DOMNUL RAMSEY spuse:
— Domnule Tagomi, domnul Yatabe.
Se retrase într-un colţ al biroului, iar domnul cel subţire şi în vârstă păşi înainte.
Întinzând mâna, domnul Tagomi zise:
— Sunt bucuros să vă cunosc în persoană, domnule.
Mâna uşoară, fragilă, bătrână, i se strecură în propria-i mână; el o scutură fără să o strângă şi o eliberă imediat. Nimic rupt, sper, se gândi. Examină trăsăturile bătrânului domn, declarându-se mulţumit. Ce spirit sever, clar, aici. Nici o înceţoşare a inteligenţei. Cu certitudine, o transmitere lucidă a tuturor vechilor tradiţii, neclintite. Cele mai bune calităţi, pe care le putea reprezenta bătrânul… şi atunci desco-peri că se afla în faţa generalului Tedeki, fostul şef imperial al perso-nalului. Domnul Tagomi se înclină adânc.
— Domnule general.
— Unde este a treia parte? zise Tedeki.
— Se apropie, în pas alergător, spuse domnul Tagomi. M-am informat eu însumi la hotel.
Cu mintea zbârnâindu-i îngrozitor, se retrase câţiva paşi în poziţie înclinată, incapabil să revină la verticală.
Generalul se aşeză. Domnul Ramsey, fără îndoială încă ignorând identitatea bătrânului domn, îi oferi scaunul dar nu vădi nici o atenţie deosebită. Domnul Tagomi, ezitând, se aşeză pe un scaun în faţa generalului.
— Pierdem vremea, spuse generalul. Regretabil, dar inevitabil.
— Adevărat, zise domnul Tagomi.
Trecură zece minute. Nici unul nu mai scoase vreun cuvânt.
— Scuzaţi-mă, domnule, zise domnul Ramsey în cele din urmă, foindu-se, eu plec dacă nu sunt de folos.
Domnul Tagomi încuviinţă cu o înclinare a capului, iar domnul Ramsey ieşi.
— Ceai, domnule general? zise domnul Tagomi.
— Nu, domnule.
— Domnule, spuse domnul Tagomi, recunosc că mi-e frică. Simt în această întâlnire ceva îngrozitor.
Generalul îşi înclină fruntea.
— Domnul Baynes, pe care l-am cunoscut şi cu care m-am întâlnit în casă la mine, se declară suedez. Totuşi, o privire atentă te convinge că de fapt este un german sus-pus, de vreun fel. Spun asta deoarece…
— Continuă, te rog.
— Vă mulţumesc. Domnule general, agitaţia lui în legătură cu această întâlnire mă îndeamnă să fac o legătură cu schimbările politice din Reich.
Domnul Tagomi nu menţionă şi un alt fapt, pe care-l cunoştea: acela că generalul nu-şi făcuse apariţia la momentul stabilit. Generalul spuse:
— Domnule, acum bateţi apa în piuă. Nu informaţi.
Ochii lui cenuşii clipiră părinteşte. Nici urmă de maliţie.
Domnul Tagomi acceptă dojana.
— Domnule, prezenţa mea la această întâlnire este doar formală, pentru a-i induce în eroare pe agenţii nazişti?
— Natural, zise generalul, avem interesul să menţinem o anumită faţadă. Domnul Baynes este reprezentantul lui Tor-Am Industries din Stockholm, om de afaceri şi atât. Iar eu sunt Shinjiro Yatabe.
Domnul Tagomi se gândi: iar eu sunt Tagomi. Asta-i piesa.
— Fără îndoială că naziştii au urmărit venirile şi plecările domnului Baynes, zise generalul.
Îşi sprijini mâinile pe genunchi, stând cu spatele drept… ca şi cum, se gândi domnul Tagomi, ar adulmeca un iz îndepărtat de rasol de vită.
— Dar pentru a înlătura mistificarea, ei trebuie să recurgă la acte legale. Acesta este scopul original; nu să înşeli, ci să apelezi la formalităţi în caz de expunere. Înţelegi, de pildă, că pentru a-l deconspira pe domnul Baynes trebuie să facă mai mult decât să-l împuşte… ceea ce puteau face, dacă el călătorea ca… În fine, călătorea fără această mască.
— Înţeleg, zise domnul Tagomi.
E ca un joc, hotărî el. Dar ei cunosc mentalitatea nazistă. Deci, presupun că este de folos. Interfonul bâzâi. Vocea domnului Ramsey:
— Domnule, domnul Baynes este aici. Să-l las să intre?
— Da, ţipă domnul Tagomi.
Uşa se deschise şi domnul Baynes, pus la patru ace, cu hainele proaspăt călcate şi croite cu artă, cu trăsăturile calme, îşi făcu apariţia.
