Omul din castelul înalt

2

DOMNUL NOBOSUKE TAGOMI consulta Cartea a Cincea a Înţelepciunii, atribuită lui Confucius, oracolul taoist denumit, de secole, I Ching sau Cartea Schimbărilor. În acea zi, la amiază, începuse să se teamă de întâlnirea cu domnul Childan, care urma să aibă loc peste două ore.

Birourile lui, de la etajul douăzeci al Nippon Times Building-ului de pe Taylor Street dădeau către Bay[16]. Prin peretele din sticlă putea urmări cum intră vapoarele, trecând pe sub Golden Gate Bridge. În acel moment, dincolo de Alcatraz[17], se vedea un cargou, dar domnului Tagomi nu-i păsa. Ducându-se către perete, coborî jaluzelele din bambus asupra priveliştii. Încăpătorul birou central se întunecă; nu trebuia să fie înconjurat de lumina puternică de afară. Acum putea gândi mai limpede.

Nu-i stătea lui în putere, hotărî, să-i facă pe plac clientului. Indiferent cu ce venea domnul Childan, clientul nu avea să fie impresionat. Hai să spunem lucrurilor pe nume. Dar putea evita să devină nemulţumit, cel puţin.

Ne putem abţine de la a-l insulta cu un dar mucegăit.

Clientul avea să ajungă în curând pe aeroportul din San Francisco, la bordul noii şi apreciatei rachete germane, Messerschmitt 9-E. Domnul Tagomi nu călătorise niciodată cu o asemenea navă; când va face cunoştinţă cu domnul Baynes, va trebui să aibă grijă să pară blasé, oricât de mare se va vădi a fi racheta.

Acum, la treabă. Se postă în faţa oglinzii de pe peretele biroului şi-şi compuse o figură calmă, uşor plictisită, cercetându-şi propriile trăsături reci, pentru a nu se da de gol. Da, domnule Baynes, foarte zgomotos, domnule. Nu se poate citi. Dar, la urma urmei, zborul de la Stockholm la San Francisco nu durează decât patruzeci şi cinci de minute. După care, poate, o vorbă despre eşecurile tehnice ale germanilor? Presupun că aţi auzit la radio. Prăbuşirea aceea deasupra Madagascarului. Trebuie să spun că ar fi ceva de zis în sprijinul vechilor avioane, cu motor cu piston.

Esenţial de evitat politica. Pentru că nu cunoştea vederile domnului Baynes în legătură cu cele mai importante evenimente ale zilei. Fiind suedez, domnul Baynes o fi neutru. Cu toate astea, alesese Lufthansa în loc de S.A.S. O stratagemă prudentă… Domnule Baynes, se vorbeşte că Herr Bormann este cam bolnav. Că Partei va alege la toamnă un nou Cancelar al Reich-ului. Numai zvonuri? Câte secrete, domnule, între Pacific si Reich.

În mapa de pe biroul lui, tăieturi din New York Times, dintr-un recent discurs al domnului Baynes. Domnul Tagomi îl studia acum critic, aplecându-se, din cauza unui uşor defect de corecţie al lentilelor lui de contact. Discursul avea de a face cu nevoia de a explora încă o dată — a nouăzeci şi noua oară? — Luna, în căutarea unor surse de apă. "Poate că rezolvăm totuşi această dilemă care ne frânge inimile", era citat domnul Baynes. "Cel mai apropiat vecin al nostru şi deocamdată cel mai neutilizat, cu excepţia scopurilor militare." Sic! se gândi domnul Tagomi, folosind un cuvânt latin, elevat. Un indiciu în privinţa domnului Baynes. Pare a dezaproba tot ce-i militar. Domnul Tagomi luă, mental, notă.

Apăsând pe butonul interfonului, domnul Tagomi spuse:

— Domnişoară Ephreikian, aş sugera să vă aduceţi magnetofonul.

Uşa biroului exterior alunecă într-o parte şi domnişoara Ephreikian, frumos gătită astăzi cu flori albastre în păr, apăru.

