administraţie japoneză. S.D.-ul nu avea nici o autoritate oficială pentru a se amesteca. Se putea întâmpla ca reprezentantul german — el însuşi în cazul de faţă — să fie arestat îndată ce punea iarăşi piciorul în teritoriul Reich-ului; dar se putea cu greu acţiona împotriva reprezentantului japonez sau împotriva existenţei întâlnirii însăşi.

Cel puţin, aşa spera.

Exista vreo posibilitate ca S.D.-ul să fi reuşit să-l reţină pe bătrânul domn japonez undeva pe parcursul drumului? Era un drum lung între Tokyo şi San Francisco, mai cu seamă pentru o persoană atât de in vârstă şi de firavă care nu putuse să călătorească prin aer.

Ceea ce trebuie să fac, ştiu domnul Baynes, este să aflu de la şefii mei dacă mai vine domnul Yatabe. Ar putea şti. Dacă l-a interceptat S.D.-ul sau l-a rechemat guvernul din Tokyo.

Iar dacă au reuşit să ajungă până la bătrânul domn, îşi dădu seama, cu siguranţă, că mă găsesc şi pe mine.

Şi totuşi, situaţia, chiar în aceste condiţii, nu era fără speranţă. Domnului Baynes îi venise o idee tot aşteptând zi după zi, singur în camera lui de la Abhirati Hotel.

Ar fi mai bine să-i dau informaţia domnului Tagomi decât să mă întorc la Berlin cu mâinile goale. Cel puţin, în felul acesta exista o şansă, chiar dacă neînsemnată, ca în cele din urmă persoana potrivită să fie înştiinţată. Domnul Tagomi nu putea însă decât să asculte; ăsta era punctul slab al ideii lui. În cel mai bun caz, putea auzi, încredinţa memoriei şi, cât mai curând cu putinţă, să-şi facă drum, într-o călătorie de afaceri, în Home Islands. În timp ce domnul Yatabe se afla la nivel politic. El putea şi să audă… şi să vorbească.

Totuşi, era mai bine decât nimic. Timpul devenea tot mai scurt: să o ia de la cap, să aranjeze cu grijă, cu prudenţă, luni de zile, iarăşi, întâlnirea delicată dintre o fracţiune germană şi una japoneză…

Cu siguranţă că îl va surprinde pe domnul Tagomi, se gândi el cu amărăciune. Să ia cunoştinţă dintr-o dată despre aşa ceva sprijinindu-se pe umerii lui. Un lung drum de la amănunte despre turnarea prin injecţie…

S-ar putea să facă o criză de nervi. Sau să scape informaţia cuiva din jur; sau să se retragă; să pretindă, chiar şi faţă de el însuşi, că nu a auzit. Pur şi simplu să refuze să mă creadă. Să se ridice în picioare, să se încline şi să se scuze că iese din încăpere, în momentul în care încep.

Indiscret. Ar putea-o privi astfel. Nu este obligat să asculte asemenea lucruri.

Atât de uşor, se gândi domnul Baynes. Ieşirea este atât de rapidă, atât de la îndemână, pentru el. Se gândi: aş fi vrut să fie pentru mine.

Şi totuşi, în ultimă analiză, nu este posibilă nici pentru domnul Tagomi. Nu suntem deloc diferiţi. Îşi poate închide urechile la ştirile care vin de la mine, sub formă de cuvinte. Dar mai târziu. Când nu mai este o chestiune de cuvinte. Dacă l-aş putea lămuri acum. Sau pe cel căruia îi voi vorbi în cele din urmă…

Părăsindu-şi camera, domnul Baynes coborî cu liftul în holul hotelului. Afară, pe trotuar, portarul chemă un velotaxi pentru el şi, curând, se afla pe drum, în sus, pe Market Street; şoferul chinez pedala energic.

— Acolo, îi spuse şoferului, când observă semnul pe care-l căuta.

— Trage la bordură.

Velotaxiul opri lângă un hidrant. Domnul Baynes plăti taximetristului şi-i dădu liber. Nimeni nu păruse să-l urmărească. Domnul Baynes o luă pe jos pe trotuar. Un moment mai târziu, printre alţi cumpărători, intră în marele magazin universal Fuga.

Erau vânzători pretutindeni. Casă după casă. Vânzătoare, cele mai multe albe, cu câteva japoneze, ici-colo, ca responsabile de raioane. Zarva era înspăimântătoare.

