Rama II

23. CĂDEREA NOPȚII

«… Luând în considerație maltratările continue la care a fost supus de tatăl său nevrotic și traumele emoționale lăsate de căsătoria timpurie cu actrița engleză Sarah Tydings, cosmonautul Wakefield se dovedește remarcabil de echilibrat. După divorț a fost supus, unui tratament de terapie intensivă vreme de doi ani, înainte de a intra în Academia Spațială în anul 2192. Dosarul său de la Academie este excepțional; profesorii de electronică și calculatoare insistă asupra faptului că la absolvire, Wakefield știa mai mult decât oricare membru al corpului profesoral.

…Cu excepția unei prudențe în ceea ce privește o anumită intimitate în relațiile cu femeile (se pare că nu a mai întreținut nici o legătură de la destrămarea căsniciei), Wakefield nu prezintă comportamentul antisocial obișnuit al celor maltratați în copilărie. Deși în tinerețe avea un coeficient scăzut de sociabilitate, pe măsură ce s-a maturizat el a devenit din ce în ce mai puțin arogant, iar astăzi nu mai este predispus să-și etaleze inteligența în fața celorlalți. Sinceritatea și personalitatea lui sunt indiscutabile. Scopul său în viață pare să fie cunoașterea, nu banii sau puterea…»

Nicole termină de citit Profilul Psihologic al lui Richard Wakefield și se frecă la ochi. Se făcuse foarte târziu. Studia dosarele încă din momentul în care echipajul rămas peste noapte pe Rama se culcase. În două ore urmau să se trezească pentru a doua lor zi în strania lume a lui Rama. Cartul lui Nicole ca ofițer cu comunicațiile avea să înceapă în treizeci de minute. Așadar, din tot acest grup, doar trei se află în afara oricăror suspiciuni, gândi ea. Cei patru semnatari ai contractelor ilegale cu mijloacele mass-media s-au compromis singuri. Yamanaka și Turgheniev constituie necunoscute. Wilson e marginal stabil și în plus are propria sa agendă de interese. Asta îi lasă deoparte pe O’Toole, Takagishi și pe Wakefield.

Nicole se spălă pe față și pe mâini, și se așeză din nou înaintea terminalului. Renunțând la dosarul lui Wakefield, reveni la principalul meniu al cubului de date. Scană statisticile comparate puse la dispoziție și tastă comanda pentru un tabel comparativ: în partea stângă a ecranului valorile descrescătoare ale coeficientului EI al fiecărui membru din echipaj, iar în partea dreaptă, valorile CS.

EI

CS

Wakefield

+5,58

O’Toole

86

Sabatini

+4,22

Borzov

84

Brown

+4,17

Takagishi

82

Takagishi

+4,02

Wilson

78

Tabori

+3,37

des Jardins

71

Borzov

+3,28

Heilmann

68

des Jardins

+3,04

Tabori

64

O’Toole

+2,92

Yamanaka

62

Turgheniev

+2,87

Turgheniev

60

Yamanaka

+2,66

Wakefield

58

Wilson

+2,48

Sabatini

56

Heilmann

+2,24

Brown

49

Chiar dacă parcursese mai devreme cea mai mare parte a informațiilor cuprinse în dosare, Nicole nu citise toate tabelele de indici ai echipajului. O serie de cifre le vedea în prezent pentru prima dată. Fu în mod deosebit surprinsă de coeficientul de inteligență extrem de ridicat al Francescăi Sabatini. Ce pierdere, socoti imediat Nicole, ca tot acest potențial să fie folosit în scopuri mărunte.

Nivelul mediu de inteligență al echipajului impresiona. Fiecare din ei se situa în primul procent al populației terestre. Nicole era «una dintr-o mie» și nu se găsea decât la jumătatea scării. Coeficientul lui Wakefield era cu totul și cu totul excepțional, plasându-l în categoria «supergeniilor»; Nicole nu întâlnise niciodată pe cineva cu un coeficient atât de ridicat, obținut în cadrul testelor standard.

Deși pregătirea ei în psihiatrie o învățase să privească cu neîncredere încercările de a cuantifica trăsăturile personale, pe Nicole o intrigau totuși valorile CS. Ea însăși i-ar fi plasat, intuitiv, pe O’Toole, Borzov și Takagishi în capul listei. Toți trei păreau siguri de sine, echilibrați și sensibili la nevoile celorlalți. În schimb o uluia coeficientul ridicat al lui Wilson. Trebuie să fi fost o persoană complet diferită înainte de a se încurca cu Francesca. Nicole se întrebă pentru o clipă de ce propriul ei coeficient nu depășea 71; apoi își reaminti că în tinerețe fusese retrasă și egocentrică.

