56. O RUGĂCIUNE ASCULTATĂ

Generalul O’Toole rămase înăuntru tot restul zilei. Heilmann îl vizită la aproximativ o oră după eșecul de a introduce codul de activare. După câteva schimburi de cuvinte de complezență (Heilmann era groaznic la așa ceva), amiralul îi puse întrebarea crucială.

— Ești pregătit să continui amorsarea?

O’Toole clătină din cap.

— Așa credeam astăzi dimineață, Otto, dar… Nu trebuie să spună mai mult.

Heilmann se ridică de pe scaun.

— I-am ordonat lui Yamanaka să transporte primele două gloanțe în ecluza ramană. Le vei găsi acolo, după cină, în caz că te răzgândești. Celelalte trei vor rămâne pentru moment în cală. Îl privi țintă câteva secunde, apoi reluă: Sper să-ți vină mintea la cap înainte de a fi prea târziu, Michael. Avem și așa destule probleme la cartierul general.

Când Francesca își făcu apariția cu nelipsita-i cameră video două ore mai târziu, din felul cum își alegea cuvintele deveni limpede că părerea generală, cel puțin între astronauții rămași, era că O’Toole suferea de o acută criză nervoasă. Nu se purta sfidător. Nu făcea nici o declarație. Nimeni din echipaj nu ar fi tolerat aceste alternative, deoarece prin asociere ar fi creat tuturor o imagine defavorabilă. Nu, era evident că nervii lui cedaseră.

— Le-am spus tuturor să nu te deranjeze cu telefoanele, declară cu compasiune Francesca privind împrejur, creierul ei de reporter schițând deja imaginile apropiatului interviu. Telefoanele sună încontinuu, mai cu seamă de când am trimis caseta înregistrată astăzi dimineață. Se apropie de birou și verifică obiectele aflate pe el. Acesta-i Michael din Siena? întrebă ea, ridicând în mână statueta.

O’Toole zâmbi șters.

— Da. Și cred că știi cine este acolo, întins pe crucea din tablou.

— Foarte bine, replică Francesca. Cu adevărat foarte bine… Uite, Michael, știi ce urmează. Aș vrea ca acest interviu să te prezinte în lumina cea mai favorabilă. Nu că aș avea de gând să te tratez cu mănuși, mă înțelegi, însă vreau să mă asigur că lupii aceia de jos vor asculta și varianta ta―

— Îmi vor deja pielea? o întrerupse O’Toole.

— Oh, da. Și va fi și mai rău. Cu cât întârzii să activezi bombele, cu atât mai mare va fi mânia lor.

— Dar de ce? protestă O’Toole. N-am comis o crimă. Pur și simplu am amânat amorsarea unui dispozitiv nuclear, a cărui putere distructivă depășește―

— Asta-i lipsit de relevanță. În ochii lor, tu nu ți-ai îndeplinit misiunea încredințată, aceea de a-i proteja pe locuitorii planetei Pământ. Sunt speriați. Nu înțeleg toate prostiile astea extraterestre. Li s-a promis că Rama va fi distrus, iar acum tu refuzi să le pui capăt coșmarelor…

— Coșmare, murmură O’Toole, asta-i ceea ce Bothwell…

— Ce-i cu Președintele Bothwell?

— Ah, nimic, răspunse el evitând privirea ei pătrunzătoare. Altceva? întrebă nerăbdător O’Toole.

— Așa cum spuneam, vreau să arăți cât mai bine. Piaptănă-ți părul, pune-ți o uniformă nouă și nu combinezonul de zbor. Am să te machiez un pic, pentru a mai șterge din urmele lăsate de oboseală. Se întoarse spre birou. Punem fotografiile tale de familie în prim plan, lângă Isus și Michael. Gândește-te bine ce vei spune. Desigur, te voi întreba de ce n-ai reușit azi dimineață să amorsezi bombele.

Francesca se apropie de el și-i puse mâna pe umăr.

— În prezentarea introductivă, voi sugera că ești surmenat. Nu vreau să te învăț ce să zici, dar ți-ar prinde bine să recunoști o oarecare slăbiciune. Mai ales la tine în țară.

Generalul O’Toole nu-și găsi locul cât timp Francesca execută ultimele pregătiri.

— Chiar e nevoie de așa ceva? întrebă el, simțindu-se din ce în ce mai stingherit, pe măsură ce reportera rearanja cabina.

— Doar dacă nu vrei să se creadă că ești Benedict Arnold, veni scurt replica ei.


Janos îl vizită înainte de cină.

— Interviul tău cu Francesca a fost foarte bun, minți el. Cel puțin ai ridicat o serie de probleme morale pe care ar trebui să ni le punem cu toții.

