Rama II

22. ZORI DE ZI

Richard Wakefield lucra cu repeziciune într-o beznă aproape totală. Se găsea deja la jumătatea diurnului spre scările Alfa, unde gravitația datorată forței centrifuge create de rotația lui Ramă crescuse la peste un sfert de g. Lumina căștii îl ajuta să vadă doar o zonă restrânsă. Termina instalarea unui alt pilon.

Își verifică rezerva de aer. Rămăsese mai puțin de jumătate. Până în acel moment, ceilalți trebuiau să fi pătruns adânc în Rama, până aproape de punctul unde respirarea aerului înconjurător devenea posibilă. Subestimaseră însă durata necesară instalării scaunelor-lift individuale. Modalitatea de construcție era extrem de simplă și cosmonauții o repetaseră de câteva ori pe durata simulărilor. Cât timp lucraseră lângă scări, aflându-se practic în stare de imponderabilitate, totul mersese ca pe roate. În schimb, la nivelul la care se afla acum, amplasarea fiecărui stâlp devenise dificilă din cauza gravității mărite și într-o continuă creștere.

Exact la o mie de trepte deasupra lui Wakefield, Janos Tabori termină de înfășurat cablurile de ancorare în jurul stâlpilor metalici ce străjuiau scara. După patru ore de lucru monoton începuse să obosească. Își aminti replica directorului de program, căruia el și Richard îi ceruseră o mașină specializată pentru instalarea lifturilor: «Nu este eficient din punct de vedere al costului să realizezi un robot pentru operații nerepetitive. Roboții sunt buni doar atunci când îi folosești mereu și mereu, la operațiuni care se repetă.»

Janos aruncă o privire dedesubt, dar nu reuși să vadă următorul stâlp, două sute și cincizeci de trepte mai jos.

— N-a sosit timpul să luăm masa? îl întrebă pe Wakefield folosind radioul din cască.

— Posibil, veni răspunsul. Numai că suntem mult în urma planificării. Nu i-am trimis pe Yamanaka și Turgheniev spre scările Gama decât la 10:30. În ritmul în care înaintăm, avem noroc dacă terminăm astăzi amplasarea lifturilor și a taberei provizorii. Va trebui să amânăm pentru mâine montarea liftului greu și a roverelor.

— Hiro și cu mine mâncăm deja, o auziră amândoi pe Irina din cealaltă parte a cupei. Ne era foame. Am terminat de montat cremaliera scaunului și motorul superior într-o jumătate de oră. Suntem la stâlpul numărul doisprezece.

— Bine lucrat, declară Wakefield. Vă previn însă că ați rezolvat doar partea cea mai ușoară, cea de la vârful scărilor. Lucrul în imponderabilitate e floare la ureche. Așteptați până ce gravitatea diferă sesizabil în fiecare zonă.

— După detectorul laser, astronautul Wakefield se află la exact 8,13 kilometri de mine, îl auziră toți intervenind pe doctorul Takagishi.

— Asta nu-mi spune nimic, profesore, doar dacă aș ști unde naiba ești.

— Pe marginea terasei, chiar lângă stația releu. Aproape de picioarele scării Alfa.

— Haide, Shig; de ce nu puteți voi orientalii să fiți la fel ca toată lumea? Newton este parcată deasupra lui Rama, iar tu te afli în vârful scării. Dacă nu ne punem de acord cu poziția noastră, atunci cum putem spera vreodată să ne împărtășim sentimentele cele mai tainice? Ca să nu mai vorbim de partidele de șah.

— Mulțumesc, Janos. În prezent sunt în vârful scării Alfa. Apropo, ce faci’? Distanța dintre noi crește rapid.

— Alunec pe balustradă ca să-l întâlnesc pe Richard. Nu-mi place să mănânc singur pește și cartofi prăjiți.

-— Cobor și eu pentru masă, se făcu auzită Francesca. Tocmai am terminat de filmat o excelentă demonstrație a forței Coriolis, folosindu-mă de Hiro și Irina. Va fi excelentă pentru orele de fizică elementară. Ajung în cinci minute.

— Ascultă, signora, se auzi din nou glasul lui Wakefield, crezi că te-am putea convinge să depui o muncă cu adevărat folositoare? Ne-am oprit din lucru ca să-ți permitem să filmezi — poate cădem la o înțelegere.