Dar Wakefield? se întrebă, dându-și seama că acesta era singurul candidat viabil care să o ajute să priceapă ce se întâmplase cu programul lui RoSur, în timpul operației generalului. Putea oare să aibă încredere în el? Să-și asigure sprijinul lui Richard fără a-i dezvălui suspiciunile ei exagerate? Din nou îi trecu prin minte gândul să abandoneze căutările. Nicole, își spuse singură, dacă această conspirație fantomă se dovedește a fi doar o pierdere de timp…

Însă Nicole des Jardins era convinsă că existau destule întrebări la care nu se răspunsese și care cereau continuarea investigației. Se decise să vorbească cu Wakefield. Constatând apoi că avea posibilitatea să adauge propriile sale fișiere în cubul monarhului, Nicole creă unul nou, al nounsprezecelea, intitulat simplu Nicole. Lansă un procesor de text și scrise un scurt memorandum:

3-2-00 Am determinat cu precizie că funcționarea necorespunzătoare a lui RoSur în timpul intervenției chirurgicale se datorează unei comenzi manuale externe, ce a avut loc după încărcarea și verificarea programului inițial. Voi solicita sprijinul lui Wakefield.

Nicole scoase un cub de date nefolosit dintr-un sertar aflat lângă computer și copie pe el toate informațiile originalului dăruit de Henry. După ce se schimbă în combinezonul de zbor, puse duplicatul în buzunarul salopetei.

Generalul O’Toole moțăia în Complexul de Comandă și Control al navei militare, în momentul în care Nicole se prezentă să-l elibereze din tură. Deși aparatura vizuală în această navă mai mică nu se ridica la nivelul celei a surorii sale științifice, echipamentul de telecomunicații se dovedea mult superior, mai ales din punctul de vedere al posibilității de manevrare de către un singur astronaut.

O’Toole își ceru scuze că ațipise și arătă cu degetul spre cele trei monitoare, prezentând aceeași scenă din trei unghiuri diferite — echipajul adormit în tabăra improvizată la picioarele scării Alfa.

— Nu s-ar spune că ultimele cinci ore au fost teribil de interesante, declară ei.

Nicole surâse.

— Generale, nu-i nevoie să te scuzi. Știu că ești de serviciu aproape douăzeci și patru de ore.

O’Toole se ridică.

— După plecarea dumitale, continuă el verificându-și jurnalul electronic pe unul din cele șase monitoare aflate înaintea lui, au terminat de mâncat și apoi au început să asambleze primul rover. Pilotul automat n-a trecut testul de verificare, însă Wakefield a rezolvat problema: un bug de programare într-una din subrutinele modificate la ultima livrare. Tabori l-a testat din nou, înainte ca echipajul să se culce. Francesca a transmis pe Pământ un reportaj entuziasmant, la sfârșitul zilei. Generalul făcu o pauză. Vrei să-l vezi?

Nicole aprobă cu o ușoară mișcare a capului. O’Toole activă ultimul monitor din dreapta și Francesca apăru în prim plan, în exteriorul taberei. În cadru se zărea o porțiune a scării și a echipamentului scaunului-lift.

— Ora de somn în Rama, intonă ea privind sus și împrejur. Luminile s-au aprins pe neașteptate în urmă cu nouă ore deasupra acestei uluitoare lumi, permițându-ne să admirăm în detaliu grandioasa lucrare a verilor noștri inteligenți de dincolo de stele.

Un montaj de fotografii și scurte secvențe video, unele luate de sonde, altele de însăși Francesca, punctă prezentarea «lumii» artificiale pe cale să fie explorată. La sfârșitul lor, camera se fixă din nou asupra chipului Francescăi.

— Nimeni nu știe de ce a doua navă spațială Rama ne-a invadat, după aproape un secol, micul nostru domeniu de la marginea galaxiei. Poate că această magnifică creație nu are o explicație pe înțelesul nostru, al pământenilor. Sau poate că undeva în vasta și perfecta funie de metal vom găsi unele indicii care să dezlege misterul ce încă îi învăluie constructorii. Francesca zâmbi, iar nările îi fremătară dramatic. Și dacă vom reuși, atunci poate că vom avansa cu un pas în a ne înțelege pe noi înșine… și poate în a-l înțelege chiar pe Dumnezeu.

Nicole își dădu seama că discursul bombastic al reporterei îl mișcase pe general. În ciuda antipatiei sale față de italiancă, Nicole trebuia să recunoască cu părere de rău că Francesca avea talent.