— Liliac, observă domnul Tagomi.

Cândva, cultivase el însuşi flori ca profesionist, acasă, în Hokkaido.

Domnişoara Ephreikian, o armeancă înaltă, cu păr castaniu, se înclină.

— Gata cu Zip-Track Speed Master-ul? întrebă domnul Tagomi.

— Da, domnule Tagomi.

Domnişoara Ephreikian se aşeză, cu magnetofonul portabil, cu baterii, pregătit.

Domnul Tagomi începu:

— Am întrebat oracolul: "Va fi utilă întâlnirea de astăzi dintre mine şi domnul Childan?" Şi am obţinut, spre spaima mea, hexagrama prevestitoare de rele Dominat de Cel Puternic. Scheletul acoperişului se încovoaie. Prea multă greutate la mijloc; cu totul dezechilibrat. Clar, departe de Tao[18].

Magnetofonul fâşâia.

Oprindu-se, domnul Tagomi reflectă.

Domnişoara Ephreikian îl urmărea, în aşteptare. Fâşâitul încetă.

— Chemaţi-l, vă rog, pe domnul Ramsey pentru o clipă, ceru domnul Tagomi.

— Da, domnule Tagomi.

Ea se ridică şi lăsă jos magnetofonul; tocurile îi ţăcăniră când părăsi biroul.

Domnul Ramsey apăru, cu o mapă mare cu facturi sub braţ. Tânăr, zâmbitor, înaintă purtând cocheta cravată din şnur a U.S. Midwest Plains[19], cămaşă în carouri şi blugi strâmţi, fără curea, consideraţi atât de şic printre cunoscătorii zilei în ale modei.

— 'Ziua, domnule Tagomi, zise. Chiar că-i frumoasă, domnule.

Domnul Tagomi se înclină. La care, domnul Ramsey pufni brusc şi se înclină şi el.

— Am consultat oracolul, zise domnul Tagomi îndată ce domnişoara Ephreikian îşi reluă locul, cu magnetofonul. Înţelegeţi că domnul Baynes, care, după cum ştiţi, va sosi personal în curând, îmbrăţişează ideologia nordică cu privire la aşa-numita cultură orientală. Aş putea face efortul de a-l lumina întru o mai bună înţelegere a operelor de artă autentice chinezeşti, caligrafie sau ceramică, sau a perioadei Tokugawa de la noi… dar nu este treaba noastră să convertim.

— Înţeleg, spuse domnul Ramsey. Figura lui caucaziană se încreţi într-o concentrare dureroasă.

— Aşa că ne vom ocupa de prejudecăţile lui şi-l vom mitui în schimb cu un nepreţuit obiect de artizanat american.

— Da.

— Dumneavoastră, domnule, sunteţi de origine americană. Deşi aţi trecut prin operaţia de închidere a culorii pielii.

Îl cercetă cu atenţie pe domnul Ramsey.

— Bronz obţinut la lampă, murmură domnul Ramsey. Numai pentru a căpăta vitamina D.

Dar expresia lui de umilinţă îl dădu de gol.

— Vă asigur că deţin rădăcini autentice în…, domnul Ramsey se împiedică în cuvinte. Nu am tăiat toate legăturile cu… moştenirea etnică.

Domnul Tagomi îi spuse domnişoarei Ephreikian:

— Vă rog să reluaţi.

Magnetofonul fâşâi iar.

— Consultând oracolul şi obţinând Hexagrama Ta Kuo, Douăzeci şi opt, am obţinut în continuare linia nefavorabilă nouă pe poziţia a cincea. Care sună:

Un plop veşted oferă flori,

O femeie vârstnică îşi ia bărbat.

Nici un reproş. Nici o laudă.

— Asta indică limpede că domnul Childan nu are nimic de valoare să ne ofere la ora două.

Domnul Tagomi făcu o pauză.

— Să fim cinstiţi. Nu mă pot bizui numai pe propria mea apreciere cu privire la obiectele de artă americane. De aceea…

Zăbovi, căutându-şi cuvintele.

