Rama II

58. FĂRĂ IEȘIRE

— Sunt sigur că Heilmann și Yamanaka au fost extrem de prevăzători, explică Richard Wakefield. Probabil că au plecat mai devreme, astfel încât să poată lua cu ei provizii suplimentare. Și în cazul acestor vehicule ușoare, fiecare kilogram contează.

— Cât de mult contează? întrebă Nicole.

— Mă rog — poate să însemne diferența între a te înscrie pe o orbită în jurul Pământului — și a trece pe lângă el atât de repede, încât să nu mai fii salvat.

— Înseamnă cumva asta, se interesă cu voce sumbră generalul, că doar unul dintre noi va putea folosi capsula?

Richard nu răspunse imediat.

— Mi-e tare teamă că-i posibil; totul e funcție de timpul plecării. Va trebui să facem câteva calcule rapide pentru a ne da seama cu precizie. Personal însă nu văd de ce nu am lua în considerație pilotarea întregii nave. La urma urmei, am fost antrenat ca pilot de rezervă… Am dispune de un control limitat, din moment ce nava este atât de mare, dar dacă aruncăm în vid tot ce nu este absolut necesar, am putea să reușim… Dar din nou trebuie întâi să calculăm.

Lui Nicole îi reveni sarcina de a verifica alimentele deja înmagazinate în navetă, verificându-le proporția, și apoi de a aproxima atât masa, cât și volumul ocupat la bord de două sau de trei persoane. În plus, Richard, încă în favoarea pilotării întregii nave Newton, o rugă să verifice materialele existente la bord, pentru a determina masa lucrurilor la care se putea renunța.

În timp ce O’Toole și Wakefield foloseau computerele din centrul de control, Nicole lucra singură în cala navei. La început verifică cu mare atenție vehiculul EVA rămas la dispoziția lor. Deși astfel de capsule erau în mod normal utilizate de o singură persoană pentru activități extravehiculare locale, fuseseră proiectate și pentru cazuri de urgență. În spatele hubloului frontal, transparent și rezistent, puteau sta doi oameni, având pe rafturile amenajate în spate rezerve pentru o săptămână. Dar trei pasageri? se întrebă Nicole. Imposibil. Cineva ar trebui să se înghesuie între alimente. Și atunci nu va mai rămâne destul spațiu pentru ele. Nicole reflectă un moment cum i-ar sta înghesuită între rafturile acelea, vreme de șapte sau opt zile. Va fi chiar mai rău decât în groapa din hambar.

Inventarie proviziile aruncate în grabă înăuntru de Heilmann și Yamanaka. Cantitatea de alimente era mai mult sau mai puțin corectă, atât în cantitate, cât și ca varietate, pentru o călătorie de o săptămână; trusa medicală, în schimb, se arăta a fi cumplit de necorespunzătoare. Nicole își făcu câteva însemnări și alcătui o listă completă de necesități pentru un echipaj de două persoane, estimând masa și posibilitățile de împachetare. Apoi traversă cala vasului.

Ochii îi căzură pe focoasele nucleare de forma unor gloanțe, zăcând placide culcate lateral, exact lângă ecluză. Nicole se apropie și-și plimbă palmele peste suprafața metalică bine lustruită. Deci astea sunt primele mari arme de distrugere, rezultatul muncii străluciților fizicieni ai secolului douăzeci.

Ce situație tristă pentru specia noastră, gândi Nicole, plimbându-se printre bombe. Un vizitator vine să ne vadă. Nu ne vorbește limba, dar descoperă unde locuim. În vreme ce dă colțul străzii, scopul vizitei lui încă fiind complet necunoscut, noi îl pulverizăm în praf și pulbere.

Își continuă drumul spre cabine cu sufletul plin de tristețe.

Problema ta, își spuse singură, este că te aștepți întotdeauna la prea mult. De la tine însăți. De la acei pe care îi iubești. Chiar de la specia umană. Suntem cu toții încă necopți.

O senzație trecătoare de greață o obligă să se oprească. Asta ce mai e? Din cauza bombelor? În subconștient, Nicole își reaminti o senzație asemănătoare trăită cu cincisprezece ani înainte, la două ore după ce se urcase în avionul care o ducea de la Los Angeles la Paris. Nu se poate. Dar voi verifica, ca să înlătur orice dubiu…

— Acesta-i cel de-al doilea motiv pentru care nu încăpem toți trei în capsulă. Nu trebuie să te simți prost, Nicole. Chiar dacă am fi avut spațiul fizic necesar pentru noi și pentru provizii, capabilitățile de manevrare a navetei, cu această masă la bord, abia dacă ar fi putut să o înscrie pe o orbită în jurul soarelui. Șansele de a fi salvați ar fi practic nule.

— Ei bine, replică Nicole cu o voce ce se dorea veselă, cel puțin ne rămâne varianta cealaltă. Să ne întoarcem acasă în Newton. După calculele mele, putem arunca peste bord peste zece mii de kilograme―

— Mă tem că nu contează, o întrerupse generalul.

Nicole îl privi pe Richard.

— Despre ce vorbește?

Inginerul se ridică și se apropie de Nicole. Îi luă mâinile în mâinile sale.

— Au distrus și sistemul de navigație. Algoritmul de căutare a codului lui O’Toole a fost introdus în computer peste subrutinele de navigație și de comunicație video. Nava nu mai poate fi folosită ca modul de transport.