După o clipă de confuzie, domnul Baynes localiză raionul de îmbrăcăminte pentru bărbaţi. Se opri la rafturile cu pantaloni şi începu să-i inspecteze. Imediat, un vânzător, un tânăr alb, veni, salutându-l.

Domnul Baynes spuse:

— M-am întors pentru perechea de pantaloni maro închis, din lână, la care m-am uitat ieri.

Întâlnind privirea vânzătorului, spuse:

— Nu sunteţi cel cu care am vorbit ieri.

Era mai înalt. Mustaţă roşie. Destul de slab. Pe haină purta numele de Larry.

— În momentul acesta este la masă. Dar se întoarce.

— Intru într-o cabină de probă şi-i încerc pe aceştia, spuse domnul Baynes, luând o pereche de pantaloni din raft.

— Sigur, domnule.

Vânzătorul îi arătă o cabină liberă şi se duse să ajute pe altcineva.

Domnul Baynes intră în cabina de probă şi închise uşa. Se aşeză pe unul dintre cele două scaune şi aşteptă.

După câteva minute, se auzi o ciocănitură. Uşa cabinei de probă se deschise şi intră un japonez scund, între două vârste.

— Sunteţi din afara statului, domnule? îl întrebă el pe domnul Baynes. Trebuie să confirm creditul. Daţi-mi, vă rog, actele de identitate.

Închise uşa în urma lui.

Domnul Baynes îşi scoase portofelul. Japonezul se aşeză cu portofelul şi începu să-i cerceteze conţinutul. Se opri la poza unei fete.

— Foarte drăguţă.

— Fiica mea, Martha.

— Şi eu am o fiică numită Martha. Acum e în Chicago, studiază pianul.

— Fiica mea, spuse domnul Baynes, se pregăteşte să se mărite.

Japonezul îi dădu portofelul înapoi şi aşteptă.

Domnul Baynes spuse:

— Sunt aici de două săptămâni, dar domnul Yatabe nu s-a arătat. Vreau să ştiu dacă mai vine. Şi dacă nu, ce trebuie să fac.

— Veniţi iar, mâine după-amiază, spuse japonezul.

Se ridică o dată cu domnul Baynes.

— Bună ziua.

— Bună ziua, răspunse domnul Baynes.

Ieşi din cabina de probă, puse pantalonii înapoi pe raft şi părăsi Magazinul Universal Fuga.

Nu a durat prea mult, se gândi mergând pe trotuarul aglomerat, printre alţi pietoni. Chiar poate obţine informaţia aceea până atunci? Să ia legătura cu Berlinul, să le transmită întrebările mele, să facă întreaga codificare şi decodificare — toate etapele necesare?

Se părea că da.

Acum aş vrea să-l fi contactat mai de mult pe agent. M-ar fi scutit de multe griji şi necazuri. Şi, în mod evident, fără nici un risc serios, totul a părut a merge strună. N-a luat de fapt decât cinci sau şase minute.

Domnul Baynes se plimba fără ţintă, privind vitrinele magazinelor. Acum se simţea mult mai bine. Deodată, se trezi uitându-se la nişte fotografii pătate de muşte, cu imagini dintr-un cabaret de mâna a treia, cu femei albe goale, ale căror sâni atârnau ca nişte mingi de volei pe jumătate umflate. Priveliştea îl amuză şi mai pierdu puţin timp, împins de oamenii ce treceau în sus şi-n jos pe Market Street.

Cel puţin, făcuse în sfârşit ceva.

Ce uşurare!

Sprijinită confortabil de uşa maşinii, Juliana citea. Alături de ea, cu cotul scos pe fereastră, Joe conducea cu o mână pusă lejer pe volan şi o ţigară lipită de buza de jos; era un şofer bun şi parcurseseră deja o bună distanţă de la Canon City.

Radioul maşinii transmitea muzică sentimentală, folk de grădină de vară, o formaţie de acordeoane interpretând una dintre nenumăratele polci sau tarantele; nu reuşise niciodată să le deosebească.

— Kitsch, spuse Joe, când se termină melodia. Ascultă, mă pricep bine la muzică; să-ţi spun eu cine a fost mare dirijor. Probabil că nu ţi-l aduci aminte. Arturo Toscanini.