— A fost o tâmpenie să aduc în discuție porcăriile alea filozofice, se perpeli O’Toole. Ar fi trebuit s-o ascult pe Francesca și să pun totul pe seama oboselii.

— Mă rog, Michael, ce e făcut e bun făcut. N-am venit însă să trec în revistă evenimentele zilei. Sunt convins că asta ai făcut-o deja de nenumărate ori. Voiam să știu dacă îți pot fi cumva de ajutor.

— Nu cred, Janos. Însă apreciez gestul tău.

Urmă o pauză lungă. În cele din urmă, Janos se ridică și se îndreptă cu pași mărunți spre ușă.

— Ce ai să faci acum? întrebă el încet.

— Aș vrea să știu, răspunse O’Toole. Nu par să fiu în stare să întocmesc un plan.


Navele combinate Rama-Newton își continuau drumul cu viteză spre Pământ. Cu fiecare zi, amenințarea ramană părea să atârne mai greu, cilindrul uriaș deplasându-se pe o orbită hiperbolică spre o coliziune cu urmări catastrofale, dacă nu se efectuau la timp corecții. Punctul impactului fusese estimat în statul Tamil Nadu, în sudul Indiei, nu departe de orașul Madurai. Fizicienii apăreau în fiecare seară pe rețelele de televiziune, explicând posibilele consecințe. Unde de șoc și materii degajate deveniră termeni uzuali la mesele de seară.

Michael O’Toole fu hulit de toată presă mondială. Francesca avusese dreptate. Generalul american deveni ținta furiei întregii planete. Există chiar și sugestia de a fi trimis în fața Curții Marțiale și executat la bordul lui Newton pentru refuzul de a îndeplini ordinul. O viață de realizări importante și de contribuții personale fu complet uitată. Kathleen O’Toole se văzu obligată să părăsească apartamentul din Boston și să se refugieze la o prietenă în Maine.

Pe general îl chinuia indecizia sa. Știa că își prejudicia ireparabil familia și cariera prin refuzul de a activa focoasele. Dar de fiecare dată când se convingea în sine că era pregătit să execute ordinul, în urechi îi răsuna iarăși acel «Nu», pătrunzător și puternic,

O’Toole nu fu decât parțial coerent pe parcursul ultimului interviu luat de Francesca, cu o zi înainte de plecarea navei științifice. Femeia îi puse câteva întrebări foarte dure. Când îl întrebase de ce Rama nu începuse să frâneze, dacă intenționa să intre pe o orbită în jurul Terrei, generalul își ridicase capul pe moment și îi reamintise că aerofrânarea — disiparea energiei în atmosferă sub formă de căldură — constituia mijlocul cel mai eficient de a obține o orbită în jurul unui corp planetar cu atmosferă. Când însă ea îi oferise prilejul să își dezvolte declarația și să discute felul în care Rama s-ar fi putut reconfigura în vederea unei forme aerodinamice, O’Toole nu răspunsese. Pur și simplu o privise cu gândurile în altă parte.

O’Toole ieși din cabină pentru masa de adio, în noaptea dinaintea ca Brown, Sabatini, Tabori și Turgheniev să pornească spre casă. Prezența lui strică atmosfera. Irina avu o atitudine extrem de urâtă, ațâțând și mai mult spiritele și așa încinse și refuzând sa ia loc la aceeași masă cu el. David Brown îl ignoră cu desăvârșire, preferând să discute detaliile laboratorului care se construia în Texas pentru cercetarea crabului biot. Numai Francesca și Janos se comportară prietenește, așa încât generalul O’Toole se reîntoarse în cabina sa imediat după terminarea mesei, fără a-și lua rămas bun în mod oficial de la nici unul dintre colegi.

În dimineața următoare, la mai puțin de o oră după plecarea navei științifice, O’Toole îl sună pe amiral, solicitându-i o întrevedere.

— Deci în sfârșit te-ai răzgândit? întrebă înfrigurat neamțul la intrarea generalului. Perfect. Încă nu e prea târziu. Suntem în ziua I-12. Dacă ne grăbim, putem încă detona la I-9.

— Mă apropii, Otto, mă apropii, dar nu am ajuns încă acolo. M-am gândit mult, și sunt două lucruri pe care aș vrea să le fac. Aș vrea să vorbesc cu Papa Ioan-Paul și să intru eu însumi în Rama.

Răspunsul lui O’Toole îl dezumflă pe Heilmann.

