Rama II

13. LA MULȚI ANI

După ce toată lumea termină de mâncat și farfuriile fură strânse, Francesca Sabatini apăru în mijlocul curții cu un microfon în mână și petrecu restul de zece minute mulțumind sponsorilor galei. Apoi îl prezentă pe Luigi Bardolini, sugerând că tehnicile pe care le încercase pentru prima dată în a comunica cu delfinii s-ar putea dovedi extrem de folositoare oamenilor, în încercarea de a lua legătura cu civilizațiile extraterestre.

Richard Wakefield dispăruse exact înainte de începutul discursului Francescăi, cu scopul mărturisit de a găsi cămara și a mai face rost de ceva de băut. Nicole îl văzu fugitiv cinci minute mai târziu, după ce Francesca își terminase prezentarea. Era înconjurat de două actrițe italiene cu bust bogat, care râdeau în hohote de glumele sale. Flutură din mână spre Nicole și-i făcu cu ochiul, arătând spre cele două femei, ca și cum acțiunile sale s-ar fi explicat de la sine.

Bine pentru tine, Richard, gândi Nicole, zâmbindu-și în sine. Cel puțin unul dintre noi, neadaptații social, se distrează de minune. O urmări pe Francesca pășind grațios peste podeț și rugând oaspeții să se îndepărteze de lângă apă, ca să li se facă loc lui Bardolini și delfinilor săi. Francesca purta o rochie neagră strânsă pe corp, care-i lăsa un umăr dezgolit; toaleta o completa o salbă de țechini de aur și o eșarfă aurie, legată în jurul taliei. Părul ei lung și blond era împletit și prins cu uni ac în vârful capului.

Tu aparții cu adevărat acestei lumi, reflectă Nicole, admirând sincer ușurința cu care se mișca Francesca în aglomerația din jur. Doctorul Bardolini își începu prima parte a demonstrației, iar Nicole își îndreptă atenția către întinderea circulară de apă. Luigi Bardolini era unul din acei controversați oameni de știință cu o operă excepțională, dar nu atât de nemaipomenită cum ar fi vrut să se creadă. Pusese într-adevăr la punct o metodă unică de comunicare cu delfinii și izolase treizeci, până la patruzeci de verbe de acțiune printre sunetele scoase de aceste animale. În schimb nu era adevărat, așa cum se pretindea adesea, că doi dintre delfinii săi ar fi putut promova un examen de admitere la facultate. Din păcate, după felul cum se desfășurau lucrurile în sânul comunității științifice internaționale a secolului douăzeci și doi, dacă teoriile cele mai năstrușnice sau cele mai avansate ale cuiva nu puteau fi demonstrate și cădeau în ridicol, atunci și celelalte lucrări ale sale, oricât ar fi fost ele de solide, erau de asemenea discreditate. Acest mod de gândire generase un conservatorism endemic în știință, câtuși de puțin sănătos pentru progresul ei.

Spre deosebire de alți cercetători, Bardolini se dovedea a fi un strălucit om de spectacol. În partea finală a show-ului, cei mai celebri delfini ai săi — Emilio și Emilia — fură supuși la un test real de inteligență în compania a doi invitați, un bărbat și o femeie aleși la întâmplare. Testul era uimitor de simplu. Pe două (din patru) mari ecrane electronice (o pereche de ecrane în apă, cealaltă în curte) se prezenta o matrice de trei pe trei, având un spațiu alb în colțul din dreapta jos. Celelalte opt careuri prezentau diverse imagini și forme. Delfinii și oamenii supuși testului trebuiau să recunoască modelele în schimbare, deplasându-se pe matrice de la stânga spre dreapta și de sus în jos, apoi să aleagă corect dintr-un set de opt variante prezentate de ecranul pereche, elementul potrivit pentru colțul liber. Participanții dispuneau de câte un minut pentru fiecare problemă. Delfinii din apă, ca și oamenii aflați pe uscatul de deasupra lor, aveau la dispoziție un panou de control cu opt butoane pntru a-și semnaliza alegerea, delfinii folosindu-și boturile ca să le apese.

Primele întrebări se dovediră ușoare, atât pentru oameni cât și delfini. În prima matrice, o singură minge albă se găsea în colțul din stânga sus, două mingi albe în cea de-a doua coloană a primului șir, și trei mingi albe în careul matricei corespunzând primului șir din coloana a treia. Având în vedere că primul element al șirului secund era tot o singură minge, pe jumătate albă și pe jumătate neagră, și că elementul de început al celui de-al treilea șir era o minge de astă dată neagră, se ajungea ușor la concluzia că ceea ce trebuia să se afle în colțul din dreapta jos erau trei mingi negre.