— Nu, zise ea, citind în continuare.

— Era italian. Dar naziştii nu l-au mai lăsat să dirijeze după război, din cauza convingerilor lui politice. A murit. Mie nu-mi place von Karajan ăsta, dirijorul permanent al Filarmonicii din New York. Trebuia să mergem la concertele lui, cu grupa, de la muncă. Ce-mi place mie, ca broscar… Îţi poţi da seama.

Îi aruncă o privire.

— Îţi place cartea aia? zise.

— Exagerează.

— Mie-mi plac Verdi şi Puccini. Tot ce avem în New York este muzica clasică germană bombastică, Wagner şi Orff; şi trebuie să mergem săptămânal la câte un spectacol din alea melodramatice de-ale Partidului Nazist al Statelor Unite, la Madison Square Garden, cu drapele şi tobe şi trompete şi torţe aprinse. Istoria triburilor gotice sau alte rahaturi educative, cântate în loc de a fi vorbite, ca să se numească "artă". Ai văzut vreodată New York-ul înainte de război?

— Da, zise ea încercând să citească.

— Nu-i aşa că aveau teatre excelente? Aşa am auzit. Acum e la fel ca industria filmului; totul e un castel din Berlin. În treisprezece ani de când sunt în New York, nici un muzical bun sau vreo piesă nouă, numai…

— Lasă-mă să citesc, zise Juliana.

— Şi cu industria cărţii, la fel, spuse Joe fără să se sinchisească. Totul este un cartel care operează din München. Tot ceea ce fac la New York este să tipărească; numai tipografii mari… Înainte de război, însă, New York-ul era centrul industriei editoriale mondiale sau aşa se spunea.

Băgându-şi degetele în urechi, ea se concentră asupra paginii deschise în poală, nemaiauzindu-i vocea. Ajunsese la un pasaj din Lăcusta care descria fabuloasa televiziune şi era vrăjită; mai ales de ceea ce se spunea despre micile televizoare pentru populaţia înapoiată din Africa şi Asia.

"… Doar Know how-ul yankeu şi sistemele de protecţie în serie — Detroit, Chicago, Cleveland, numele magice! — puteau să facă şmecheria, să trimită acel nesfârşit şi aproape tembelizant flux mobil de seturi de piese pentru televizoare ieftine, de un dolar (dolar chinezesc, dolar comercial), în fiecare sat şi cătun din Orient. Iar când piesele erau asamblate de către vreun tânăr sfrijit din sat cu mintea.

Încinsă, flămând după o şansă, după ceea ce generoşii americani îi întindeau, acel micuţ aparat, cu baterii încorporate, nu mai mare decât o cărămidă, începea să recepţioneze. Şi ce recepţiona? Ghemuit pe vine în faţa ecranului, tineretul satului — iar uneori şi vârstnicii — vedeau vorbe. Instrucţiuni. Cum să citească, în primul rând. Apoi restul. Cum să sape un puţ mai adânc. Cum să are o brazdă mai adâncă. Cum să-şi purifice apa, cum să-şi vindece bolnavii. Deasupra capetelor, luna artificială americană, rotunjită, distribuind semnale, purtându-le pretutindeni… către masele în aşteptare, avide ale Estului."

— Citeşti la rând? întrebă Joe. Sau pe sărite?

Ea zise:

— Asta-i minunat; ne-a făcut să trimitem hrană şi educaţie tuturor asiaticilor, milioanelor lor.

— Muncă de binefacere la scară mondială, zise Joe.

— Da. Noua înţelegere, sub Tugwell; ridică nivelul maselor… ascultă.

Îi citi lui Joe cu voce tare:

"…Ce fusese China? O entitate eterogenă, plină de nevoi şi de dorinţe căutând spre vest, cu măreţul ei preşedinte democrat, Chiang Kai She, care condusese poporul chinez prin anii de război către anii de pace actuali, către Decenalul reconstrucţiei. Dar pentru Chiang nu era o reconstrucţie, deoarece acel aproape supranatural vast teritoriu, care nu fusese nicicând construit, încă zăcea toropit în anticul vis. Trezire; da, fiinţa, gigantul, trebuia să-şi afle, în fine, deplina conştiinţă, trebuia să se trezească la noua lume cu avioanele ei cu reacţie şi puterea atomică, cu autostrăzi şi fabrici, cu medicamente. Şi de unde să vină bubuitul tunetului care să îl trezească pe uriaş? Chiang ştiuse, chiar şi în timpul luptei împotriva Japoniei. Avea să vină din Statele Unite. Şi, până în 1950, tehnicieni şi ingineri americani, profesori, medici, agronomi, roind, ca o nouă viaţă, în fiecare provincie, în fiecare…"

