Rama II

20. SOMN BINECUVÂNTAT

Fetița rămăsese singură de vreo două orc înainte să-și dea seama cu adevărat ce se întâmpla cu ea. Omeh și unul dintre preoții mai tineri o lăsaseră lângă un mic eleșteu cu apă sălcie, înconjurată din toate părțile de ierburile savanei. Îi reamintiseră că se vor întoarce a doua zi la prânz. Apoi dispăruseră.

La început, Nicole reacționase de parcă întreaga experiență nu era decât un joc grozav. Desfăcând săculețul din piele de antilopă, îi inventariase conținutul, împărți în minte hrana în trei părți, hotărând ce avea să mănânce la prânz, seara și a doua zi dimineață. Nu era multă mâncare, dar fetița socotise că-i va ajunge. Nu același lucru s-ar fi putut spune despre apă, care după o primă apreciere părea să fie exact la limita necesarului. Nu ar fi fost rău să descopere un pârâu sau o altă sursă de apă curgătoare pentru a-și împrospăta rezerva.

Nicole își făcuse apoi o schiță mentală a locului, acordând mare atenție oricăror semne în stare s-o ajute să identifice de la distanță eleșteul lângă care se afla. Era o fetiță extrem de bine organizata, iar acasă la Chilly-Mazarin se jucase adesea de una singură prin codrii din apropierea locuinței. În cameră păstra hărți detaliate ale pădurilor, desenate de mână, pe care ascunzătorile sale secrete erau însemnate cu stele și cercuri.

Și totuși, Nicole realiză cât de izolat era locul unde se afla doar în clipa când dădu peste patru antilope vărgate, păscând liniștite sub soarele arzător al amiezii. Prima ei reacție fu de a-și căuta în jur mama, să-i arate ce animale frumoase descoperise. Dar mama nu este aici, gândise după o clipă, în vreme ce ochii ei scrutau orizontul. Sunt singură-singurică. Ultimul cuvânt născu ecouri în mintea ei și în aceeași clipă se simți cuprinsă de disperare. Încercă să i se împotrivească, căutând să vadă dacă nu distingea în depărtare vreun semn de civilizație. În jur se găseau însă doar păsări și animale, pășind netulburate, și nici o ființă umană. Sunt complet singură, își spusese iarăși Nicole, străbătută de un fior de groază.

Își aminti că dorea să descopere o altă sursă de apă și se îndreptă în direcția unui pâlc de copaci. Nu avea idee despre distanțele din savană. Deși se oprea la aproximativ fiecare treizeci de minute pentru a se asigura că putea găsi oricând drumul înapoi spre eleșteu, copacii nu păreau să se apropie câtuși de puțin. Continuă să meargă. Se însera; i se făcu sete și era obosită. Se opri și bău câteva înghițituri din ploscă. O mulțime de muște țețe o înconjurară. Nicole scoase din săculeț cele două unguente și-și aplică pe față și brațe cel mai urât mirositor din ele. Alegerea păru să fie corectă; muștele găsiră mirosul respingător și păstrară distanța.

Ajunse la pâlcul de copaci cu o oră înainte de lăsarea întunericului. Fu încântată să descopere că nimerise peste o mică oază din mijlocul imensității savanei. Un izvor țâșnea cu putere din pământ, formând un lăcușor de vreo zece metri diametru. Surplusul de apă se prelingea din el, dând naștere unui pârâiaș ce se pierdea undeva în savană. Nicole era extenuată și transpirată din cauza drumului lung. Lacul o invita parcă să se scalde. Fără să stea mult pe gânduri, își scoase toate hainele cu excepția chiloțeilor și se aruncă în el.

Apa îi învioră trupul ostenit. Cu capul sub apă și ochii închiși, continuă să înoate închipuindu-și că se afla în piscina din suburbia ei pariziană, unde se juca o dată pe săptămână cu prietenii. Amintirile o linișteau. După o vreme îndelungată, se întoarse pe spate și deschizând ochii, privi copacii de deasupra. Ultimele raze ale soarelui se jucau printre frunzele lor, creând tot soiul de forme ciudate de lumină.

Nicole încetă să mai înoate și bătând apa pe loc își căută din ochi hainele. Nu le văzu nicăieri. Uluită, scrută cu grijă marginile lacului. Iarăși nimic. Repetă în minte firul evenimentelor de la sosirea sa acolo, stabilind cu exactitate locul unde-și lăsase hainele și săculețul din piele. Ieși din apă și examină îndeaproape malul. Cu siguranță acesta-i locul. Dar hainele și săculețul au dispărut.