Problemele ulterioare deveniră tot mai complicate. De fiecare dată se adăugau noi elemente de complexitate. Oamenii comiseră prima greșeală la a opta matrice, delfinii la a noua. În total, doctorul Bardolini prezentă șaisprezece matrici, ultima atât de complicată, încât trebuiau recunoscute cel puțin zece modele separate pentru a se identifica corect elementul lipsă. Scorul final fu egal: oamenii 12, delfinii 12. Ambele perechi se înclinară și audiența aplaudă furtunos.

Nicole găsi exercițiul absolut fascinant. Nu era convinsă dacă trebuia sau nu să creadă afirmația doctorului Bardolini că întrecerea ar fi fost corectă, că nu se făcuseră nici un fel de repetiții prealabile; de fapt, pentru ea n-avea nici o importanță. Pe ea o interesa însăși natura competiției; ideea că inteligența putea fi definită în termenii abilității de a identifica modele și direcții de orientare. Există oare vreo cale de a o măsura? reflectă ea. La copii. Sau chiar la adulți.

Nicole participase la test alături de oameni și delfini. Răspunsese corect la primele treisprezece puncte, îl greșise pe al paisprezecea din cauza unei presupuneri neglijente și tocmai rezolvase numărul cincisprezece, când soneria marcase sfârșitul timpului alocat. Habar n-avea de unde să-l înceapă pe al șaisprezecea. Și voi, romanilor? se întrebă în clipa în care Francesca puse mâna pe microfon pentru a-l anunța pe stăpânul inimii lui Genevieve — Julien LeClerc. Ați fi fost capabili să răspundeți corect la toate cele șaisprezece chestiuni, în a zecea parte din timpul alocat? În a suta parte? Simți un nod în gât în momentul când realiză întreaga paletă de posibilități. Sau poate chiar într-o milionime?

«N-am trăit niciodată până nu te-am întâlnit… N-am iubit niciodată până ce nu te-am zărit…». Dulcea melodie a vechii înregistrări năvăli în mintea lui Nicole, aducându-i în fața ochilor o imagine veche cincisprezece ani, un dans cu un alt bărbat, într-o epocă când încă mai credea că dragostea putea cuceri totul. Julien LeClerc interpretă greșit reacția corpului ei și o trase mai aproape de el. Nicole se hotărî să nu se împotrivească. Era deja foarte obosită și, dacă ar fi fost să recunoască adevărul, se simțea bine în brațele unui bărbat, pentru prima dată în decursul a mai mulți ani.

Își ținuse cuvântul dat Genevievei. Când Monsieur LeClerc își terminase cele câteva cântece din program, Nicole se apropiase de cântărețul francez și-i transmisese mesajul fiicei sale. Așa cum anticipase, bărbatul interpretase complet greșit vorbele ei. Continuară să discute în vreme ce Francesca îi anunța pe cei prezenți că până la miezul nopții nu avea să mai fie nici un alt spectacol, fiecare fiind invitat să bea, să mănânce și să danseze după pofta inimii. Julien îi oferise brațul lui Nicole și împreună ieșiseră în galerie, unde dansară în tot acest răstimp.

Julien era un bărbat bine, de vreo treizeci de ani, însă nu constituia genul lui Nicole. Întâi și întâi, se dovedea prea încrezut pentru gustul ei. Vorbea mereu despre sine însuși, nefiind atent atunci când conversația aluneca și spre alte subiecte. Deși un cântăreț talentat, nu poseda alte calități remarcabile. În schimb, medită Nicole în timp ce prelungitul lor dans atrăgea privirile celorlalți invitați, e bun dansator și face mai mult decât să stau singură răsucindu-mi mâinile. Pe durata unei pauze muzicale, Francesca se apropie de ei.

— Bravo, Nicole, spuse ea, zâmbetu-i larg părând să fie sincer. Îmi pare bine să constat că te distrezi. Îi întinse o mică tavă pe care se aflau o jumătate de duzină de bomboane de ciocolată, acoperite cu o glazură aducând a zahăr. Sunt fantastice. Le-am comandat special pentru echipajul misiunii Newton.

Nicole luă o bomboană și o băgă în gură. Delicioasă.