Întrerupând-o, Joe spuse:

— Ştii ce-a făcut, nu? A luat tot ce este mai bun din nazism, gândirea socialistă, organizaţia Todt şi succesele economice pe care le-am avut prin Speer şi cui acordă el credit? Noii Înţelegeri. Şi a lăsat deoparte partea rea, S.S.-ul, exterminarea şi segregarea rasială. E o utopie! Închipuieşte-ţi, dacă ar fi câştigat Aliaţii, ar fi putut Noua Înţelegere să revigoreze economia şi să realizeze îmbunătăţirile alea socialiste în nivelul de trai, cum zice el? La naiba, nu! Vorbeşte despre o formă de sindicalism de stat, statul-întreprindere, ceea ce am făcut noi, sub Duce. Zice: aţi fi avut tot binele şi nici…

— Lasă-mă să citesc, spuse ea furioasă.

El înălţă din umeri. Dar încetă să mai dea din gură. Ea începu imediat să citească, pentru sine.

"… Şi aceste pieţe, milioanele fără număr ale Chinei pun fabricile din Detroit şi Chicago la lucru intens; acea imensă gură n-ar putea fi umplută, oamenilor acelora nu li s-ar putea da într-o sută de ani destule camioane sau cărămizi sau bare din oţel sau haine sau maşini de scris sau mazăre la cutie sau radiouri sau picături pentru nas. Lucrătorul american, prin 60, avea cel mai ridicat standard de viaţă din lume şi totul datorită a ceea ce ei numesc, cu prea multă modestie, «clauza naţiunii celei mai favorizate», operând în toate tranzacţiile comerciale cu Estul. Statele Unite s-au retras din Japonia şi nu au ocupat China niciodată; şi cu toate acestea, faptul nu putea fi pus în discuţie: Cantonul şi Tokyo şi Shanghaiul nu cumpără de la englezi; ei au cumpărat marfă americană. Şi cu fiecare vânzare, muncitorii din Baltimore sau din Los Angeles sau din Atlanta au fost puţin mai prosperi.

Li se păru celor care făceau planificarea, vizionarilor de la Casa Albă, că aproape îşi atinseseră ţelul. Rachetele de explorare îşi vor vârî în curând cu grijă nasul în vidul spaţiului, ieşind dintr-o lume care, în sfârşit, pusese capăt problemelor ei vechi de veacuri: foametea, ciuma, războiul, ignoranţa. În Imperiul Britanic, măsuri, deopotrivă în direcţia progresului economic şi a celui social, aduseseră o uşurare similară maselor în India, Burma, Africa, Orientul Mijlociu. Fabricile din Ruhr, Manchester sau Saar, petrolul din Baku, toate curgeau şi interacţionau într-o armonie complexă dar eficientă; populaţiile Europei se bucurau de ceea ce părea…"

— Cred că ei trebuie să fie conducătorii, spuse Juliana oprindu-se. Ei erau întotdeauna cei mai buni. Englezii.

Joe nu spuse nimic la asta, deşi ea se aştepta. În cele din urmă, Juliana îşi reluă cititul.

"… realizările visului lui Napoleon: omogenitatea raţională a diferitelor grupuri etnice care se dondăniseră şi balcanizaseră Europa după prăbuşirea Romei. Vis şi al lui Charlemagne: creştinătatea unită, fiecare în pace nu doar cu sine însuşi, ci şi cu echilibrul lumii. Şi totuşi… mai rămânea un singur punct nevralgic.

Singapore.