— De aceea, dumneavoastră, domnule Ramsey, care sunteţi, să zic, născut aici, deveniţi de neînlocuit. Evident, trebuie să facem cum putem mai bine.

Domnul Ramsey nu avu nimic de spus. Dar, în ciuda eforturilor lui de a ascunde faptul, pe chipul lui se citea jignirea, furia, o reacţie mută de nemulţumire.

— Acum, zise domnul Tagomi. Am consultat în continuare oracolul. Din motive politice, nu vă pot dezvălui, domnule Ramsey, întrebarea.

Cu alte cuvinte, sugera tonul, tu şi ceilalţi pinoci de teapa ta nu sunteţi în măsură să vi se împărtăşească problemele importante de care ne ocupăm.

— Este suficient să spun, oricum, că am primit cel mai incitant răspuns. M-a făcut să mă gândesc îndelung.

Şi domnul Ramsey şi domnişoara Ephreikian îl priviră cu interes.

— Este în legătură cu domnul Baynes, zise domnul Tagomi.

Dădură din cap.

— Întrebarea mea privitoare la domnul Baynes a produs, prin lucrarea ocultă a lui Tao, Hexagrama Shung, Patruzeci şi şase. O judecată bună. Şi liniile şase la început şi nouă pe partea a doua.

Întrebarea lui Tagomi fusese: "Voi putea negocia cu succes cu domnul Baynes?", iar nouă pe poziţia a doua îl asigura că da. Adică:

Dacă cineva este sincer,

Urmează că acela poate aduce şi o mică ofrandă.

Nici un reproş.

În mod evident, domnul Baynes avea să fie satisfăcut de orice cadou i-ar fi oferit Înalta Misiune Comercială prin bunele oficii ale domnului Tagomi. Domnul Tagomi însă, punând întrebarea, avusese în minte o alta, mai adâncă, de care şi el abia dacă era conştient. Ca de atâtea ori, oracolul sesizase problema esenţială şi, răspunzându-i celeilalte, o avusese în vedere şi pe aceea subconştientă.

— După cum ştiu, zise domnul Tagomi, domnul Baynes ne aduce informaţii detaliate asupra noii metode de turnare prin injecţie, pusă la punct în Suedia. Dacă reuşim să semnăm acordul cu firma lui, vom putea, fără îndoială, să înlocuim multe metale folosite azi, destul de rare, cu plasticul.

De ani de zile, Pacificul încerca să obţină un ajutor substanţial în domeniul materialelor sintetice din partea Reich-ului. Oricum, marile cartele chimice germane, mai cu seamă I. G. Farben, îşi protejează patentele; creaseră, de fapt, un monopol mondial al materialelor plastice, în special în obţinerea poliesterilor. Prin aceasta, comerţul Reich-ului îşi păstrase un atu asupra comerţului Pacificului, iar în domeniul tehnologiilor, Reich-ul era cu cel puţin zece ani în avans.

Rachetele interplanetare ce părăseau Festung Europa[20] erau fabricate în principal din materiale plastice rezistente la temperaturi înalte, foarte uşoare şi atât de dure încât făceau faţă chiar şi ciocnirilor cu meteoriţi mari. Pacificul nu avea nimic de felul ăsta; fibrele naturale, ca lâna, încă se mai foloseau şi, desigur, omniprezentele metale obişnuite. Domnul Tagomi se făcea mic gândindu-se la asta; văzuse pe la târgurile comerciale unele dintre realizările germane de ultimă oră, inclusiv un automobil fabricat exclusiv din materiale sintetice, D.S.S. -ul — Der Schnelle Spuk[21] — care, vândut în monedă S.P.A., făcea cam şase sute de dolari.