— Și acum, vreau să-ți cer o favoare, continuă după câteva secunde Francesca. Întrucât n-am reușit să-ți iau un interviu și deoarece scrisorile primite indică faptul că milioane de oameni ard de nerăbdare să afle mai multe despre tine, crezi că ai accepta să mergem în studioul improvizat aici și astfel să-mi acorzi zece sau cincisprezece minute înainte de miezul nopții?

Nicole o fixă intens. O voce interioară o punea în gardă, însă mintea îi denatura cumva mesajul.

— Sunt de acord, declară Julien LeClerc în vreme ce ambele femei se examinau reciproc. Presa fie că vorbește întotdeauna despre «misterioasa doamnă astronaut», fie se referă la tine ca la «prințesa de gheață». Arată-le ce mi-ai arătat mie în această seară — că ești o femeie normală și sănătoasă ca oricare alta.

De ce nu? decise în sfârșit Nicole, reprimând sfatul vocii interioare. Cel puțin acordând aici interviul nu-i voi implica pe Papa și pe Genevieve.

Se îndreptau spre studioul înjghebat de cealaltă parte a galeriei când Nicole îl zări pe Shigeru Takagishi care, sprijinit de o coloană, discuta cu trei oameni de afaceri japonezi îmbrăcați în ținută de seară.

— Doar o clipă, spuse Nicole. Mă întorc imediat.

— Tanoshii shinnen, Takagishi-san, îl salută Nicole. Omul de știință japonez se răsuci surprins, apoi surâse văzând despre cine era vorba. După ce o prezentă pe Nicole asociaților săi și după ce toți se înclinară schimbând politețile de rigoare, Takagishi deschise conversația.

— O genki desu ka? întrebă el.

— O kage sama de, replică ea. Nicole se aplecă spre colegul ei japonez și-i șopti la ureche: N-am la dispoziție decât un minut. Vreau să-ți spun că am studiat cu grijă datele dosarului și sunt complet, de acord cu medicul dumitale personal. Nu există nici un motiv să-i anunț pe membrii comisiei despre anomalie.

Doctorul Takagishi arăta de parcă tocmai ar fi fost anunțat că soția sa dăduse naștere unui băiețel sănătos. Vru să-i spună ceva personal lui Nicole, dar își aminti că se găsea într-un grup de compatrioți.

— Domo arigato gozaimasu, i se adresă el femeii ce deja se îndepărta, ochii săi calzi și umezi transmițând în tăcere profunzimea sentimentelor sale.

Nicole se simțea minunat în timp ce intra în pas de vals în studio, între Francesca și Julien LeClerc. Poză cu plăcere celor câțiva fotografi, în vreme ce signora Sabatini o asigura că totul fusese pregătit pentru interviu. Sorbi câteva înghițituri dintr-un cocteil de șampanie, discutând nimicuri cu Julien. În cele din urmă luă loc alături de Francesca sub luminile orbitoare ale reflectoarelor. Ce minunat, continuă Nicole să se gândească la conversația anterioară cu Takagishi, să pot să ajut un om atât de deosebit.

Prima întrebare a Francescăi fu destul de nevinovată. O întrebă pe Nicole dacă apropiata lansare o emoționa.

— Bineînțeles, replică ea, continuând prin a face un scurt rezumat al exercițiilor efectuate de echipaj în așteptarea rendezvous-ul cu Rama II. Interviul se desfășura în întregime în engleză. Întrebările curgeau într-o ordine bine stabilită. Nicole fu rugată să-și descrie atribuțiile de pe parcursul misiunii, ce se aștepta să descopere («Nu prea știu, dar orice aș găsi, va fi extrem de interesant») și cum de se întâmplase să absolve Academia Spațială. După vreo cinci minute, Nicole se simțea liniștită și mulțumită, părând să fi ajuns pe aceeași lungime de undă cu Francesca.

Apoi Francesca puse trei întrebări personale, una despre tatăl ei, a doua despre mama sa și tribul Senoufo de pe Coasta de Fildeș, și a treia despre viața ei cu Genevieve. Nici una nu părea dificilă, așa încât ultima întrebare o surprinse complet nepregătită.

— Este evident din fotografia fiicei tale că pielea ei este mult mai deschisă decât a ta, spuse Francesca pe același ton folosit pentru celelalte întrebări. Culoarea pielii lui Genevieve sugerează faptul că tatăl ei e probabil alb. Cine a fost tatăl fiicei tale?