Într-o clipă o cuprinse panica. Ochii i se umplură de lacrimi, din gâtlej îi țâșni un geamăt. Închise ochii și izbucni în plâns, sperând că totul nu era decât un vis urât din care se va trezi în următoarele momente, alături de mama și tatăl ei. Dar când îi deschise iarăși, scena rămăsese aceeași. O fetiță pe jumătate goală, singură în sălbăticia Africii, fără mâncare și fără apă, cu nici o speranță de a fi găsită și salvată înainte de amiaza zilei următoare. Și aproape se întunecase.

Cu un efort imens, Nicole reuși să-și domine atât frica cât și lacrimile. Se decise să-și caute hainele. În locul unde se dezbrăcase se vedeau niște urme proaspete. Nicole n-avea de unde să știe ce animal le lăsase, așa încât consideră că era vorba de una din simpaticele antilope observate în acea după amiază în savană. Ar fi logic. E probabil cel mai bun loc de adăpat din întreaga zonă. S-au oprit aici și lucrurile mele le-au făcut curioase. Bălăceala mea în apă trebuie să le fi speriat, punându-le pe fugă.

Lumina devenea din ce în ce mai slabă, așa încât Nicole se grăbi să meargă după urme printre copaci. Găsi săculețul din piele, sau mai degrabă ce mai rămăsese din el. Era deschis.

Mâncarea dispăruse, plosca era aproape goală și restul de obiecte — cu excepția unguentului și a tuberculului — fuseseră împrăștiate de-a lungul potecii. Nicole termină apa și prinse în mâna dreaptă plosca și tuberculul. Aruncă unguentele și era gata să-și continue drumul pe potecă când auzi un sunet, ceva între un scheunat și un urlet. Venea de foarte aproape. La nici cincizeci de metri mai încolo se întindea savana. Nicole își încordă privirea și i se păru că distinge o mișcare, fără a recunoaște însă cine o făcea. Auzi din nou sunetul, de data aceasta mult mai aproape. Lăsându-se pe burtă, se târî încet înainte.

La vreo cincisprezece metri de marginea oazei se ridica un mic dâmb. De aici reuși să vadă sursa sunetului. Doi pui de leu se jucau cu rochița ei verde. Alături, în lumina amurgului, stătea nemișcată mama lor. Nicole îngheță, realizând că nu vizita o grădină zoologică, ci se găsea chiar în inima Africii sălbatice, având în față, la nici douăzeci de metri, o leoaică cât se poate de reală. Tremurând din toate încheieturile, se târî foarte încet înapoi pe potecă, încet, încet, pentru a nu-și face simțită prezența.

Întoarsă la lac, rezistă gândului să o ia la fugă orbește prin savană. Leoaica m-ar vedea cu siguranță, socoti ea. Dar unde să-și petreacă noaptea? Voi găsi o ascunzătoare undeva printre copaci, departe de potecă. Și voi sta acolo nemișcată. Poate atunci voi fi în siguranță. Strângând încă în mână plosca și tuberculul, Nicole se îndreptă cu pași ușori spre izvor. Gustă din apă, apoi își umplu plosca. Se târî spre pâlcul de copaci și găsi un fel de adâncitură lângă un trunchi de arbore. Convinsă că, în condițiile date, va fi în siguranță, fetița adormi, complet extenuată.

Se trezi cu senzația că zeci de insecte mișună pe ea. Se ridică și-și duse mâna la burtă. Era plină de furnici. Scoase un țipăt, și într-o clipă realiză ce prostie comisese. Auzi leoaica trecând ca fulgerul prin tufișuri, în căutarea creaturii care produsese acel zgomot. Fetița se cutremură și dădu jos cu un băț furnicile de pe ea. Deodată observă ochii neîmblânziți ai fiarei străpungând întunericul și fixând-o. Fu cât pe-aci să leșine. Îngrozită, își aminti spusele lui Omeh despre tubercul. Băgă rădăcina plină de mizerii în gură și începu să mestece vârtos. Avea un gust cumplit. Se forță să înghită.

În momentul următor, Nicole o luase la goană printre copaci cu leoaica pe urme. Ramuri și frunze îi zgâriară fața și pieptul. Alunecă și căzu. Ajunsă la lac, nu se opri. Alergă peste apă, de-abia atingând-o cu picioarele. Dădu din mâini. Mâinile i se transformaseră în aripi, aripi albe. Nu atingea apa. Devenise un bâtlan mare și alb, luându-și zborul în sus spre cerul nopții. Se întoarse și privi în jos spre leoaica nedumerită, rămasă undeva sub ea. Râzând în sinea ei, Nicole bătu cu și mai multa putere din aripi, ridicându-se deasupra copacilor. În fața ei se deschidea întreaga savană. Vedea până la mai bine de o sută de kilometri.

Zbură peste eleșteul cu apă sălcie, se îndreptă spre vest și zări un foc de tabără. Se îndreptă spre el, strigătele ei pătrunzătoare de pasăre străpungând liniștea nopții. Omeh se trezi brusc, distinse pasărea solitară proiectată pe cerul întunecat al nopții și scoase și el un țipăt prelung — tot de pasăre.