Generalul Tedeki se ridică să-l întâmpine. Domnul Tagomi se ridică şi el. Toţi trei bărbaţii se înclinară.
— Domnule, se adresă domnul Baynes generalului, sunt căpitanul Wegener din Contraspionajul Marinei Reich-ului. Este de la sine înţeles că nu reprezint pe nimeni în afara mea însumi şi a anumitor persoane particulare, nici un departament sau birou, de nici un fel, al guvernului Reich-ului.
Generalul răspunse:
— Herr Wegener, înţeleg că nu pretindeţi defel a reprezenta oficial vreo ramură a guvernului Reich-ului. Mă aflu aici neoficial, ca particular care, în virtutea poziţiei anterior deţinute în Armata Imperială, se poate spune că are acces la cercuri din Tokyo care doresc să audă ceea ce aveţi de spus.
Ciudat discurs, se gândi domnul Tagomi. Dar nu neplăcut. Anumite calităţi aproape muzicale în el. Reconfortantă uşurare, în fapt.
Se aşezară.
— Fără introduceri, zise domnul Baynes, aş dori să vă informez pe dumneavoastră şi pe cei la care aveţi acces că în Reich este în stadiu avansat un program numit Lowenzahn. Păpădia.
— Da, făcu generalul, încuviinţând prin aplecarea capului, ca şi cum ar mai fi auzit despre asta; dar, se gândi domnul Tagomi, părând destul de nerăbdător ca domnul Baynes să continue.
— Păpădia, spuse domnul Baynes, constă într-un incident la graniţa dintre Statele Munţilor Stâncoşi şi Statele Unite.
Generalul dădu din cap, zâmbind uşor.
— Trupele Statelor Unite vor fi atacate şi vor riposta trecând graniţa şi atacând trupele regulate ale S.M.S., staţionate în apropiere. Trupele Statelor Unite au hărţi detaliate cu instalaţiile militare din Midwest. Acesta este primul atu. Pasul doi constă dintr-o declaraţie a Germaniei cu privire la conflict. Va fi trimis în ajutorul Statelor Unite un detaşament de voluntari din trupele de desant ale Wehrmacht- ului. Oricum, acesta este în continuare un camuflaj.
— Da, zise generalul, ascultând.
— Scopul principal al Operaţiunii Păpădia, zise domnul Baynes, este un enorm atac nuclear în Home Islands, fără vreun avertisment prealabil.
Apoi rămase tăcut.
— Cu scopul de a nimici Familia Regală, Armata, cea mai mare parte a Flotei Imperiale, populaţia civilă, industria, resursele, zise generalul Tedeki. Lăsând ca posesiunile de dincolo de ocean să fie anexate de Reich.
Domnul Baynes nu spuse nimic.
Generalul întrebă:
— Altceva?
Domnul Baynes păru încurcat.
— Data, domnule, zise generalul.
— Totul s-a modificat, răspunse domnul Baynes. Datorită morţii lui Bormann. Cel puţin, aşa presupun. Nu sunt în contact cu Abwehr- ul, acum.
Imediat, generalul zise:
— Continuaţi, domnule Wegener.
— Ceea ce recomandăm noi este ca guvernul japonez să intervină în afacerile interne ale Reich-ului. Sau, cel puţin, asta era ceea ce venisem să recomand. Anumite grupuri din Reich sunt în favoarea Ope-raţiunii Păpădia, altele nu. Se sperase ca cele care i se opuneau să vină la putere după moartea cancelarului Bormann.
— Dar de când sunteţi aici, zise generalul, Herr Bormann a murit, iar situaţia politică a pornit pe alt drum. Acum, cancelarul Reich- ului este Doctor Goebbels. Schimbările au luat sfârşit.
Făcu o pauză.
— Cum priveşte această fracţiune Operaţiunea Păpădia?
Domnul Baynes zise:
— Doctor Goebbels este un susţinător al Păpădiei.
Neluat în seamă de ei, domnul Tagomi închise ochii.
— Cine se opune? întrebă generalul Tedeki. Sunt în dubiu. Aceasta este o informaţie autentică sau doar o părere a dumneavoastră şi a colegilor dumneavoastră?
Domnul Baynes zise:
— Administraţia Estului — adică a zonei deţinute acum de Japonia — va fi de resortul Ministerului de Externe, oamenii lui Rosenberg, lucrând direct cu Cancelaria. Acesta a fost un subiect amarnic controversat în timpul multor şedinţe între cei mari, anul trecut. Am copii foto după însemnările şedinţelor. Poliţia a solicitat autorizaţia, dar a fost refuzată. Ei vor controla colonizarea spaţiului, Marte, Luna, Venus. Acesta le va fi domeniul. Odată stabilită această împărţire a autorităţii, poliţia s-a concentrat cu toată forţa asupra programului spaţial şi împotriva Păpădiei.