Nicole simți cum pulsul i se mărește brusc. Apoi i se păru că timpul încremenește. Un val puternic de emoție o cuprinse și îi fu frică să nu țipe. O imagine strălucitoare, pasionată, a două corpuri încolăcite reflectate într-o oglindă uriașă îi fulgeră prin minte, făcând-o să respire cu greutate. Își privi un moment picioarele, încercând să-și recapete sângele rece.

Femeie idioată ce ești, se autogratulă luptând să-și înăbușe sentimentele de mânie, durere și dragoste răscolitoare care se năpustiseră asupra ei asemeni unui val uriaș în timpul fluxului. Trebuia să-ți fi dat seama. Din nou lacrimile amenințară să țâșnească și ea se strădui din greu să le oprească. Privi întâi la reflectoare, apoi la Francesca. I se păru că țechinii de aur de pe rochia reporterei se grupaseră într-un model anume: un cap, un cap de pisică uriașă, cu ochii scânteietori și cu o gură plină de dinți ascuțiți, ce tocmai se deschidea hulpavă.

În cele din urmă, după câteva secunde care părură o veșnicie, Nicole simți că-și controlează iarăși emoțiile. Aruncă o privire furioasă Francescăi.

— Non voglio parlare di quello, declară ea calmă. Abbiamo terminato questa intervista. Se ridică, își dădu seama că tremura din tot trupul, așa încât se așeză la loc. Camerele de luat vederi continuau să funcționeze. Respiră adânc câteva clipe. Într-un târziu se ridică de pe scaun și ieși din studioul improvizat.

Voia să dispară, să fugă de toată lumea, să meargă undeva unde să fie singură cu propriile sale sentimente. Julien o apucă de braț.

— Ce cățea! zise el fluturând un deget acuzator în direcția Francescăi. Nicole era înconjurată de o mulțime de invitați și toți vorbeau în același timp. Îi fu greu să se concentreze în aglomerația aceea.

În depărtare se auzea o melodie pe care o recunoscu vag, dar cântecul se termină aproape înainte să-și dea seama că era vorba de «Auld Lang Syne». Julien o ținea de după umeri și cânta plin de dorință. Totodată conducea un grup de vreo douăzeci de persoane, ce repetau după el cuvintele refrenului. Nicole șopti mecanic ultima măsură și încercă să-și mențină echilibrul. Brusc, două buze umede le acoperiră pe ale ei și o limbă dinamică încercă să-i deschidă gura pentru a pătrunde înăuntru. Julien o săruta febril, aparatele de fotografiat se declanșau încontinuu, zgomotul era cumplit. Capul lui Nicole începu să se învârtească și simți că se afla pe punctul de a leșina. Se zbătu cu putere, reușind în cele din urmă să se elibereze din strânsoarea lui Julien.

Retrăgându-se, se împletici și se lovi de un Reggie Wilson cât se poate de furios. Acesta o împinse într-o parte, grăbit să ajungă la un cuplu ce schimba săruturi de Anul Nou în lumina orbitoare a flash-urilor. Nicole îl urmări cu o privire dezinteresată, ca și cum ar fi asistat la o reprezentație de teatru, ori ca și cum ar fi fost martoră la unul din propriile sale vise. Reggie îi despărți pe cei doi și-și ridică brațul drept ca și cum ar fi intenționat să-l pocnească pe celălalt bărbat. Francesca Sabatini îl împiedică, în timp ce un jenat David Brown i se desprindea din brațe.

— Ia-ți mâinile de pe ea, ticălosule, urlă Reggie continuând să-l amenințe pe omul de știință american. Și să n-ai impresia că nu știu ce faci. Nicole nu-și credea ochilor. Totul era lipsit de sens. În câteva secunde camera se umplu de agenți de securitate.

Nicole fu una dintre persoanele evacuate fără menajamente din încăpere, în vreme ce se încerca să se restabilească ordinea. Îndepărtându-se de acolo, trecu din întâmplare pe lângă Elaine Brown, rezemată cu spatele de o coloană, singură-singurică. Nicole o întâlnise și se înțelesese bine cu ea, atunci când fusese în Dallas să discute cu medicul familiei stările alergice ale lui David. Era evident că Elaine se îmbătase și nu avea chef să discute cu altcineva.

— Rahat ce ești, o auzi Nicole murmurând, n-ar fi trebuit să-ți arăt niciodată rezultatele înainte să le public eu însămi. Atunci totul ar fi fost altfel.