Vocea generalului O’Toole suna ca din depărtare, lipsită de timbrul ei normal.

— Au început probabil imediat după plecarea mea. Richard a citit bufferele de comandă și a descoperit că programul de decriptare a fost încărcat la mai puțin de două ore după ce am intrat eu în Rama.

— Dar de ce să incapaciteze nava? întrebă Nicole.

— Nu înțelegi? rosti pătimaș O’Toole. Prioritățile se modificaseră. Nimic nu era mai important decât detonarea bombelor. Nu au vrut să se piardă timp cu semnale radio de la și până la Pământ. De aceea au decis să efectueze toate calculele aici, unde fiecare încercare putea fi comandată de computer fără întârziere.

— Ca să fim cinstiți față de centrul de control al misiunii, interveni Richard, străbătând în lung și-n lat încăperea, trebuie să recunoaștem că nava militară încărcată la maximum dispune de o capacitate de manevră mai redusă decât o capsulă pentru doi, echipată cu propulsie auxiliară. Pentru cei de la ASI, riscul nu era deloc mai mare dacă Newton devenea inoperabil.

— Dar nimic din toate astea n-ar fi trebuit să se întâmple de la bun început, argumentă generalul american. La naiba! De ce n-au avut răbdare să mă aștepte?

Nicole se așeză brusc pe unul din scaunele libere. Capul i se învârtea și se simțea amețită.

— Ce e? întrebă alarmat Richard, apropiindu-se de ea.

— Mi-a fost de câteva ori greață astăzi. Cred că sunt însărcinată. Peste aproximativ douăzeci de minute voi ști cu certitudine. Zâmbi unui Richard rămas cu gura căscată. Este extrem de rar ca o femeie să rămână însărcinată la mai puțin de nouăzeci de zile după o injecție cu neutrabriolat. Dar s-a mai întâmplat înainte. Nu cred că―

— Felicitări, o întrerupse brusc un O’Toole entuziasmat. Nu știam că aveți de gând să întemeiați o familie,

— Nici eu, replică Richard, încă năucit de veste. O îmbrățișă puternic pe Nicole și o ținu strâns la piept. Nici eu, repetă încă o dată.

— Nu mai discutăm, declară emfatic generalul O’Toole, adresându-se lui Richard. Chiar dacă Nicole nu ți-ar purta copilul, tot aș insista ca voi doi să plecați în capsulă și să mă lăsați aici. E singura decizie realistă. În primul rând, știm amândoi că masa reprezintă parametrul critic, iar eu sunt de departe cel mai greu dintre toți. În al doilea rând, eu unul sunt bătrân, pe când voi sunteți tineri. Știi cum să pilotezi naveta; eu nu am intrat înăuntru nici măcar o singură dată. Și pe lângă toate astea, adăugă cu o voce uscată, pe Pământ aș fi judecat de Curtea Marțială pentru refuzul de a îndeplini ordinul primit.

Cât despre tine, scumpa mea doctoriță, continuă O’Toole câteva momente mai târziu, nu mai e nevoie să-ți spun că porți în tine un copil deosebit. El sau ea va fi singurul copil de pe Pământ conceput vreodată în interiorul unei nave extraterestre. O’Toole se ridică și privi în jur. Și acum propun să destupăm o sticlă de vin și să celebrăm ultima noastră seară împreună.

Nicole îl privi pe general alunecând spre dulăpașul cu băuturi, deschizându-l și scotocind înăuntru.

— Mi-e suficient un suc de fructe, Michael, spuse ea. Oricum n-ar trebui să beau mai mult de un pahar de vin.

— Desigur, replică generalul repede. Pe moment am uitat. Speram să facem ceva cu adevărat deosebit în această seară. Să fiu părtaș ultima dată… Se opri și reveni la masă cu sticla de vin și sucul de fructe. Întinse pahare atât lui Richard cât și lui Nicole. Vreau să știți, rosti el cu glasul calmat, că nu-mi pot închipui doi oameni mai buni decât voi. Vă doresc numai succes, în special în ceea ce privește copilul.

Cei trei astronauți băură în tăcere.

— Cu toții știm, nu-i așa? întrebă generalul O’Toole de-abia perceptibil. Rachetele trebuie să fie pe drum. Cât timp crezi că am, Richard?

— Judecând după cele înregistrate de Amiralul Heilmann pe casetă, aș îndrăzni să afirm că prima rachetă va lovi Rama în ziua 1–5. Acest moment se potrivește atât cu poziția capsulei, dincolo de zona de împrăștiere a fragmentelor, cât și cu eliminarea oricăror riscuri pentru Pământ.

— Nu înțeleg despre ce vorbiți. Ce fel de rachete?

Richard se aplecă spre Nicole, rostind cu voce gravă:

— Michael și cu mine suntem siguri că militarii de la COG au ordonat un atac cu rachete împotriva lui Rama. Nu aveau nici o siguranță că generalul se va întoarce pe Newton, sau că își va activa codul. Iar algoritmul de căutare nu e decât un foc de armă tras în ceață. Numai un atac cu rachete putea garanta faptul că Rama nu va face nici un rău planetei noastre.

— Așadar am la dispoziție ceva mai mult de patruzeci și opt de ore pentru a mă împăca cu Dumnezeu, afirmă generalul O’Toole după o reflecție de câteva secunde. Am trăit o viață fabuloasă. Am multe pentru care să fiu recunoscător. Mă voi îndrepta în brațele Sale fără regrete.