— Sunt gata, răspunse Francesca. După prânz vă ajut. Dar acum aș avea nevoie de puțină lumină. Puteți să lansați un trasor, așa încât să te filmez pe tine și pe Janos organizând un picnic pe Scara Zeilor?

Wakefield programă un trasor pentru declanșare întârziată și urcă optzeci de trepte până la. cea mai apropiată terasă. Tabori ajunse în același loc cu o jumătate de minut înainte ca lumina orbitoare să-i inunde. De la doi kilometri deasupra, Francesca panoramă cele trei scări, fixându-și apoi obiectivul asupra celor două figuri așezate cu picioarele încrucișate pe terasă. Din acel unghi, Janos și Richard arătau exact ca doi vulturi, în cuibul lor inaccesibil din vârful unui munte.

Târziu după amiază, scaunul-lift de pe Alfa era amplasat și pregătit de testare.

— Având în vedere că ai fost așa de amabilă să ne ajuți, îți permitem să fii prima care-l folosește, îi declară Richard Wakefield Francescăi. Stăteau în plină gravitație, la picioarele interminabilei scări. Treizeci de mii de trepte urcau în întunericul cerului artificial de deasupra. Lângă ei, pe Câmpia

Centrală, motorul ultraușor și centrala electrică portabilă autonomă ce deservea liftul intraseră deja în funcțiune. Cosmonauții transportaseră subsistemele electrice și mecanice în piese separate și le asamblaseră în mai puțin de un ceas.

— Scăunașele nu sunt conectate permanent la cabluri, îi explică Wakefield reporterei. La fiecare capăt există un mecanism care le atașează sau le detașează. În acest fel, nu e nevoie să avem un număr aproape infinit de scaune.

Francesca se așeză cu o oarecare reținere în locașul de plastic.

— Ai verificat dacă scaunul ăsta e sigur? întrebă ea privind întunericul de deasupra.

— Bineînțeles, râse Richard. Va fi exact ca în exercițiile simulate. Iar eu voi fi în următorul, la un minut distanță, sau dacă preferi, la patru sute de metri sub tine. Cu totul, călătoria va dura patruzeci de minute. Viteza medie este de douăzeci și patru de kilometri pe oră.

— Și eu n-am altceva de făcut decât să stau liniștită, să mă țin bine și să-mi activez sistemul de respirat la aproximativ douăzeci de minute de vârf?

— Nu uita să-ți legi centura de siguranță, îi reaminti zâmbind Wakefield. Dacă cablul încetinește sau se oprește aproape de vârf, când nu mai cântărești aproape nimic, inerția te va arunca în gol. Rânji. Având însă în vedere că liftul funcționează paralel cu scările, în caz de pericol poți să cobori oricând din scaun, continuându-ți drumul pe trepte.

Richard făcu un semn din cap și Janos Tabori porni motorul. Francesca fu ridicată de pe sol și în scurt timp dispăru din vedere.

— După ce mă asigur că ai plecat, mă duc direct la Gama, îi comunică Richard lui Janos. Al doilea sistem ar trebui să fie mai ușor. Lucrând toți împreună, ar trebui să-l terminăm cel mai târziu la 19:00.

— Iar până vei ajunge sus, eu voi termina de ridicat tabăra, răspunse Janos. Crezi că vom rămâne tot aici la noapte?

— N-ar avea sens, remarcă David Brown de undeva de deasupra. Împreună cu Takagishi, Brown supraveghea toate comunicațiile dintre cosmonauți. Roverele nu sunt încă pregătite. Speram să întreprindem mâine o mică expediție.

— Dacă fiecare din noi cară câteva subsisteme, replică Wakefield, Janos și cu mine am putea să asamblăm unul astă seară, înainte de culcare. Cel de-al doilea va fi probabil operațional mâine, înainte de amiază, dacă nu vom întâmpina nici un fel de dificultăți.

— E un scenariu posibil, aprecie doctorul Brown. Să vedem ce am realizat până acum și cât vom fi de obosiți peste trei ore.

Richard se urcă în scaun și așteptă ca algoritmul automat al procesorului să-l atașeze de cablu.