— Rivalitate, făcu generalul Tedeki. Un grup asmuţit împotriva celuilalt. De către Conducător. Astfel, el nu este niciodată ameninţat.
— Adevărat, zise domnul Baynes. De aceea am fost trimis aici, să pledez pentru intervenţia dumneavoastră. Încă s-ar mai putea interveni, situaţia este încă instabilă. Vor trece luni până ce Doctor Goebbels îşi va consolida poziţia. Va trebui să îngenuncheze Poliţia, poate va trebui să-l execute pe Heydrich şi pe alţi capi ai S.S.-ului. Odată aceasta făcută…
— Noi ar trebui să sprijinim Sicherheitsdienst-ul? îl întrerupse generalul Tedeki. Cea mai malignă parte a societăţii germane?
Domnul Baynes spuse:
— Este corect.
— Împăratul, zise generalul Tedeki, nu va accepta niciodată această politică. Cât priveşte corpurile de elită ale Reich-ului, oriunde ar fi purtată uniforma neagră, capul de mort… toate, pentru el, reprezintă răul.
Răul, se gândi domnul Tagomi. Da, aşa e. Să-l ajutăm noi să câştige puterea, pentru a ne salva vieţile? Este acesta paradoxul stării noastre pământeşti?
Eu nu pot rezolva această dilemă, îşi spuse domnul Tagomi. Ca omul să trebuiască să acţioneze în asemenea ambiguitate morală. În asta nu este nici o Cale. Totul este încâlcit. Numai un haos de lumină şi întuneric, părere şi esenţă.
— Wehrmacht-ul, spuse domnul Baynes, armata, este singurul posesor din Reich al bombei cu hidrogen. Acolo unde au folosit-o, cămăşile negre au făcut-o sub supravegherea Armatei. Cancelaria, sub Bormann, nu a permis niciodată ca vreo armă nucleară să ajungă în mâinile poliţiei. În Operaţiunea Păpădia, totul va fi executat de O.K.W. Înaltul Comandament al Armatei.
— Sunt conştient de asta, zise generalul Tedeki.
— Practicile morale ale cămăşilor negre le întrec în sălbăticie pe cele ale Wehrmacht-ului. Dar puterea lor e mai mică. Să reflectăm doar asupra realităţii, asupra puterii efective. Nu asupra intenţiilor etice.
— Da, trebuie să fim realişti, zise domnul Tagomi cu voce tare. Domnul Baynes şi generalul Tedeki îl priviră amândoi.
Generalul îi zise domnului Tagomi:
— Ce anume sugerezi? Să stabilim contactul cu S.D.-ul aici, în Statele Pacifice? Să negociem direct cu… nu ştiu cine este şeful S.D. aici. Vreun personaj scârbos, îmi imaginez.
— Şeful local al S.D.-ului nu ştie nimic, spuse domnul Baynes. Şeful lor de aici, Bruno Kreuz von Meere, este un vechi cal de povară al Partei. Ein Altparteigenosse[64]! Un imbecil. Nimeni în Berlin nu s-ar gândi să-i spună ceva; el abia îşi îndeplineşte sarcinile de rutină.
— Atunci?
Generalul părea furios.
— Consulul de aici sau ambasadorul Reich-ului la Tokyo?
Convorbirile astea vor eşua, se gândi domnul Tagomi. Indiferent de miză. Noi nu ne putem băga în monstruoasa mocirlă schizofrenică a intrigilor interne naziste; minţile noastre nu se pot adapta.
— Trebuie umblat cu delicateţe, zise domnul Baynes. Printr-o serie de intermediari. Cineva apropiat lui Heydrich şi care se află în afara Reich-ului, într-o ţară neutră. Sau cineva care călătoreşte des între Tokyo şi Berlin.
— Aveţi pe cineva în minte?
— Ministrul italian de externe, contele Ciano. Un om inteligent, de încredere, foarte curajos, total devotat înţelegerii internaţionale. Oricum… legătura sa cu aparatul S.D. este inexistentă. Dar ar putea lucra prin intermediul altcuiva din Germania, pornind de la interese economice precum cele ale lui Krupp sau prin generalul Spiedel sau poate chiar prin personaje din Waffen-S.S. Waffen-S.S.-ul este chiar mai puţin fanatic, mai apropiat de orientarea generală a societăţii germane.
— Instituţiile dumneavoastră, Abwehr-ul… ar fi inutil să încerce să ajungă la Heydrich prin dumneavoastră.
— Cămăşile negre ne înjură îngrozitor. De douăzeci de ani tot încearcă să obţină aprobarea Partei de a ne lichida definitiv.