— Mi-a redat propriile sentimente atât de bine, încât îmi doresc să fiu și eu la fel de explicit în exprimare, se entuziasmă O’Toole.

Nicole se așeză la consolă și introduse codul de cart. Urmă procedura prezentată pe monitor și verifică echipamentul.

— În regulă, generale, declară rotindu-se cu tot cu scaun. Cred că de aici încolo mă descurc singură.

O’Toole zăbovi în spatele ei; era limpede că voia să stea de vorbă.

— Acum trei nopți am avut o discuție lungă cu Signora Sabatini, începu el. Despre religie. Mi-a spus că a fost agnostică înainte de a se întoarce iarăși la credință. Mi-a declarat că numai gândul la Rama a făcut-o să se simtă catolică din nou.

Se lăsă o lungă tăcere. Dintr-un motiv oarecare, în mintea lui Nicole se întrupă imaginea bisericii construite în secolul al cincisprezecelea în vechiul sat Sainte Etienne de Chigny, la vreo opt sute de metri în josul drumului spre Beauvois. Își aminti cum ședea alături de tatăl ei în biserică, într-o frumoasă zi de primăvară, fascinată de lumina filtrată de vitralii.

— Dumnezeu a inventat culorile? își întrebase tatăl.

— Așa susțin unii, răspunsese el laconic.

— Și tu ce crezi, Papa?

— Trebuie să admit, tocmai spunea generalul O’Toole în vreme ce Nicole își forța gândurile să revină în prezent, că această călătorie înseamnă pentru mine o înălțare spirituală. Mă simt mai aproape de Dumnezeu decât am fost vreodată. Există ceva în contemplarea imensității universului care te umilește și te face… Se opri. Îmi pare rău, se scuză el, am încercat să-mi impun…

— Nu, replică Nicole, nici vorbă de așa ceva. Găsesc certitudinea dumitale religioasă foarte înviorătoare.

— Totuși, sper că nu te-am jignit în nici un fel. Religia constituie o problemă foarte personală. Surâse. Dar uneori e greu să nu-ți împărtășești sentimentele, în special atunci când și dumneata și Signora Sabatini sunteți catolice.

O’Toole părăsi centrul de control, nu înainte ca Nicole să-i ureze un somn odihnitor. De îndată după aceea, femeia scoase din buzunar duplicatul cubului și-l introduse în lectorul din CCC. Cel puțin astfel am făcut un backup sursei mele de informații. Cu ochii minții văzu chipul Francescăi Sabatini ascultând cu atenție în timp ce O’Toole filozofa despre semnificația religioasă a lui Rama. Ești o femeie uluitoare, reflectă Nicole. Nu te dai în lături de la nimic. Chiar ipocrizia și imoralitatea, pentru tine sunt acceptabile.

Doctorul Shigeru Takagishi privea fix, într-o liniște aproape evlavioasă, turnurile și cupolele New York-ului situate la o distanță de patru kilometri. Din când în când se apropia de telescopul amplasat temporar pe stâncile dominând Oceanul Cilindric, pentru a studia detalii ale acelui peisaj straniu și străin.

— Știți, se adresă el în cele din urmă lui Wakefield și Sabatini, nu cred că rapoartele despre New York ale celor din prima expediție sunt întru totul corecte. Sau avem de-a face cu o altă navă de astă dată. Nici Richard și nici Francesca nu se obosiră să-i răspundă. Wakefield era preocupat de ultimele retușuri ale vehiculului proiectat să străbată întinderea de gheață, în vreme ce pe Francesca o preocupa ca de obicei filmarea eforturilor lui Richard.

— Se pare că orașul are trei părți identice, reluă Takagishi vorbind mai mult pentru sine, fiecare din ele având la rândul lor câte trei subdiviziuni. Dar cele nouă secțiuni nu sunt absolut identice. Între ele apar diferențe subtile.

— Gata, zise Richard Wakefield, ridicându-se în picioare cu un zâmbet satisfăcut. Am terminat — cu o zi în avans față de grafic. Mi-a mai rămas doar să verific funcționarea tuturor sistemelor principale.

Francesca aruncă o privire la ceas.

— Suntem în întârziere cu o jumătate de oră față de programul revizuit. Mai avem timp să aruncăm o privire rapidă asupra New York-ului, înainte de masă?

Wakefield ridică din umeri și-l privi pe Takagishi. Francesca se apropie de savantul japonez.