Însă întrebarea lui nerostită, pe care nu ar fi putut-o niciodată dezvălui pinocilor care se agitau prin birourile Misiunii Comerciale, era în legătură cu un aspect privindu-l pe domnul Baynes, sugerat de telegrama codificată sosită de la Tokyo. Înainte de toate, materialele codificate erau rare şi se refereau de obicei la probleme de securitate, nu la afaceri comerciale. Iar cifrul era de tipul metaforic, folosind aluzia poetică, adoptat pentru a induce în eroare interceptarea Reich-ului, care putea sparge orice cod, oricât de complicat. Era clar că autorităţile din Tokyo aveau în minte Reich-ul, nu clicile semi-neloiale din New Islands. Fraza cheie, "Laptele covăsit este dieta lui", se referea la Pinafore, cântecul misterios care dezvoltă doctrina "…Lucrurile sunt arareori ceea ce par a fi/ Laptele covăsit se dă drept smântână". Iar I Ching, când fusese consultat de domnul Tagomi, îi întărise înţelesul. Comentariul fusese:

Aici este vorba de un om puternic. Cu adevărat,

nu se potriveşte mediului lui, în aceea că este prea

lipsit de curtoazie şi acordă prea puţină atenţie formei.

Dar, având un caracter corect, obţine răspunsul…

Semnificaţia era, pe scurt, că domnul Baynes nu era ceea ce părea, că adevăratul scop al venirii lui la San Francisco nu era semnarea unui acord cu privire la turnarea prin injecţie. Că, de fapt, domnul Baynes era spion.

Dar, pe viaţa lui, domnul Tagomi nu-şi putea da seama ce fel de spion, pentru cine sau pentru ce.

La unu patruzeci în acea după-amiază, Robert Childan, cu enormă repulsie, încuie uşa de la intrarea lui American Artistic Handcrafts Inc. Îşi târî valizele grele pe trotuar, strigă la un velotaxi şi-i spuse chinezoiului să-l ducă la Nippon Times Building.

Chinezoiul, sfrijit, adus de spate şi asudat, icni în semn că a priceput şi începu să încarce bagajele domnului Childan. Apoi, după ce-l ajutase pe domnul Childan însuşi să se aşeze în scaunul acoperit cu o husă din pânză, chinezoiul fixă, cu un ţăcănit, kilometrajul pe zero, se urcă în scaunul lui şi începu să pedaleze în lungul lui Montgomery Street, printre automobile şi autobuze.

Întreaga zi fusese petrecută pentru a găsi ceva pentru domnul Tagomi, şi amărăciunea şi neliniştea aproape îl copleşiseră pe Childan în vreme ce privea trecând construcţiile. Şi totuşi, triumf. Îndemânarea, calitate surprinzătoare faţă de restul fiinţei lui: găsise lucrul potrivit şi domnul Tagomi va fi îmbunat, iar clientul lui, oricine ar fi, va fi mai mult decât bucuros. Întotdeauna îi satisfac, se gândi Childan. Pe clienţii mei.

Fusese în stare să procure, printr-o minune, un exemplar ca nou din Volumul Întâi, Numărul Unu, din Tip Top Comics. Datând din anii treizeci, era o piesă aleasă a Americanei; una dintre primele cărţi distractive, o piesă preţuită de colecţionari, permanent solicitată. Desigur, avea şi alte obiecte cu el, să le arate la început. Va îndrepta lucrurile gradat către cartea umoristică, ce stătea bine protejată într-o casetă din piele, împachetată în foiţă, în mijlocul valizei celei mari.

Radioul velotaxiului trâmbiţa muzică populară, luându-se la întrecere cu radiourile altor taxiuri, automobile şi autobuze. Childan nu auzea; era obişnuit. Nu observa nici enormele firme de neon cu permanentele lor reclame acoperind faţadele oricărei clădiri mai mari. În definitiv, are el însuşi propria lui firmă; noaptea, se aprindea şi se stingea laolaltă cu toate celelalte din oraş. Cum altfel să-ţi faci reclamă? Trebuia să fii realist.