— Nu sunteţi în pericol excesiv din partea lor? zise generalul Tedeki. Sunt activi aici, pe Coasta Pacifică, înţeleg.
— Activi, dar idioţi, zise domnul Baynes. Omul de la Externe, Reiss, este abil, dar împotriva S.D.-ului.
Ridică din umeri.
Generalul Tedeki spuse:
— Aş dori fotografiile dumneavoastră. Să le înmânez guvernului meu. Orice material aveţi, privitor la aceste discuţii din Germania. Şi…
Stătu să cumpănească.
— Dovezi. De natură obiectivă.
— Desigur, spuse domnul Baynes.
Băgă mâna în buzunar şi scoase o casetă plată, din argint, pentru ţigări.
— Veţi constata că fiecare ţigară este un tub care adăposteşte un microfilm.
Îi dădu caseta generalului Tedeki.
— Dar caseta? zise generalul, examinând-o. Pare un obiect prea valoros ca să vă despărţiţi de el.
Începu să scoată ţigările.
Zâmbind, domnul Baynes spuse:
— Şi caseta.
— Mulţumesc.
Zâmbind la rândul lui, generalul băgă caseta în buzunarul pardesiului.
Interfonul bâzâi. Domnul Tagomi apăsă pe buton.
Se auzi vocea lui Ramsey:
— Domnule, în holul de jos este un grup de oameni de la S.D. Încearcă să ia clădirea cu asalt. Gărzile de la Times s-au încăierat cu ei.
În depărtare, sunetul unei sirene; din afara clădirii, de pe strada de sub fereastra domnului Tagomi.
— Trupe P.M.[65] sunt pe drum, plus Kempeitai din San Francisco.
— Mulţumesc, domnule Ramsey, zise domnul Tagomi. Aţi făcut un lucru onorabil să mă anunţaţi cu calm.
Domnul Baynes şi generalul Tedeki ascultau amândoi nemişcaţi.
— Domnilor, le spuse domnul Tagomi, îi vom ucide fără îndoială pe asasinii S.D. Înainte de a ajunge la acest etaj.
Domnului Ramsey îi zise:
— Scoateţi de sub tensiune lifturile.
— Da, domnule Tagomi.
Domnul Tagomi spuse:
— Vom aştepta.
Trase sertarul biroului şi scoase o cutie din lemn de tec; descuind-o, dădu la iveală un Colt 44, model 1860, din Războiul Civil, perfect conservat, un articol preţios, de colecţie. Luând o cutie cu pulbere, gloanţe şi cartuşe, începu să-şi încarce revolverul. Domnul Baynes şi generalul Tedeki îl urmăreau cu ochii larg deschişi.
— Din colecţia personală, spuse domnul Tagomi. M-am prostit mult cu exersarea ochirii şi tragerii rapide, pentru o glorie deşartă, în timpul liber. Admit că mă compar favorabil cu alţi entuziaşti ai întrecerilor de pistol viteză. Până acum n-am avut însă posibilitatea de a-l folosi împotriva omului.
Ţinând arma în poziţie de tragere, o îndreptă către uşa biroului. Şi se aşeză, în aşteptare.
La bancul din atelierul lor din subsol, Frank Frink lucra la polizor. Ţinea un cercel din argint, pe jumătate finisat, pe platoul din bumbac ce se rotea cu zgomot; pudră de şlefuit îi împroşca ochelarii şi-i înnegrea unghiile şi mâinile. Cercelul, în formă de melc, se înroşi din cauza frecării, dar Frink, întunecat, tot îl mai apăsa pe platou.
— Nu-l face prea strălucitor, zise Ed McCarthy. Atinge-i numai părţile proeminente; poţi chiar să-i laşi soiurile aşa cum sunt.
Frank Frink mormăi.
— E o piaţă mai bună pentru argint, dacă nu e prea mult lustruit, zise Ed. Argintul trebuie să aibă aspectul ăla de vechi.
Piaţă, gândi Frink.
Nu vânduseră nimic. Cu excepţia consignaţiei de la American Artistic Handcrafts, nu luase nimeni nimic; şi fuseseră în total la cinci magazine de vânzare cu bucata. Nu facem noi nici un ban, îşi spuse Frink. Tot facem la bijuterii şi le îngrămădim în jurul nostru.
Şurubul de prindere al cercelului se agăţă de disc; piesa sări din mâna lui Frink şi se izbi de ecranul de protecţie al polizorului, apoi căzu pe jos. Opri motorul.
— Nu lăsa să se piardă piesele alea, zise McCarthy. Să ajungă la topit.
— Dumnezeule, e cât o boabă de mazăre.
— Bine, oricum, ridică-l.
La naiba cu totul, se gândi Frink.