— Ce zici, Shigeru? Facem o plimbare rapidă pe gheață și le arătăm celor de pe Pământ un prim plan al New York-ului în versiune Rama?

— Neapărat, răspunse acesta. De-abia aștept…

— Numai dacă vă întoarceți în tabără până la 19:30, interveni David Brown din elicopter, unde se găsea împreună cu Amiralul Heilmann și Reggie Wilson. În noaptea asta trebuie să discutăm serios o serie de planuri. S-ar putea să trebuiască să revedem ordinea deplasărilor programate pentru mâine.

— Recepționat, confirmă Wakefield. Dacă facem abstracție de sistemul de transmisie și reușim să coborâm fără probleme vehiculul pe scară, suntem pregătiți să traversăm oceanul în zece minute, în oricare direcție. Ar trebui să ajungem la timp în tabără.

— Noi am survolat multe zone ale Emisferei Nordice, spuse Brown. Nici urmă de bioți. Orașele arată ca niște copii identice. Nici o surpriză, nicăieri pe Câmpia Centrală. Personal consider că mâine ar fi cazul să cercetăm partea misterioasă din sud.

— New York-ul, strigă Takagishi. O recunoaștere detaliată a New York-ului trebuie să fie ținta noastră de mâine.

Brown nu răspunse nimic. Îndreptându-se spre marginea stâncii, Takagishi privi țintă gheața aflată cu vreo cincizeci de metri dedesubt. În stânga lui se găsea scara îngustă cu trepte mici, tăiate în stâncă. Cât de greu este ice-mobilul? întrebă Takagishi.

— Nu foarte, însă-i voluminos. Sigur nu vreți să așteptați să instalez troliu!? Putem traversa și mâine, avansă Wakefield.

— Ajut și eu la transport, interveni Francesca. Dacă nu vedem insula, sau măcar o parte a ei, nu vom veni cu sugestii constructive la ședința de di seară.

— Bine, bine, cedă Richard, scuturând amuzat din cap. Facem totul pentru jurnaliști. Voi merge eu în față, așa încât cea mai mare parte a greutății se va sprijini pe spatele meu, Francesca va sta la mijloc, iar doctorul Takagishi va fi ultimul. Atenție la tălpice, au muchiile ascuțite.

Coborârea până la ocean se desfășură fără peripeții.

— Dumnezeule, a fost foarte ușor, rosti Francesca în timp ce se pregăteau de traversare. De ce-i nevoie de un troliu?

— Deoarece uneori s-ar putea să transportăm și altceva, sau, ferească sfântul, să ne vedem nevoiți să ne apărăm cât timp urcăm ori coborâm.

Wakefield și Takagishi se așezară pe locurile din față, Francesca luă loc în spate, alături de camera video. Pe măsură ce se apropiau de New York, Takagishi devenea din ce în ce mai agitat.

— Ia uitați-vă, exclamă el pe când ice-mobilul se afla la circa cinci sute de metri de țărmul opus. Se mai îndoiește cineva că ne îndreptăm spre capitala lui Rama?

Pe măsură ce trioul se apropia de mal, imaginea tulburătoare a straniului oraș desfășurat în fața ochilor lor le tăie orice poftă de conversație. Complicatele sale structuri vorbeau de la sine despre inteligența creatorilor; totuși, primii cosmonauți care-l vizitaseră cu șaptezeci de ani înainte, îi găsiseră la fel de lipsit de viață ca și restul uriașei nave. Era oare acest vast complex, format din nouă secțiuni, o mașină enorm de complicată așa cum sugeraseră primii lui vizitatori, sau insula lungă și subțire (zece kilometri pe trei) era stafia unui oraș ai cărui locuitori dispăruseră demult?

Parcară ice-mobilul la marginea apei înghețate și merseră de-a lungul țărmului, până ce descoperiră o scară ducând undeva pe meterezele zidului împrejmuitor. Nerăbdătorul Takagishi alerga la douăzeci de metri în fața Francescăi și a lui Wakefield. Pe măsură ce urcau, detaliile orașului deveneau tot mai limpezi.

Pe Richard îl intrigau formele geometrice ale clădirilor. Alături de zgârie-norii înalți și zvelți se observau construcții sferice, dreptunghiulare sau poliedrice. Și toate erau dispuse după un anumit model. Da, reflectă el în timp ce ochii îi cercetau vastul complex de structuri, iată acolo un dodecaedru, dincolo un pentaedru…

Meditațiile sale matematice fură întrerupte în momentul când toate luminile se stinseră brusc, iar interiorul lui Rama se scufundă în cea mai profundă beznă.