Nicole părăsi gala de îndată ce reuși să găsească un mijloc de transport spre Roma. Cu un tupeu incredibil, Francesca încercase s-o însoțească până la limuzină, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nicole declină scurt oferta colegei sale de misiune și ieși singură din vilă.

Pe drumul spre hotel începu să ningă. Concentrându-se asupra fulgilor de nea ce cădeau continuu, Nicole reuși să-și limpezească îndeajuns mintea ca să evalueze evenimentele serii. De un lucru era absolut sigură. Bomboana de ciocolată conținuse o substanță neobișnuită, cu un efect extrem de puternic. Nu i se mai întâmplase încă niciodată să-și piardă controlul asupra propriilor emoții. Poate că i-a oferit una și lui Wilson, medită ea. Așa s-ar explica în parte accesul lui de furie. Dar de ce? Ce încearcă să obțină procedând astfel?

Ajunsă la hotel, se pregăti repede de culcare. Dar chiar în momentul când voia să stingă lumina, i se păru că aude o ușoară ciocănitură în ușă. Ascultă atentă și nimic. Crezu că urechile îi jucaseră o festă, când auzi o nouă ciocănitură. Trăgându-și halatul pe ea, se apropie cu grijă de ușa încuiată.

— Cine-i acolo? rosti ea cu o voce puternică, deși nu prea convingătoare. Declină-ți identitatea.

Auzi un fâșâit și o bucată de hârtie împăturită fu strecurată pe sub ușă. Încă înspăimântată și prudentă, Nicole o ridică și o desfăcu. Pe ea se puteau distinge, în scrierea originală a tribului mamei sale, Senoufo, doar trei cuvinte — Ronata. Omeh. Here. Ronata era numele ei în Senoufo.

Cuprinsă brusc de panică, Nicole deschise ușa fără a mai controla pe monitor chipul vizitatorului. La zece picioare depărtare, fixând-o cu o privire intensă, stătea un bătrân zbârcit pe fața căruia erau pictate linii orizontale verzi și albe. Purta un costum complet de ceremonie, asemănător cu o mantie, de culoare verde strălucitor, pe care se aflau pictate o serie de desene liniare fără nici o logică aparentă.

— Omeh! exclamă Nicole, inima bătându-i mai să-i spargă pieptul. Ce faci aici? adăugă ea în graiul tribului Senoufo.

Bătrânul nu spuse nimic. În mâna dreaptă ținea o piatră și o sticluță. După câteva secunde păși hotărât în cameră, privirea lui nedezlipindu-se nici o clipă de pe chipul lui Nicole, care se retrăgea pe măsură ce el înainta. Ajunși în centrul camerei, la vreo trei sau patru pași unul de celălalt, bătrânul își înălță ochii spre tavan și începu să intoneze un psalm monoton. Era un cântec ritual Senoufo, o binecuvântare și un descântec, invocat de sute de ani de șamanii tribului pentru a alunga spiritele rele.

De îndată ce-și termină psalmul, bătrânul Omeh își fixă iarăși strănepoata și începu să vorbească foarte încet:

— Ronata, Omeh a simțit un pericol mare în această viață. Stă scris în cronicile tribului că bărbatul a trei veacuri va alunga demonii răi din preajma femeii lipsite de tovarăș. Dar Omeh n-o poate proteja pe Ronata după ce Ronata părăsește regatul Minowe. Uite, spuse el luându-i mâna și așezându-i piatra și sticluța în palmă, astea să stea întotdeauna cu Ronata.

Nicole privi piatra, un oval lustruit și neted de vreo opt inci lungime și patru în lățime și grosime, de culoare crem, cu câteva linii stranii, cafenii, șerpuind de-a curmezișul. Sticluța verde nu era mai mare decât una obișnuită de parfum pe care orice femeie o poartă în geanta de călătorie.

— Apa Lacului înțelepciunii o poate ajuta pe Ronata, continuă Omeh. Ronata va ști când e timpul să bea din ea. Dându-și capul pe spate, repetă cu toată seriozitatea încă o dată cântecul, de data aceasta ținând ochii închiși. Nicole ședea lângă el, prea uluită pentru a scoate o vorbă, însă ținând în mâna dreaptă piatra și sticluța. De îndată ce termină de cântat, Omeh strigă trei cuvinte pe care Nicole nu le înțelese. Apoi se răsuci brusc pe călcâie și păși repede spre ușa deschisă. Speriată, Nicole alergă în hol tocmai la timp pentru a-i zări mantia verde dispărând în lift.