— Care-i problema? zise McCarthy, văzându-l că nu face nici o mişcare să culeagă cercelul de pe jos.
Frink spuse:
— Băgăm bani de pomană.
— Nu putem vinde ce n-am făcut.
— Nu putem vinde nimic, zise Frink. Făcut sau nefăcut.
— Cinci magazine. O picătură în ocean.
— Dar asta-i tendinţa, făcu Frink. E destul ca s-o afli.
— Nu te minţi singur.
Frink zise:
— Nu mă mint singur.
— Adică?
— Adică e timpul să căutăm o piaţă pentru deşeuri.
— E-n regulă, zise McCarthy, atunci, renunţă.
— Am renunţat.
— Am să continuu de unul singur.
McCarthy aprinse aparatul de lipit.
— Cum o să împărţim?
— Habar n-am. Dar găsim noi o modalitate.
— Cumpără-mi partea, zise Frink.
— Nu, la naiba.
Frink făcu socoteala.
— Dă-mi şase sute de dolari.
— Nu, iei jumătate din toate.
— Jumătate din motor?
Rămaseră amândoi tăcuţi.
— Încă trei magazine, zise McCarthy. După aia, stăm de vorbă.
Coborându-şi masca, începu să lipească o sârmă de alamă, făcând un lănţişor pentru butoni.
Frank Frink se îndreptă spre banc. Găsi cercelul în formă de melc şi-l puse înapoi în cutia cu piese neterminate.
— Ies să fumez, zise şi traversă subsolul către scări.
Un moment mai târziu, stătea afară, pe trotuar, cu o T'ien-lai între degete.
S-a sfârşit, îşi spuse. Nu e nevoie să-mi spună oracolul; recunosc şi singur care este Momentul. Miroase a înfrângere.
Şi este într-adevăr greu de spus de ce. Teoretic, putem continua. Magazin cu magazin, alte oraşe. Dar ceva nu merge. Şi tot efortul şi candoarea n-or să schimbe asta.
Vreau să ştiu de ce, se gândi.
Dar n-am să ştiu niciodată.
Ce trebuie să facem? Să facem ce, în loc?
Am sărit peste Moment. Am sărit peste Tao. În contra curentului, în direcţia greşită. Iar acum… dezaprobarea. Decăderea.
Yin ne are. Lumina ne-a arătat curul, s-a dus altundeva.
Nu putem decât să ne plecăm.
Cum stătea acolo sub streaşina clădirii, trăgând fumuri rapide din ţigara lui cu marihuana şi uitându-se mohorât la maşinile care treceau, un alb între două vârste, arătând obişnuit, veni agale către el.
— Domnul Frink! Frank Frink!
— Ai ghicit, zise Frink.
Omul scoase un document împăturit şi insigna de identitate.
— Sunt de la Departamentul Poliţiei San Francisco. Am un mandat pentru arestarea ta.
Îl şi prinse pe Frink de braţ; deja o făcuse.
— Pentru ce? întrebă Frink.
— Fraudă. Domnul Childan, American Artistic Handcrafts.
Poliţistul îl conduse forţat pe Frink în lungul trotuarului; un alt poliţai civil li se alătură, acum câte unul de fiecare parte a lui Frink. Îl împinseră către un Toyopet parcat, fără însemne.
Asta este ceea ce ne oferă timpurile, se gândi Frink în vreme ce era înghesuit pe canapeaua maşinii, între cei doi poliţişti. Uşa fu izbită; maşina, condusă de un al treilea poliţist, acesta în uniformă, pătrunse în trafic. Ăştia sunt ticăloşii cărora trebuie să ne supunem.
— Ai avocat? îl întrebă unul dintre poliţişti.
— Nu, zise el.
— Au să-ţi dea la secţie o listă cu nume.
— Mulţumesc, zise Frink.
— Ce-ai făcut cu banii? întrebă mai târziu unul dintre poliţişti în timp ce parcau la garajul secţiei de poliţie Kearney Street.
Frink zise:
— I-am cheltuit.
— Toţi?
Nu răspunse.
Un poliţist clătină din cap şi râse.
Când ieşiră din maşină, unul dintre ei îi spuse:
— Numele tău adevărat este Fink?
Frink simţi cum îl cuprinde spaima.
— Fink, repetă poliţistul. Eşti jidan.
Îi arătă un dosar mare, cenuşiu.
— Refugiat din Europa.
— M-am născut la New York.
— Eşti scăpat din mâinile naziştilor, zise poliţistul. Ştii ce înseamnă asta.
Frank Frink se smulse şi începu să fugă spre ieşirea din garaj. Cei trei poliţişti strigară, şi în prag se găsi faţă în faţă cu o maşină de poliţie condusă de un poliţist în uniformă, înarmat, blocându-i calea. Poliţistul îi zâmbi, iar unul dintre ceilalţi, cu pistolul în mână, înaintă şi-i clămpăni peste încheietură cătuşele.