Statele Malaeziei aveau o numeroasă populaţie de origine chineză, cei mai mulţi aparţinând clasei întreprinzătorilor în afaceri, iar aceşti prosperi şi harnici burghezi vedeau în administrarea americană a Chinei un tratament mai echitabil a celor ce se numeau "localnici". Sub dominaţia engleză, rasele mai închise la culoare erau excluse din cluburile selecte, hoteluri, restaurante mai bune; se găsiseră, ca în timpurile vechi, limitaţi la anumite compartimente ale trenurilor şi autobuzelor şi, probabil cel mai rău dintre toate, limitaţi în alegerea locului de reşedinţă în cadrul fiecărui oraş. Aceşti «localnici», făceau diferenţa şi observau în conversaţiile dintre ei şi în ziare că în SUA problema culorii pielii fusese rezolvată prin 1950. Albi şi negri trăiau şi munceau şi mâncau umăr la umăr, chiar şi în inima Sudului; cel de-Al Doilea Război Mondial sfârşise discriminarea…"

— E vreun necaz? îl întrebă Juliana pe Joe.

El mormăi, rămânând cu ochii la drum.

— Spune-mi ce se întâmplă, zise ea. Ştiu că n-am să reuşesc s-o termin; ajungem imediat în Denver. Ajung America şi Anglia la război şi una dintre ele devine conducător al lumii?

Imediat, Joe spuse:

— În unele privinţe, nu-i o carte rea. Se ocupă de detalii. Statele Unite au Pacificul, cam ca Sfera Co-Prosperităţii Est Asiatice a noastră. Împart Rusia între ei. Ţine cam zece ani. Apoi sunt necazuri — natural.

— De ce natural?

— Natura omenească.

Joe adăugă:

— Natura statelor. Suspiciune, frică, poftă. Churchill crede că Statele Unite subminează autoritatea britanică în Asia de Sud apelând la numeroasa populaţie chineză, care, natural, este pro-SUA, datorită lui Chiang Kai She. Englezii încep să pună la punct — rânji scurt la ea — ceea ce este denumit "păstrăvi în detenţie". Lagăre de concentrare, cu alte cuvinte. Pentru mii de presupuşi chinezi neloiali. Sunt acuzaţi de sabotaj şi propagandă. Churchill este atât de…

— Adică, tot el este la putere? N-ar trebui să aibă vreo nouăzeci de ani?

Joe zise:

— Aici este sistemul britanic superior celui american. La fiecare opt ani, Statele Unite îşi scoate din funcţie conducătorii, indiferent de cât de capabili — dar Churchill stă pe loc. Statele Unite nu au un conducător ca el după Tugwell. Numai nulităţi. Şi cu cât îmbătrâneşte, cu atât devine mai rigid şi mai aristocratic — Churchill, adică. Până în 1960, ajunge ca un bătrân suveran de prin Asia Centrală; nimeni nu-i poate sta înainte. Stă la putere douăzeci de ani.

— Doamne-Dumnezeule, făcu ea, răsfoind ultima parte a cărţii, pentru a verifica spusele lui Joe.

— Cu asta sunt de acord, spuse Joe. Churchill a fost singurul conducător bun pe care l-au avut englezii în timpul războiului. Dacă l-ar fi menţinut, ar fi fost mult mai bine de ei. Îţi spun: un stat nu-i cu nimic mai bun decât conducătorul lui. Führerprinzip… Principiul Conducătorului, cum spun naziştii. Şi au dreptate. Chiar şi Abendsen ăsta are de înfruntat asta. Desigur, SUA se extinde economic după câştigarea războiului cu Japonia, pentru că obţine imensa piaţă de desfacere din Asia, care este smulsă de la japonezi. Dar asta nu-i destul; asta nu are nimic spiritual. Nu că au englezii. Amândouă sunt plutocraţii, conduse de cei bogaţi. Dacă ar fi câştigat ei, nu s-ar fi gândit decât la cum să facă mai mulţi bani, clasa asta conducătoare. Abendsen greşeşte; nu ar fi fost nici o reformă socială, nici un plan de lucrări publice de binefacere — plutocraţii anglo-saxoni n-ar fi permis-o.

Juliana gândi: vorbeşte ca un fascist credincios.

Evident, Joe îşi dădu seama după expresia ei ce gândea; se întoarse către ea, încetinind maşina, cu un ochi la ea şi cu altul la maşinile din faţă.

— Ascultă, eu nu sunt intelectual — fascismul nu are nevoie de asta. Ceea ce se cere este fapta. Teoria derivă din acţiune. Ceea ce ne cere statul nostru de tip întreprindere este înţelegerea forţelor sociale — ale istoriei. Înţelegi? Îţi spun eu; eu ştiu, Juliana.