De fapt, rumoarea radiourilor, zgomotele traficului, firmele şi oamenii îl linişteau. Îi absorbeau îngrijorarea. Şi era plăcut să fie plimbat cu bicicleta de către o altă fiinţă omenească, să simtă încordarea muşchilor chinezoiului transmisă sub forma unor vibraţii regulate; un fel de maşină de relaxare, se gândi Childan. Să fie tras în loc de a trebui să tragă. Şi… să aibă, chiar şi pentru un moment, o poziţie superioară.

Se trezi, cu vinovăţie. Prea multe de plănuit, nu-i timp de moţăială. Era oare îmbrăcat potrivit pentru a pătrunde la Nippon Times Building? Te pomeneşti că îşi va pierde cunoştinţa în liftul ultra-rapid. Dar avea la el pastile contra răului de viteză, un produs german. Diferitele formule de adresare… le ştia. Pe cine să trateze cu politeţe, pe cine cu grosolănie. Să fie nepoliticos cu uşierul, cu liftierul, cu recepţionerul, cu ghidul, cu portarul. Să se încline, dar să privească drept prin ei, ca şi cum n-ar fi existat. Erau acoperite astfel toate situaţiile? Dar vizitatorii străini? La Misiunea Comercială puteau fi văzuţi adeseori şi germani, ca şi neutri.

Iar apoi, putea, de asemenea, vedea un sclav.

Nave germane sau din Sud trăgeau în permanenţă la docurile din San Francisco, şi negrilor li se permitea când şi când să iasă pentru intervale scurte. Întotdeauna în grupuri mici de trei. Şi nu puteau rămâne afară după căderea nopţii; chiar şi potrivit legii Pacificului, trebuiau să respecte această restricţie. Dar tot sclavii descărcau şi în docuri, iar aceştia trăiau în permanenţă pe ţărm, în barăci, pe chei, deasupra conductelor de apă. Nu se putea afla nici unul în birourile Misiunii Comerciale, dar dacă se descărca ceva… spre exemplu, el avea să-şi care singur bagajele la domnul Tagomi în birou? Sigur că nu. Va trebui găsit un sclav, chiar dacă trebuie să aştepte un ceas. Chiar dacă era să piardă întâlnirea. Nici nu se punea problema să fie văzut de vreun sclav cărând ceva; trebuie să fie foarte atent la asta. O greşeală de genul ăsta l-ar costa serios; şi-ar pierde onoarea în faţa celor care l-ar vedea.

Într-un fel, se gândi Childan, aproape că mi-ar plăcea să-mi car singur bagajele în Nippon Times Building ziua în amiaza mare. Ce gest măreţ. Nu este propriu-zis ilegal; nu m-ar băga la închisoare. Şi mi-aş arăta adevăratele sentimente, acea parte a omului care nu este arătată niciodată în public. Însă…

Aş putea-o face, se gândi, dacă n-ar fi nenorociţii ăştia de sclavi negrii care ard gazul prin preajmă; i-aş suporta pe cei de deasupra s-o vadă, dispreţul lor — de altfel, mă dispreţuiesc şi mă umilesc zilnic. Dar să mă vadă cei de jos, să le simt sfidarea. Spre exemplu, chinezoiul ăsta, care tot pedalează înaintea mea. Dacă nu luam un velotaxi, dacă mă vedea încercând să merg pe jos la o întâlnire de afaceri…

Nemţii trebuiau blamaţi pentru situaţie. Tendinţa lor de a muşca mai mult decât pot mesteca. În definitiv, abia reuşiseră să câştige războiul şi, dintr-o dată, trecuseră la cucerirea sistemului solar, în timp ce acasă dăduseră edicte care… ei bine, ideea, cel puţin, era bună. Şi, în fond, avuseseră succes cu evreii, ţiganii şi studenţii biblici. Iar slavii fuseseră împinşi înapoi cu două mii de ani, în patria lor, Asia. Afară cu totul din Europa, spre uşurarea tuturor. Înapoi la creşterea yacilor şi la vânătoarea cu arcul şi săgeata. Şi în frumoasele reviste lucioase tipărite în München şi răspândite în toate bibliotecile şi la toate standurile de ziare… oricine poate vedea singur poze color pe câte o pagină întreagă: blonzii colonişti arieni, cu ochi albaştri care acum, cu hărnicie, lucrau pământul, recoltau, arau şi aşa mai departe, în marele grânar al lumii, Ucraina. Tipii ăia păreau de-a dreptul fericiţi. Iar gospodăriile şi casele lor erau curate. Nu vedeai imagini cu polonezi beţi, imbecilizaţi, tolăniţi pe prispe, stând să se prăbuşească sau scoţând la vânzare câţiva napi prăpădiţi prin pieţe de ţară. Totul este de domeniul trecutului, ca şi drumurile prăfuite, cu făgaşe, cândva transformate în mocirle în anotimpul ploios, împotmolind căruţele.