— Drace, exclamă el. Ne întoarcem de unde am plecat. Probabil că―

— Nu înțelegi, Otto, spuse americanul privindu-și țintă colegul. Asta este o veste bună. Dacă nu se întâmplă nimic neprevăzut, voi fi gata să introduc codul în bombe imediat după ce mă întorc.

— Ești sigur? întrebă Heilmann.

— Ai cuvântul meu.


Generalul O’Toole nu ascunse nimic din problemele care-l frământau în timpul lungii și emoționantei convorbiri cu Papa. Știa că transmisia lui era interceptată, dar nu mai avea importanță. Un singur lucru îi domina gândurile: decizia de a amorsa bombele cu o conștiință curată.

Așteptă nerăbdător răspunsul. Când Papa Ioan-Paul al V-lea apăru în cele din urmă pe ecran, se găsea în aceeași cameră de la Vatican unde îl primise în audiență pe O’Toole, imediat după Crăciun. Papa ținea în mână un carnețel electronic, la care arunca câte o privire in vreme ce vorbea.

— M-am rugat cu tine, fiul meu, începu pontiful în engleza lui exactă, în special în această ultimă săptămână de chinuri sufletești. Nu îți pot spune cum să procedezi. Eu nu am răspunsurile pe care le cauți. Nu ne rămâne decât să sperăm că Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, va răspunde fără ambiguitate rugăciunilor tale.

Cât privește întrebările de natură ecleziastică, totuși, sunt în măsură să fac câteva comentarii. Ți le fac cunoscute în speranța că-ți vor prinde de folos… Nu mă pot pronunța dacă vocea pe care ai auzit-o aparține sau nu Sfântului Michael, ori dacă ai trăit ceea ce se cunoaște drept o experiență religioasă. Pot să afirm că există o categorie a experienței omenești, de obicei numită religioasă în lipsa unui termen mai potrivit, care nu este posibil să fie explicată în tenneni pur raționali sau științifici. Saul din Tarsus a fost orbit de o lumină venită din ceruri ca parte a convertirii sale la creștinism, înainte să devină apostolul Paul. Vocea auzită de tine ar putea să aparțină Sfântului Michael. Numai tu vei decide însă acest lucru.

Așa cum am discutat în urmă cu trei luni, cu siguranță că Dumnezeu i-a creat pe ramani, oricine ar fi ei. Dar tot El a creat virușii și bacteriile care produc moarte și suferință. Nu-L putem glorifica pe Dumnezeu, individual ori ca specie, dacă nu supraviețuim. Mi se pare puțin probabil ca Dumnezeu să Se aștepte să nu reacționăm în nici un fel, dacă însăși supraviețuirea noastră e amenințată.

Chestiunea rolului lui Rama ca un herald al celei de a doua veniri a lui Hristos este dificilă. În interiorul bisericii există câțiva preoți care sunt de acord cu Sfântul Michael, chiar dacă se află în minoritate. Majoritatea dintre noi considerăm că cele două nave Rama sunt, din punct de vedere spiritual, prea sterile pentru a fi heralzi. Ele sunt minuni inginerești, fără îndoială, dar nu conțin nimic care să sugereze căldura sau compasiunea sau alta trăsătură mântuitoare, de obicei asociată cu Hristos. De aceea pare foarte improbabil ca Rama să aibă o strictă semnificație religioasă.

În cele din urmă, decizia trebuie să fie numai a ta. Să continui să te rogi, așa cum sunt sigur că o vei face, dar poate că ar trebui să te aștepți la un răspuns mai puțin sonor din partea Domnului. El nu vorbește fiecărei persoane în același mod; și nici mesajele Sale nu vin în aceeași formă. Te rog să-ți aduci aminte de încă un lucru. Pe măsură ce vei explora Rama în căutarea voinței Lui, rugăciunile multor credincioși de pe Pământ te vor însoți. Să fii sigur că Dumnezeu îți va da un răspuns; sarcina ta este să-l identifici și să-l interpretezi.

Ioan-Paul sfârși transmisiunea cu o binecuvântare și o rugăciune. O’Toole îngenunche automat și repetă cuvintele, împreună cu liderul său spiritual. După ce ecranul se întunecă, recapitulă cuvintele pontifului și se simți liniștit. Sunt pe drumul cel bun. Dar nu trebuie să mă aștept la o proclamație cerească cu surle și cu trâmbițe.

O’Toole nu era pregătit pentru emoția puternică resimțită la intrarea în Rama. Poate că de vină se făceau dimensiunile enorme ale navei, cu mult mai mari decât orice construise omul vreodată. Poate că la ea contribuiseră atât lunga sa izolare la bordul lui Newton, cât și starea sa de frământare interioară. Indiferent de motive, Michael O’Toole se trezi total copleșit de spectacol, în vreme ce-și făcea plimbarea solitară în interiorul giganticului vehicul.