— Apropo, spuse pe când începea să urce, îți mulțumesc pentru umorul tău de bună calitate de astăzi. N-aș fi reușit să-mi termin treaba fără glumele tale.

Janos zâmbi și-i făcu semn din mână. Privind în sus din scaunul în mișcare, Richard Wakefield de abia reușea să distingă lumina de la casca Francescăi. Se găsește la mai bine de o sută de etaje deasupra, socoti el. Dar la numai două procente și jumătate din totalul distanței de aici până la butuc. Locul acesta e imens.

Băgă mâna în buzunar și scoase stația meteorologică portabilă dată de Takagishi. Profesorul dorise să obțină un profil exact al tuturor parametrilor atmosferici din cupa polară nordică a lui Rama. O importanță specială aveau densitatea și temperatura aerului.

Wakefield urmări cum valoarea presiunii pornește de la 1,05 bari, coboară sub nivelul celei de pe Pământ, continuând să scadă treptat și constant. Temperatura se fixase la -8 grade Celsius. Lăsându-se pe spate, închise ochii. Încerca un sentiment ciudat urcând într-un scaun asemănător cu un coș, în sus, tot mai sus în întuneric. Reduse volumul canalului de sunet din cască; singura conversație auzită se purta între Yamanaka și Turgheniev, și nici unul nu aveau lucruri foarte interesante de spus. Mări volumul la Simfonia a VI-a a lui Beethoven, difuzată ca zgomot de fond pe celălalt canal.

Pe măsură ce asculta muzica, Richard era surprins de modul în care viziunile sale interioare pline de cărți, flori și câmpuri înverzite de pe Pământ îi amplificau tot mai mult dorul de casă. Îi venea aproape imposibil să înțeleagă înlănțuirea de evenimente ce-l purtase din casa părintească din Stratford la Cambridge, de la Academia Spațială din Colorado până aici în Rama, unde se lăsase ridicat de un lift într-un întuneric deplin, de-a lungul Scării Zeilor.

Nu, Prospero, își spuse în sine, nici un magician nu ar fi putut concepe vreodată un asemenea loc. Își aduse aminte că văzuse Furtuna pentru prima dată pe când era un puști, și că fusese înfricoșat de prezentarea unei lumi ale cărei mistere se situau dincolo de înțelegerea omului. Nu există magie, se autoconvinsese atunci. Doar concepte naturale pe care nu ni le putem explica. Richard zâmbi. Prospero nu era un mag, ci numai un om de știință plin de frustrare.

O clipă mai târziu, Richard Wakefield fu stupefiat de cea mai uluitoare priveliște zărită vreodată. În vreme ce scaunul se ridica fără zgomot tot mai sus, paralel cu scara, pe Rama răsăriră zorile. La trei kilometri sub el, tăiate în Câmpia Centrală, lungile și dreptele văi întinse de la marginea cupei la Oceanul Cilindric explodară brusc în lumină. Cei șase sori liniari al lui Rama, câte trei în fiecare semicilindru, fuseseră proiectați cu mare grijă, astfel încât să asigure o iluminare egală pretutindeni în acea lume. Primele sentimente ale lui Wakefield fură de greață și amețeală. Se afla suspendat de un cablu subțire în aer, la mii de metri de sol. Închise ochii și încercă să-și vină în fire. Nu vei cădea, își ordonă în gând.

— Aaah, îl auzi urlând pe Hiro Yamanaka.

Din cele recepționate în cască, înțelese că Hiro, luat prin surprindere de izbucnirea de lumină, își pierduse echilibrul la mijlocul scărilor Gama; După cât se părea, căzuse vreo douăzeci sau treizeci de metri înainte să izbutească să se prindă cu îndemânare (dar și noroc) de balustrada metalică.

— Ești teafăr? întrebă David Brown.

— Așa cred, răspunse aproape fără suflu Yamanaka.

Odată depășit momentul de criză, toți începură să vorbească în același timp.

— E fantastic! strigă doctorul Takagishi. Luminozitatea e fenomenală. Și toate astea se întâmplă înainte de topirea oceanului. Este altfel, cu totul altfel.

— Pregătiți-mi un alt modul de îndată ce ajung în vârf, strigă Francesca. Aproape am rămas tară film.