Dar Africa. Pur şi simplu îşi dăduseră frâu liber entuziasmului acolo şi trebuia să admiri faptul, cu toate că o părere mai avizată i-ar fi atenţionat poate să mai aştepte puţin, de pildă până când Proiectul Farmland ar fi fost terminat. Acum, naziştii arătaseră acolo geniu; artistul din ei ieşise cu adevărat la iveală. Marea Mediterană închisă, secată, transformată în teren cultivabil, prin folosirea forţei atomice — ce îndrăzneţ! Cum fuseseră puşi cu botul pe labe bârfitorii — anumiţi comercianţi de pe Montgomery Street, spre exemplu. Şi de fapt, Africa avusese întotdeauna succes…

Într-un proiect de acest gen însă, aproape era un cuvânt a cărui rostire începea să fie prevestitoare de rele. Binecuvântatul pamflet muşcător al lui Rosenberg a apărut în 1958; atunci s-a arătat pentru prima oară cuvântul. În ceea ce priveşte Soluţia Finală a Problemei Africane, aproape că ne-am atins obiectivele. Din nefericire, totuşi…

Totuşi, trebuiseră două sute de ani pentru a scăpa de indienii americani. În Africa, germanilor le fuseseră suficienţi cincisprezece. Aşa că nici o critică nu stătea în picioare. Childan, de fapt, o susţinuse de curând, în timpul unei mese luate cu unii dintre ceilalţi comercianţi. Se aşteptau la miracole, era evident, ca şi cum naziştii puteau remodela lumea ca prin farmec. Nu, era ştiinţă şi tehnologie şi acel talent minunat pentru munca din greu; nemţii nu se opreau niciodată din strădanie. Şi când făceau o treabă, o făceau bine.

Oricum, zborurile spre Marte abătuseră atenţia omenirii de la di-ficultăţile din Africa. Astfel încât totul revenea la ceea ce le spusese el amicilor lui, proprietari de magazine; ceea ce au naziştii şi ne lipseşte nouă este… nobleţea. Admiră-i pentru dragostea lor pentru muncă sau pentru eficacitatea lor… dar visul este cel care-l stârneşte pe om. Zboruri spaţiale, la început către Lună, apoi către Marte; dacă nu aceasta este cea mai veche năzuinţă a omului, cea mai înaltă speranţă a noastră către glorie. Acum, pe de altă parte, japonezii. Îi ştiu eu prea bine; doar fac afaceri cu ei toată ziua. Sunt — s-o recunoaştem — orientali. Galbeni. Noi, albii, trebuie să ne înclinăm în faţa lor deoarece ei deţin puterea. Dar suntem cu ochii la Germania; vedem ce poate fi făcut acolo unde au cucerit albii şi este complet altceva.

— Ne apropiem de Nippon Times Building, domnule, zise chinezoiul, cu răsuflarea întretăiată de efortul de a urca panta.

Încetini, acum.

Childan încercă să şi-l imagineze pe clientul domnului Tagomi. Era clar că omul era neobişnuit de important; tonul domnului Tagomi la telefon, imensa lui agitaţie, lăsaseră să se înţeleagă faptul. Imaginea unuia dintre cei mai importanţi cumpărători sau, mai degrabă, clienţi ai lui însuşi, i se înfiripă în minte, un om care făcuse multe pentru a-i crea lui Childan o reputaţie printre sus-pusele personaje locuind în Bay Area[22].