Smucindu-l de încheietura mâinii — metalul subţire îl tăie până la os — poliţistul îl conduse înapoi, pe drumul pe care venise.
— Înapoi, în Germania, zise unul, supraveghindu-l.
— Sunt american, zise Frank Frink.
— Eşti evreu, zise poliţistul.
Când era dus pe scări, un poliţist întrebă:
— Îl înregistrăm aici?
— Nu, zise altul. Îl ţinem pentru consulul german. Vor să-l supună legislaţiei germane.
Nu mai fu nici o listă cu avocaţi, până la urmă.
De douăzeci de minute, domnul Tagomi stătea nemişcat la biroul lui, ţinând revolverul îndreptat spre uşă, în timp ce domnul Baynes se plimba cu paşi mari prin încăpere. Bătrânul generai, după oarecare gândire, ridicase receptorul şi făcuse un apel telefonic la ambasada Japoniei din San Francisco. Oricum, nu reuşise să ajungă la Baronul Kaelemakule, ambasadorul; un funcţionar îi spusese că nu era în oraş.
Acum, generalul Tedeki era în curs de a da un telefon transpacific, la Tokyo.
— Mă voi consulta cu Colegiul de Război, îi explică domnului Baynes. Ei vor lua legătura cu forţele militare imperiale staţionate aproape de noi.
Nu părea tulburat.
Aşadar, vom fi eliberaţi în câteva ore, îşi spuse domnul Tagomi. Poate de nişte marinari japonezi de pe vreun cargou, înarmaţi cu mitraliere şi mortiere.
Acţionarea prin canale oficiale este extrem de eficientă sub aspectul rezultatului final… dar este o pierdere de timp regretabilă. Sub noi, jos, huligani în cămăşi negre se ocupă cu ciomăgirea secretarelor şi a funcţionarilor.
Oricum, era ceva mai mult decât putea face el personal.
— Mă întreb dacă ar avea rost să luaţi legătura cu consulul german, zise domnul Baynes.
Domnul Tagomi avu viziunea lui însuşi convocând-o pe domnişoara Ephreikian, cu magnetofonul, să-i dicteze un protest urgent pentru Herr Reiss.
— Îl pot suna pe Herr Reiss, zise domnul Tagomi. Pe cealaltă linie.
Încă ţinând în mână Coltul lui de colecţie, domnul Tagomi apăsă un buton de pe birou. Ieşi la iveală un telefon mascat, instalat special pentru convorbiri secrete.
Formă numărul consulatului german.
— Bună ziua, cine sunteţi?
Vocea masculină ageră, cu accent. Fără îndoială, un inferior. Domnul Tagomi spuse:
— Cu Excelenţa sa Herr Reiss, vă rog. Urgent. Aici este domnul Tagomi. Înalta Misiune Comercială, şeful.
Îşi folosi vocea dură, fără-prostii.
— Da, domnule. Un moment, vă rog.
O lungă pauză, apoi. Nici un sunet în telefon, nici pârâituri. Pur şi simplu stă cu el, hotărî domnul Tagomi. Tergiversare, cu viclenia tipic nordică.
Le spuse generalului Tedeki, aşteptând la celălalt telefon, şi domnului Baynes, plimbându-se prin încăpere:
— Pur şi simplu m-a lăsat în aer.
În cele din urmă, vocea funcţionarului, iarăşi:
— Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, domnule Tagomi.
— Nu face nimic.
— Consulul este în conferinţă. Oricum…
Domnul Tagomi închise.
— Eforturi inutile, ca să spun numai atât, zise agasat.
Pe cine altcineva să sun? Tokkoka deja anunţată, la fel şi unitatea P.M. de pe faleză; n-are rost să-i mai sun. Telefon direct la Berlin? La cancelarul Reich-ului, Goebbels? La aeroportul militar imperial de la Napa, să cer ajutor pentru salvare aeriană.
— Am să-l sun pe şeful S.D.-ului, Herr Kreuz von Meere, hotărî el cu voce tare. Şi să mă plâng vehement. Să perorez şi să ţip invective.
Începu să formeze numărul trecut în cartea de telefoane a oraşului San Francisco la "Corpul de Pază al Transporturilor Preţioase ale Terminalului Lufthansa al Aeroportului din San Francisco". Când telefonul începu să sune, zise:
— Am să-i ocărăsc într-o criză de isterie.
— Realizează o interpretare bună, spuse generalul Tedeki, zâmbind.
O voce germanică zise în urechea domnului Tagomi:
— Cine e?
Voce mai fără-prostii decât a mea, se gândi domnul Tagomi. Dar intenţiona să meargă mai departe.