— Ce frumusețe. Ce frumusețe, de nedescris, adăugă generalul O’Toole. Privea împreună cu Nicole des Jardins monitorul de la bordul lui Newton. Imaginea instantanee luată de camera Francescăi le era transmisă prin releul din butuc.

Richard Wakefield nu spuse nimic. Se holba pur și simplu, vrăjit de lumea de dedesubt. De-abia reușea să-l distingă pe Janos Tabori, instalația de la baza liftului și tabăra pe jumătate amplasată la baza scării. Cu toate acestea, distanța îi oferea un jalon în privința dimensiunile lumii. Privind peste sutele de kilometri pătrați ai Câmpiei Centrale, observă forme fascinante întinzându-se în toate direcțiile. Și totuși, două lucruri îi copleșiră complet imaginația: Oceanul Cilindric și structurile masive și ascuțite situate în cavitatea sudică, la o distanță de cincizeci de kilometri în partea opusă.

Pe măsură ce ochii i se acomodau cu lumina, giganticul ac din cilindrul sudic părea să devină tot mai mare și mai mare. Primii exploratori îl denumiseră Marele Corn. Să aibă chiar opt kilometri înălțime? se întrebă Wakefield. Cele șase ace mai mici din jurul Marelui Corn, prinse atât de el cât și de pereții lui Rama prin niște contraforturi enorme de susținere, erau fiecare în parte mai mari decât orice lucru ieșit vreodată din mâinile omului pe Pământ. Cu toate acestea, rămâneau niște pitici în comparație cu protuberanța alăturată, ce se înălța exact în centrul cavității, pe axa de rotație a cilindrului.

În prim plan, la jumătatea distanței dintre poziția lui Wakefield, situată în apropierea polului nord și construcția mamut din sud, o fâșie de un alb-albastru înconjura lumea cilindrică. Oceanul înghețat părea ilogic și nelalocul lui. Nu se poate topi, dorea creierul să spună, deoarece apa ar curge spre axa centrală. Însă Oceanul Cilindric era menținut în albie de forța centrifugă a lui Rama. Nimeni nu știa mai bine ca echipajul de pe Newton că o ființă umană ar fi avut pe malurile lui aceeași greutate ca pe orice țărm oceanic de pe Terra.

Orașul insulă din mijlocul oceanului era New York-ul lui Rama. Pentru Wakefield, zgârie-norii nu mai păreau atât de impozanți cum arătaseră sub flacăra trasoarelor. În schimb, în lumina sorilor lui Rama, era limpede că orașul îndeplinea un rol cheie. Din orice punct aflat în interiorul lui Rama, New York-ul atrăgea privirile — ovala insulă constituia singura spărtură în inelul regulat al Oceanului Cilindric.

— Priviți New York-ul! se auzi în căști vocea tulburată a doctorului Takagishi. Trebuie să fie aproape o mie de clădiri cu peste două sute de metri. Făcu o pauză de numai o clipă. Acolo locuiesc ei. O știu. New York trebuie să reprezinte ținta noastră.

După izbucnirea inițială de entuziasm, urmă o tăcere prelungă, în timpul căreia fiecare cosmonaut își imprimă adânc în conștiință peisajul luminat de soare al lui Rama. În prezent Richard o vedea clar pe Francesca la vreo patru sute de metri deasupra, pe măsură ce scaunul se apropia de butuc.

— Am avut o scurtă discuție cu amiralul Heilmann, bazându-ne și pe sfatul doctorului Takagishi, întrerupse tăcerea David Brown. Nu există motive întemeiate să schimbăm planul inițial, cel puțin nu în acest moment de început. Dacă nu se întâmplă ceva neașteptat, continuăm așa cum a sugerat Wakefield. Vom termina de instalat cele două scaune-lift, spre seară aducem piesele pentru rover, iar de dormit vom dormi în tabăra de la picioarele scării, așa cum s-a hotărât.

— Nu mă uitați și pe mine, urlă în căști Janos. Sunt singurul care nu prea are ce să admire.

Richard Wakefield își desfăcu centura de siguranță și păși pe terasă. Privi în jos spre locul unde scara dispărea din vedere.

— Recepționat, Cosmonaut Tabori. Am ajuns în stația Alfa. Oricând ne dai semnalul, te vom ridica aici.