Tonul lui era serios, aproape rugător.

— Imperiile astea vechi, putrede, conduse de bani, Anglia şi Franţa şi SUA, deşi ultima era un fel de produs bastard, nu un imperiu propriu-zis, dar şi el orientat tot spre bani. Nu au avut deloc suflet, aşa că, natural, nici viitor. Nici dezvoltare. Naziştii, o bandă de criminali de drumul mare; de acord. Eşti de acord? Corect?

Ea trebui să zâmbească. Felul lui, italian, de a fi îi dăduse putere în încercarea de a conduce şi a-şi ţine discursul, simultan.

— Abendsen vorbeşte de parcă mare lucru ar fi cine câştigă în cele din urmă, SUA sau Anglia. Prostii. N-are nici un merit, nici o istorie. Şase de o parte, doisprezece de cealaltă. Ai citit vreodată ce a scris Ducele? Inspirat. Frumos bărbat. Frumoasă scriitură. Explică actualitatea din dosul fiecărui eveniment. Banii — de aceea au redus în mod eronat problema evreiască la ei — contra spiritului comun al maselor, numit de nazişti Gemeinschaft — popular. Sovietic. Comun. E bine? Numai că ei, comuniştii, au strecurat şi ambiţiile imperiului pan-slav ale lui Petru cel Mare, au înlocuit reforma socială cu ambiţiile imperiale.

Juliana se gândi: cum a făcut Mussolini. Întocmai.

— Crimele naziştilor, o tragedie, continuă Joe să se bâlbâie, depăşind un camion care mergea încet. Dar schimbarea-i întotdeauna grea pentru cel care pierde. Nimic nou. Uită-te la revoluţiile anterioare, precum cea franceză. Sau Cromwell împotriva Irlandei. Prea multă filosofie în temperamentul german; şi prea mult teatru. Toate mitingurile alea. N-ai să găseşti adevăratul fascist vorbind, doar făcând — ca mine. E bine?

Râzând, ea zise:

— Doamne, ai vorbit cu o milă pe minut.

Joe ţipă surescitat:

— Explic teoria fascistă a acţiunii.

Ea nu-i putu răspunde; era prea amuzant.

Dar bărbatul de alături de ea nu gândise că-i amuzant; o săgeta cu privirile, roşu la faţă. Venele de pe frunte i se umflară şi începu iar să tremure. Şi iar îşi trecu degetele răsfirate prin păr, înainte şi-napoi, fără să vorbească, numai privind-o fix.

— Nu te înfuria pe mine, zise ea.

O clipă, se gândi că o va lovi; el îşi trase mâna înapoi… dar apoi mârâi, se întinse şi dădu radioul mai tare.

Mergeau. Formaţia muzicală de la radio, mereu aceeaşi. Încă o dată, ea încercă să se concentreze asupra cărţii.

— Ai dreptate, spuse Joe după mult timp.

— În legătură cu ce?

— Imperiul cu două feţe. Cu un clovn conducător. Nu-i de mirare că nu ne-am ales cu nimic în urma războiului.

Ea îl bătu pe braţ.

— Juliana, totul este întunecime, zise Joe. Nimic nu este adevărat sau sigur. Aşa-i?

— Poate că da, spuse ea absentă, continuând să citească.

— Anglia câştigă, zise Joe, arătând spre carte. Te scutesc de bătaie de cap. Statele Unite se micşorează, Anglia tot împinge, şi se bagă şi se extinde, păstrează iniţiativa. Aşa că las-o.

— Sper să ne simţim bine în Denver, zise ea, închizând cartea. Ai nevoie de destindere. Şi eu o vreau.

Dacă nu, se gândi ea, ai să te spulberi într-un milion de fărâmiţe. Ca un izvor care ţâşneşte. Şi ce se va întâmpla cu mine, atunci? Cum mă întorc înapoi? Şi… am să te părăsesc, pur şi simplu?

Vreau distracţia pe care mi-ai promis-o, se gândi. Nu vreau să fiu păcălită; am fost prea mult păcălită în viaţa mea până acum de prea multă lume.

— O s-o avem, zise Joe. Ascultă.

O studie cu un aer ciudat, reflexiv.