Cu patru ani în urmă, Childan nu fusese negustorul de rarităţi şi atracţii care era acum; ţinuse un micuţ şi întunecos anticariat pe Geary. Magazinele vecine vindeau mobilă folosită, sau calculatoare la mâna a doua, sau lenjerie confecţionată. Nu era o zonă selectă. Noaptea, pe trotuar se petreceau tâlhării şi uneori violuri, în ciuda eforturilor Departamentului de Poliţie San Francisco şi chiar ale Kempeitai- ului mai marilor japonezi. Toate vitrinele magazinelor aveau gratii din fier care se fixau, odată terminată ziua de lucru, pentru a se preveni pătrunderile forţate. Şi totuşi, în acest district al oraşului venise un japonez bătrâior, retras din armată, maiorul Ito Humo. Înalt, subţire, cu părul alb, umblând şi ţinându-se ţeapăn, maiorul Ito Humo îi dăduse lui Childan primul imbold în legătură cu cea ce se putea face cu genul lui de negustorie.

— Eu sunt colecţionar, îi explicase maiorul Humo.

Îşi petrecuse o întreagă după-amiază căutând prin vrafurile de reviste din magazin. Cu vocea lui domoală îi explicase ceva ce Childan nu prea reuşea să priceapă la momentul acela: pentru mulţi japonezi bogaţi, culţi, obiectele vechi ale civilizaţiei autohtone americane erau de acelaşi interes ca şi antichităţile propriu-zise. De ce era astfel, maiorul însuşi nu ştia; el era împătimit de colecţionarea revistelor vechi tratând despre nasturii americani de alamă, ca şi de nasturii în sine. Era precum colecţionarea de monede sau de timbre; nici o explicaţie raţională nu putea fi dată. Şi erau plătite preţuri mari de către colecţionarii bogaţi.

— Vă voi da un exemplu, spusese maiorul. Ştiţi ce se înţelege prin vederi cu "Ororile războiului"?

Îl privise pe Childan cu sufletul la gură.

Scotocindu-şi prin memorie, Childan îşi amintise, în cele din urmă. Vederile se vânduseră, în copilăria lui, cu gumă de mestecat. Un cent bucata. Fusese o serie cu ele, fiecare vedere prezentând o altă nenorocire.

— Un bun prieten al meu, continuase maiorul, colecţionează "Ororile Războiului". Nu-i lipseşte decât una, acum. Scufundarea lui Panay. A oferit o sumă substanţială de bani pentru acea vedere anume.

— Vederi întoarse, spusese Childan deodată.

— Mă rog?

— Le întorceam. Fiecare vedere avea o faţă cap şi o faţă pajură.

Avea cam opt ani pe atunci.

— Aveam fiecare câte un pachet de vederi întoarse. Stăteam, doi copii, faţă în faţă. Lăsam fiecare să cadă câte o vedere, astfel încât să se întoarcă în aer. Băiatul a cărui vedere ateriza cu faţa în sus, faţa cu imaginea, câştiga amândouă vederile.

Ce plăcut să-ţi aminteşti zilele acelea bune, zilele fericite de demult, ale copilăriei.

Pe gânduri, maiorul Humo spusese:

— L-am auzit pe prietenul meu vorbind despre asta. După părerea mea, nu ştie cum erau folosite de fapt vedenie astea.

În cele din urmă, prietenul maiorului se arătase la magazin să asculte relatarea istorică de primă mână a lui Childan. Respectivul, el însuşi ofiţer în retragere al Armatei Imperiale, fusese fascinat.

— Capace de sticle! exclamase Childan pe neaşteptate.

Japonezul clipise nedumerit.

— Strângeau capacele de la sticlele cu lapte. Copiii. Acoperitorile rotunde pe care erau trecute zilele. Trebuie să fi fost mii de asemenea capace cu zilele săptămânii în Statele Unite. Fiecare era tipărită altfel.