— Ronata? păru să întrebe vocea sa. Dar Nicole nu-i răspunse. Dorea să zboare cât mai sus posibil, poate chiar deasupra norilor.

De cealaltă parte a norilor străluceau luna și stelele. Ele îi făcură semn. Ridicându-se, i se păru că din depărtare se aude o muzică asemănătoare cu clinchetul unor clopoței de cristal, încercă să bată mai repede din aripi, dar ele de-abia se mișcau. Se transformaseră în suprafețe de control, mărindu-se neîncetat pentru a mări portanța în aerul supra-rarefiat. Rachetele posterioare se aprinseră. Nicole devenise o navetă argintie, subțire și lucioasă, lăsând Pământul tot mai mult în urmă.

Pe orbită, muzica se auzea mai tare. O simfonie magnifică, o completă armonie cu maiestuoasa planetă de dedesubt.

Își auzi strigat numele. De unde? Și de către cine? Strigătul venea de dincolo de lună. Își schimbă cursul spre spațiul nesfârșit și pornind rachetele din nou depăși satelitul, îndreptându-se spre soare. Viteza îi creștea exponențial. În spatele ei, soarele devenea din ce în ce mai mic, o lumină minusculă care dispăru și ea curând. Întunericul se întindea de jur împrejur: Ținându-și respirația, ieși la suprafața apei. Leoaica dădea târcoale lacului. Nicole îi vedea mușchii puternici ai labelor și putea să-i citească expresia chipului.

— Te rog, lasă-mă să plec, spuse Nicole, nu-ți voi face nici un rău, nici ție și nici puilor tăi.

— Recunosc mirosul, replicase leoaica. Puii mei se jucau cu el.

— Și eu sunt un pui, continuă Nicole, și vreau să mă întorc la mama mea. Dar îmi este frică.

— Ieși din apă, ceruse leoaica. Lasă-mă să te văd. Nu cred că ești ceea ce spui.

Adunându-și întreg curajul, cu ochii fixați asupra fiarei, fetița ieși încet din apă. Leoaica nu se mișcă. Când apa îi ajunse la talie, Nicole își mlădie mâinile în formă de leagăn și începu să cânte. Era o melodic simplă și pașnică, o melodie ce și-o amintea de la începuturile vieții sale, când mama și tatăl ei o sărutau înainte de culcare, o puneau înapoi în leagăn și apoi stingeau luminile. Micile animale de pe mobil se învârteau, se învârteau mereu, în timp ce o voce caldă de femeie murmura cântecul de leagăn al lui Brahms:

«Te întinde-acum și te-odihnește… Fie-ți somnul binecuvântat».

Leoaica se lăsă pe labele dinapoi, amenințând să sară. Fetița, cântând pe același ton molatec, continuă să se apropie de animal. După ce Nicole ieși complet din apă, ajungând la numai cinci metri de fiară, aceasta făcu un salt într-o parte și se pierdu printre copaci. Nicole continuă să înainteze, cântecul alinător conferindu-i putere și liniște interioară.

În câteva minute ajunse la marginea savanei. Pe la răsăritul soarelui izbuti să ajungă la eleșteu, unde se cuibări în iarbă și adormi buștean. Acolo o găsiră Omeh și preoții Senoufe, pe jumătate goală și încă dormind, în vreme ce soarele se ridicase sus în înaltul cerului.

Își reamintea totul de parcă s-ar fi întâmplat doar cu o zi în urmă. Au trecut deja treizeci de ani și lucrurile pe care le-am învățat atunci sunt încă valabile, își spuse ea stând trează pe patul din mica cabină de pe Newton. Nicole se gândi la fetița de șapte anișori, care deși abandonată într-o lume complet străină, reușise să supraviețuiască. Și atunci de ce îmi plâng acum de milă? Situația de atunci era mult mai dificilă.

Retrăirea experienței din copilărie îi insuflase o forță neașteptată. Deprimarea îi dispăruse. Mintea îi lucra furibund, încercând să pună la punct un plan ce i-ar fi putut oferi cheia întâmplărilor petrecute în timpul operației lui Borzov. Se scutură de sentimentul de singurătate.

Înțelese că trebuia să rămână la bordul lui Newton pe parcursul primei misiuni în Rama, dacă dorea să analizeze în profunzime toate aspectele incidentului căruia îi căzuse victimă generalul. Se hotărî să ridice problema în fața lui Brown sau a lui Heilmann, în dimineața următoare.

În cele din urmă, extenuată, femeia adormi. Alunecând în zona crepusculară ce separă veghea de somn, Nicole fredona cântecul de leagăn al lui Brahms.