— Te-a prins prea tare cartea asta, Lăcusta; mă întreb… tu crezi că un om care scrie un best-seller, un autor ca Abendsen… Îi scriu oamenii scrisori? Pun pariu că multă lume apreciază într-atât cartea încât îi scrie, poate chiar îl vizitează.

Ea înţelese imediat.

— Joe, nu-s decât încă o mie de mile!

Ochii lui străluciră; îi zâmbi, fericit din nou, descongestionat şi fără pic de supărare.

— Am putea! zise ea. Conduci atât de bine — ar fi o nimica toată să mergem până acolo sus, nu-i aşa?

Joe spuse cu încetineală:

— Păi, mă îndoiesc că un om celebru primeşte vizitatori. Poate sunt prea mulţi.

— De ce n-am încerca, Joe…

Îl apucă de umăr şi-l strânse, entuziasmată.

— Tot ce poate face este să ne trimită la plimbare. Te rog!

După mare chibzuinţă, Joe spuse:

— Când mergem la cumpărături, să ne luăm haine noi, dichisite… Asta e important, să facem o impresie bună. Şi poate chiar închiriem o maşină nouă în Cheynne. Pun pariu că poţi.

— Da, spuse ea. Iar tu trebuie să te tunzi. Şi lasă-mă pe mine să-ţi aleg hainele; te rog, Joe. Eu îi alegeam hainele lui Frank; bărbaţii nu-şi pot cumpăra singuri hainele.

— Ai bun gust la haine, spuse Joe, întorcându-se încă o dată către drumul dinaintea lor, privind sumbru. Şi în alte privinţe. Mai bine l-ai suna tu. Ia legătura cu el.

— Am să-mi fac părul, zise ea.

— Bun.

— Nu-mi e deloc frică să urc şi să sun la uşă, spuse Juliana. Adică, nu trăieşti decât o dată. De ce am fi intimidaţi? Nu-i decât tot om, şi el, ca noi toţi ceilalţi. De fapt, probabil că-i va face plăcere să afle că cineva a bătut atâta drum ca să-i spună cât de mult i-a plăcut cartea lui. Putem primi un autograf pe carte, înăuntru, unde scriu ei. Nu-i aşa? Mai bine am cumpăra un volum nou; ăsta este pătat peste tot. N-ar arăta bine.

— Orice vrei, zise Joe. Am să te las să hotărăşti tu toate detaliile; ştiu că poţi. Fetele drăguţe îi dau întotdeauna gata, pe toţi; când o să vadă ce bombă eşti, o să deschidă uşa larg. Dar fii atentă: fără maimuţăreli.

— Cum adică?

— Spui că suntem căsătoriţi. Nu vreau să te combini cu el… ştii. Ar fi înspăimântător. Ar complica existenţa tuturor; recompensă pentru el că primeşte vizitatori, o ironie. Aşa că ai grijă, Juliana.

— Te poţi contrazice cu el, zise Juliana. Despre partea aceea referitoare la pierderea războiului prin trădarea Italiei spune-i ce mi-ai spus mie.

Joe dădu din cap.

— Aşa-i. Putem discuta întregul subiect.

Rulară cu viteză mai departe.

La ora şapte, în dimineaţa următoare, ora S.P.A., domnul Nobosuke Tagomi se sculă din pat şi o porni spre baie, apoi se răzgândi şi se duse direct la oracol.

Aşezat cu picioarele încrucişate pe podeaua sufrageriei, începu mânuirea celor patruzeci şi nouă de beţişoare de coada-şoricelului. Avea un sentiment acut al stringenţei întrebării lui şi lucră într-un ritm febril, până ce avu cele şase linii înainte-i.

Soc! Hexagrama Cincizeci şi unu!

Dumnezeu apare în semnul Celui care se trezeşte. Tunetul şi fulgerul. Zgomote… Îşi ridică involuntar mâinile, să-şi bage degetele în urechi. Ha-ha! Ho-ho! Mare izbucnire, care-l făcu să tresară şi să clipească. Zvâcniri de lăcustă şi răcnete de tigru şi însuşi Dumnezeu iese la iveală!

Ce înseamnă asta? Îşi plimbă privirile prin încăpere. Sosirea… a ce? Sări în picioare şi stătu hohotind, în aşteptare.