Ochii ofiţerului luciseră.

— Aveţi vreuna dintre colecţiile dumneavoastră de odinioară, domnule?

Natural, Childan nu avea. Dar… poate mai era încă posibil să facă rost de vechile, de demult uitatele capace din zilele dinainte de război, când laptele venea la sticle, nu în cutii din carton impermeabil.

Şi aşa, în etape, intrase în afaceri. Îşi deschiseseră şi alţii magazine similare, profitând de nebunia mereu crescândă a japonezilor pentru americanisme… dar Childan îşi păstrase întotdeauna locul întâi.

— Vă costă, zise chinezoiul, smulgându-l din meditaţie. Un dolar, domnule.

Descărcase bagajele şi aştepta.

Distrat, Childan îi plăti. Da, era foarte probabil ca clientul domnului Tagomi să semene cu maiorul Humo; cel puţin, se gândi Childan caustic, din punctul meu de vedere. Avusese de-a face cu mulţi japonezi… dar tot mai avea dificultăţi în a-i deosebi. Erau cei scurţi şi îndesaţi, clădiţi ca luptătorii. Apoi cei ca spiţerii. Grădinarii… Îşi avea categoriile lui. Şi tinerii, care pentru el nu erau de fel ca japonezii. Clientul domnului Tagomi era probabil rotofei, om de afaceri, şi fuma trabuc filipinez.

Apoi, stând în faţa lui Nippon Times Building, cu bagajele alături, pe trotuar, Childan se gândi dintr-o dată, cu un fior: dacă clientul lui nu este japonez! Antichităţile fuseseră alese cu gândul la ei, la gusturile lor…

Omul însă trebuia să fie japonez. Comanda iniţială a domnului Tagomi fusese un poster cu recrutarea în Războiul Civil; cu siguranţă, doar un japonez ar fi fost interesat de asemenea fleacuri. Mania lor tipică pentru banalităţi, fascinaţia lor legalistă faţă de documente, proclamaţii, reclame. Şi-l amintea pe unul care îşi dedicase timpul liber colecţionării reclamelor din ziare, cu privire la patentele medicale americane de la 1900.

Altele erau problemele care trebuiau rezolvate. Probleme imediate. Prin uşile înalte ale Nippon Times Building-ului, grăbeau bărbaţi şi femei, toţi bine îmbrăcaţi; vocile lor ajungeau până la urechile lui Childan şi el se puse în mişcare. O privire aruncată în sus, la edificiul în formă de turn, cea mai înaltă clădire din San Francisco. Pereţi de birouri, ferestre, proiectul fabulos al arhitecţilor japonezi… şi grădina înconjurătoare, de brazi pitici, stânci, peisaj karesansui[23], nisip închipuind un pârâu secat şerpuind printre rădăcini, printre pietre simple, neregulate, plate…

Văzu un negru care cărase bagaje, acum liber. Îndată, Childan strigă:

— Hamal!

Negrul veni fuga spre el, zâmbind.

— La etajul douăzeci, zise Childan pe cel mai aspru ton al său. Zona B. Imediat.

Indică bagajele apoi grăbi către intrarea clădirii. Bineînţeles că nu privi în urmă.

Un moment mai târziu se afla înghesuit într-unul dintre ascensoarele ultra-rapide; mai ales japonezi în jurul lui, cu feţele lor netede, lucind uşor în lumina strălucitoare a liftului. Apoi ameţitoarea împingere în sus, clicul rapid al uşilor de la etajele depăşite; închise ochii, îşi înţepeni bine picioarele în podea, se rugă să se sfârşească zborul. Negrul, de bună seamă, luase bagajele să le urce cu un lift de serviciu. Nu ar fi fost de domeniul rezonabilului să fie îngăduit aici. De fapt — Childan deschise ochii şi privi scurt — era unul dintre puţinii albi din ascensor.

Când ascensorul îl lăsă la etajul douăzeci, Childan se încordă, mobilizându-se pentru întâlnirea din biroul domnului Tagomi.