— Mai repede, ceru vocea.
Domnul Tagomi ţipă:
— Ordon arestarea şi trimiterea în judecată a bandei voastre de asasini şi degeneraţi care umblă să ucidă ca nişte fiare blonde însetate de sânge, cum nici nu se poate descrie! Mă ştii, Kerl[66]! Sunt Tagomi, consulatul guvernamental imperial. Cinci secunde sau trec peste legalitate şi ordon trupelor de şoc ale marinei să înceapă masacrul cu bombe cu napalm. Ruşinea civilizaţiei.
La celălalt capăt al firului, lacheul S.D. se bâlbâia neliniştit.
Domnul Tagomi îi făcu cu ochiul domnului Baynes.
— … nu ştiu nimic despre asta, zicea lacheul.
— Mincinosule! strigă domnul Tagomi. Atunci nu avem de ales.
Trânti receptorul.
— Fără îndoială, nu-s decât vorbe, zise el domnului Baynes şi generalului Tedeki. Dar, oricum, rău nu pot face. Întotdeauna ai posibilitatea să dai peste un fricos, chiar şi la S.D.
Generalul Tedeki deschise gura să vorbească. Dar chiar atunci, se auzi o bufnitură groaznică în uşa biroului; se opri. Uşa se deschise izbindu-se de perete.
Doi bărbaţi voinici, albi, apărură, înarmaţi amândoi cu pistoale cu amortizoare de zgomot. Îl zăriră pe domnul Baynes.
— Da ist er, zise unul.
Se îndreptară către domnul Baynes.
De la masa lui, domnul Tagomi ţinti cu vechiul său Colt 44 şi apăsă pe trăgaci. Unul dintre oamenii din S.D. căzu la podea. Celălalt îşi îndreptă arma echipată cu amortizor către domnul Tagomi şi răspunse cu foc. Domnul Tagomi nu auzi nici un bubuit, văzu numai un mic firişor de fum la gura armei şi auzi şuieratul unui glonţ trecând prin apropiere cu o viteză eclipsând orice record, armă Coltul fără repetiţie şi trase iar şi iar.
Falca omului de la S.D explodă. Bucăţele de os, carne, aşchii de dinţi, zburară prin aer. Lovit în gură, realiză domnul Tagomi. Înspăimântătoare lovitură, mai ales dacă glonţul urcă. Ochii omului de la S.D. rămas fără falcă mai aveau viaţă, într-un fel. Încă mă mai vede, se gândi domnul Tagomi. Apoi ochii îşi pierdură lucirea şi S.D.-istul se prăbuşi, lăsându-şi arma să cadă şi scoţând gâlgâieli neomeneşti.
— Greţos, făcu domnul Tagomi.
În uşă nu se mai arătă nici un alt om din S.D.
— Poate s-a terminat, zise generalul Tedeki după o pauză.
Domnul Tagomi, ocupat cu meticuloasa sarcină, cu o durată de trei minute, de a reîncărca, se opri şi apăsă butonul interfonului.
— Aduceţi ajutor medical de urgenţă, ordonă el. Asasin oribil rănit aici.
Nici un răspuns, numai zumzet.
Aplecându-se, domnul Baynes culese ambele arme ale germanilor; îi dădu una generalului, păstrând-o pe cealaltă pentru sine.
— Acum îi vom nimici, zise domnul Tagomi, pregătindu-şi iarăşi Coltul 44, ca mai înainte. Formidabil triumvirat în acest birou.
Din hol, o voce strigă:
— Gangsterii germani să se predea!
— S-a avut grijă de ei, strigă domnul Tagomi. Zac fie morţi, fie pe moarte. Înaintaţi şi verificaţi faptele.
Un grup de funcţionari de la Nippon Times apărură cu grijă, câţiva dintre ei cu echipamentul existent în clădire pentru tulburări, precum toporaşe şi carabine şi grenade lacrimogene.
— Cause célèbre[67], spuse domnul Tagomi. Guvernul S.P.A. din Sacramento ar putea declara război Reich-ului fără nici o ezitare.
Îşi desfăcu arma.
— Oricum, s-a terminat.
— Vor nega complicitatea, spuse domnul Baynes. Tehnică standard. Folosită de nenumărate ori.
Lăsă pistolul cu amortizor pe biroul domnului Tagomi.
— Fabricat în Japonia.
Nu glumea. Era adevărat. Pistol de tir japonez de calitate excelentă. Domnul Tagomi îl examină.
— Şi nu sunt de naţionalitate germană, zise domnul Baynes.
Luase portofelul unuia dintre cei doi albi, cel mort.
— Cetăţean S.P.A. Locuieşte în San Jose. Nimic care să-l lege de S.D. Se numeşte Jack Sanders.