Nimic. Bătăile inimii. Respiraţia şi toate celelalte procese somatice, inclusiv toate tipurile de răspunsuri reflexe, controlate de creierul mic, în situaţii de criză: adrenalină, bătăi înteţite ale inimii, secreţia glandelor, paralizia gâtlejului, fixitatea privirii, golirea măruntaielor şi celelalte. Răscolirea stomacului şi suspendarea instinctului sexual.

Şi totuşi, nimic de văzut; nimic de făcut pentru trup. Fugă? Totul pregătit pentru fuga în panică. Dar unde şi de ce? Domnul Tagomi se întreba. Nici un răspuns. Prin urmare, imposibil. Dilema omului civilizat; corpul mobilizat, dar pericolul, de nevăzut.

Se duse în baie şi începu să-şi săpunească faţa pentru ras.

Telefonul sună.

— Şoc, zise cu voce tare, lăsând jos aparatul de ras. Fii pregătit.

Merse repede înapoi în sufragerie.

— Sunt pregătit, spuse şi ridică receptorul.

— Tagomi la telefon.

Vocea îi sună strident şi şi-o drese.

O pauză. Apoi o voce slabă, uscată, foşnitoare, aproape ca frunzele uscate, îndepărtată, spuse:

— Domnule. Sunt Shinjiro Yatabe. Am sosit în San Francisco.

— Felicitări din partea Înaltei Misiuni Comerciale, zise domnul Tagomi. Cât mă bucur. Sunteţi bine, sănătos?

— Da, domnule Tagomi. Când ne putem întâlni?

— Imediat. Într-o jumătate de oră.

Domnul Tagomi îşi aruncă privirile la ceasul din dormitor, încercând să citească ora.

— O a treia parte: Domnul Baynes. Trebuie să iau legătura cu el. Posibilă întârziere, dar…

— Să spunem două ore, domnule? zise domnul Yatabe.

— Da, zise domnul Tagomi, înclinându-se.

— În biroul dumneavoastră, din Nippon Times Building.

Domnul Tagomi se înclină iarăşi.

Clic. Domnul Yatabe închise.

Mulţumit, domnul Baynes, se gândi domnul Tagomi. Încântarea pisicii căreia i s-a aruncat o bucată de păstrăv, de pildă o frumoasă coadă, grasă. Bătu în frescă, apoi formă repede numărul hotelului Abhirati.

— Calvarul s-a sfârşit, spuse când pe fir auzi vocea somnoroasă a domnului Baynes.

Dintr-o dată, vocea nu mai fu somnoroasă.

— E aici?

— Biroul meu, zise domnul Tagomi. Zece douăzeci. La revedere.

Închise şi alergă înapoi în baie să-şi termine rasul. Nu-i timp de micul dejun, să aducă domnul Ramsey ceva după sosirea tuturor la birou. Poate ne răsfăţăm toţi trei deodată — în mintea lui, în timp ce se rădea, plănui un excelent unic dejun pentru ei toţi.

În pijama, domnul Baynes stătea în picioare lângă telefon, frecându-se pe frunte şi gândindu-se. O ruşine că am cedat şi am luat legătura cu agentul ăla, se gândi. Dacă mai aşteptau o zi, numai…

Dar probabil că nu s-a făcut nici un rău. Cu toate acestea, astăzi trebuia să se ducă iar la magazinul universal. Dacă nu mă arăt? Se poate provoca o reacţie în lanţ: se vor gândi că am fost ucis sau ceva de genul ăsta. Vor încerca să-mi dea de urmă.

Nu contează. Pentru că el este aici. În sfârşit. Aşteptarea s-a terminat. Domnul Baynes se grăbi la baie şi se pregăti pentru bărbierit.

Nu am nici o îndoială că domnul Tagomi îl va recunoaşte în momentul în care îl va vedea, hotărî. Vom putea renunţa la acoperirea cu "domnul Yatabe", de-acum. De fapt, putem renunţa la orice acoperire, la orice prefăcătorie.

Imediat ce se bărbieri, domnul Baynes sări sub duş. În timp ce apa curgea cu zgomot împrejurul lui, cântă din adâncul plămânilor:

Probabil că acum este prea târziu pentru S.D. să mai facă ceva, se gândi. Chiar dacă află. Aşa că, probabil, pot să nu-mi mai fac griji; cel puţin, grijile mărunte. Grijile limitate, personale, în legătură cu propria mea piele.

Cât despre restul… abia de-acum putem începe.