Nu exista nimic altceva care să-i domine gândurile. În gât i se pusese un nod, iar ochii i se umplură de lacrimi de încântare în câteva prilejuri diferite: în timpul coborârii cu scaunul-lift, contemplând întinsul Câmpiei Centrale, cu dungile ei luminoase ce constituiau sorii lui Rama; șederea lângă roverul abandonat pe țărmul Oceanului Cilindric și studierea prin binoclu a misterioșilor zgârie-nori din New York; uluirea provocată ca și celorlalți cosmonauți de către interminabilele coarne și contraforturi din Emisfera Sudică. Principalul sentiment resimțit de O’Toole era venerația, foarte asemănător cu acela trăit prima dată când intrase într-una din vechile catedrale europene.

Petrecu noaptea ramană în tabăra Beta, folosind unul dintre corturile suplimentare lăsate de cosmonauți la a doua ieșire. Descoperi mesajul lui Wakefield datat cu două săptămâni mai devreme și simți impulsul de a asambla barca cu pânze și de a traversa apa spre New York. Dar O’Toole se abținu și se concentră asupra adevăratului țel al vizitei sale.

Admise că deși Rama constituia o realizare magnifică, splendoarea lui nu trebuia să fie un factor relevant în procesul său de evaluare. Văzuse oare ceva care să-i schimbe firava concluzie? Nu, își răspunse fără tragere de inimă. Când luminile se reaprinseră în interiorul cilindrului, O’Toole se încredințase că înaintea următoarei nopți ramane avea să declanșeze bombele.

Și totuși încă zăbovea. Conduse roverul de-a lungul întregii lungimi a coastei, examinând New York-ul și celelalte peisaje din diverse unghiuri, observând faleza de cinci sute de metri de pe malul opus. La ultima trecere prin baza Beta, O’Toole se hotărî să adune câteva rămășițe, inclusiv câteva obiecte personale uitate de membrii echipajului în retragerea lor precipitată. Nu multe lucruri scăpaseră de urgia uraganului, dar reuși să descopere o serie de amintiri, prinse sub lăzile cu alimente.

Generalul dormi bine înainte de a se îndrepta în rover către lift. Dându-și seama ce avea să întreprindă în clipa reîntoarcerii pe Newton, O’Toole îngenunche și se mai rugă o ultimă dată înainte de a se urca în scaun. Puțin după începutul urcușului, pe când se afla la mai puțin de jumătate de kilometru deasupra Câmpiei Centrale, se răsuci și privi panorama ramană. Curând, toate acestea vor dispare, mistuite de un cuptor solar aprins de mâna omului. Ochii i se ridicară de pe câmpie și i se concentrară pe New York. Și i se păru că vede un punct negru deplasându-se pe cer.

Cu mâini tremurătoare, duse binoclul la ochi. În câteva secunde localiză punctul mărit. Schimbă rapid rezoluția binoclului și punctul se despică în trei părți, fiecare dintre ele o pasăre ridicându-se în sus, în formație, la mare depărtare. O’Toole clipi, însă imaginea nu se modifică. Pe cerul lui Rama se aflau într-adevăr trei păsări în zbor!

Bucuria îl copleși. Strigă de fericire în vreme ce urmărea păsările prin binoclu, până ce nu le mai putu distinge. Restul de treizeci de minute cât dură călătoria până la vârful scării Alfa păru o veșnicie.

Ofițerul american se urcă imediat în alt scaun și coborî iarăși pe câmpie. Dorea cu disperare să mai zărească acele păsări încă o dată. Daca aș putea cumva să le fotografiez, judecă el, decis să se întoarcă la nevoie pe țărmul oceanului, atunci aș fi în stare să dovedesc tuturor că în această lume uluitoare există și creaturi vii.

De la doi kilometri deasupra solului, O’Toole cercetă în zadar depărtările. Prea puțin deprimat de eșecul căutării sale, rămase pur și simplu ca lovit de trăznet de ceea ce văzu când lăsă jos binoclul de la ochi și se pregăti să coboare de pe scaun. Richard Wakefield și Nicole des Jardins stăteau unul lângă altul la baza liftului.

Generalul O’Toole îi îmbrățișă viguros și apoi, cu lacrimi de fericire curgându-i pe obraji, se lăsă în genunchi pe solul raman.

— Sfinte Dumnezeule, rosti el oferindu-și rugămințile tăcute, Sfinte Dumnezeule. Îți mulțumesc.

Загрузка...