Aruncă jos portofelul.
— Un atac banditesc, zise domnul Tagomi. Obiectiv: pivniţa noastră ferecată. Nici un aspect politic.
Se ridică tremurând în picioare.
În orice caz, asasinatul sau răpirea încercată de S.D. eşuase. Cel puţin, aceasta dintâi. Dar cu siguranţă ştiau cine era domnul Baynes şi, fără îndoială, de ce venise.
— Prognoza, zise domnul Tagomi, este tristă.
Se întrebă dacă în această împrejurare oracolul ar fi de vreun folos. Probabil să-i poată proteja. Avertiza, apăra, cu sfatul lui.
Încă destul de tremurător, începu să scoată cele patruzeci şi nouă de beţişoare de coada-şoricelului. Întreaga situaţie confuză şi anormală, hotărî el. Nici o minte omenească n-ar fi putut-o descifra; numai o inteligenţă comună, de cinci-mii-de-ani verificată. Societatea totalitară germană semăna cu o formă de viaţă degenerată, mai rea decât lucrul natural. Mai rea în toate adăugirile, în toate potpourri-urile ei lipsite de sens.
Aici, se gândi el, S.D.-ul acţionează ca instrument al unei politici în total dezacord cu şeful din Berlin. Unde este sensul în această fiinţă complicată? Cine este de fapt Germania? Cine a fost vreodată? Aproape întocmai ca o parodie de coşmar, descompunându-se în problemele înfruntate în mod obişnuit pe parcursul existenţei.
Oracolul o va pătrunde. Chiar şi o rasă de pisici afurisite ca Germania nazistă poate fi înţeleasă de I Ching.
Domnul Baynes, văzând cât de distrat mânuia domnul Tagomi pumnul de beţişoare, îşi dădu seama cât de mare fusese supărarea omului. Pentru el, se gândi domnul Baynes, acest eveniment, uciderea şi mutilarea celor doi oameni, nu este numai înspăimântătoare; este inexplicabilă.
Ce-aş putea spune ca să-l consolez? Pentru mine a tras; prin urmare, responsabilitatea morală pentru aceste două vieţi este a mea şi eu o accept. Aşa o privesc.
Venind alături de domnul Baynes, generalul Tedeki spuse în şoaptă:
— Sunteţi martorul disperării omului. El, vedeţi dumneavoastră, a fost, fără îndoială crescut ca budist. Chiar dacă nu rigid, influenţa a existat. O cultură în care nici o viaţă nu trebuie luată; toate vieţile, sfinte.
Domnul Baynes încuviinţă dând din cap.
— Îşi va recâştiga echilibrul, continuă generalul Tedeki. Cu timpul. În acest moment, nu are nici un reper faţă de care să-şi poată contempla şi înţelege actul. Cartea îl va ajuta, pentru că ea asigură un cadru de referinţă exterior.
— Înţeleg, zise domnul Baynes.
Se gândi: un alt sistem de referinţă care l-ar putea ajuta ar fi Doctrina Păcatului Originar. Mă întreb dacă a auzit vreodată de ea. Cu toţii suntem osândiţi să comitem acte de cruzime sau de violenţă sau rele; ăsta ne este destinul, datorită unor factori străvechi. Karma noastră.
Pentru a salva o viaţă, domnul Tagomi a trebuit să ia două. Mintea echilibrată, logică, nu poate găsi vreun rost acestui lucru. Un om amabil ca domnul Tagomi poate ajunge să-şi piardă minţile din cauza implicaţiilor unei asemenea realităţi.
Totuşi, se gândi domnul Baynes, problema crucială stă nu în prezent, nu în moartea mea sau a celor doi oameni din S.D.; ea se află — ipotetic — în viitor. Ceea ce s-a întâmplat aici este justificat sau nejustificat de ceea ce se va întâmpla mai târziu. Putem noi salva vieţile a milioane, întreaga Japonie, de fapt?
Dar omul care mânuia beţişoarele vegetale nu se putea gândi la asta; prezentul, actualitatea era tangibilă, germanul mort şi cel muri-bund de pe podeaua biroului său.
Generalul Tedeki avea dreptate; timpul îi va oferi domnului Tagomi perspectiva. Sau se va retrage, poate, în umbra suferinţei mintale, întorcându-şi privirile pentru totdeauna, datorită unei perplexităţi fără speranţă.
Şi nici noi nu ne deosebim cu adevărat de el, se gândi domnul Baynes. Suntem şi noi confruntaţi cu aceleaşi nedumeriri. Prin urmare, din nefericire, nu-l putem ajuta pe domnul Tagomi cu nimic. Nu putem decât aştepta, sperând că în cele din urmă îşi va reveni, nu va ceda.