Rama II

41. UN PRIETEN VERITABIL

Nicole nu știa la ce să se aștepte. Nu era înspăimântată. Se apropie de deschizătură, privind înăuntru. Curiozitatea reprezenta sentimentul dominant. Se îngrijoră pe moment ca nu cumva expediția de salvare să sosească cât timp ea se afla sub pământ, dar se convinse că sosirea echipajului va avea loc mai târziu.

Acoperământul dreptunghiular era lung de zece metri și lat de aproape șase. După ce se încredință că Nicole îl urmează, avianul zbură în gaură și o așteptă pe a treia terasă. Nicole se ghemui lângă deschizătură și scrută adâncimile. Observă câteva lumini în zonă, însă la distanță clipeau mai multe lămpi. Nu putea să estimeze cu precizie adâncimea la care ajungea coridorul, dar mai mult ca sigur că depășea douăzeci sau treizeci de metri.

Coborârea nu era deloc simplă pentru o specie nezburătoare. Coridorul vertical era de fapt o gaură mare, cu o serie de terase largi plasate lateral. Fiecare avea exact aceleași dimensiuni, aproximativ cinci metri lungime pe unul lățime, fiind distanțate între ele la doi metri. Nicole trebuia să fie foarte precaută.

Lumina din coridor provenea de la deschizătura din piață și de la câteva lampioane, atârnate pe pereți la fiecare patru trepte. Felinarele erau înfășurate într-un material transparent foarte subțire, cu aspect de hârtie. Fiecare adăpostea o flacără mică, alături de o substanță lichidă pe care Nicole o presupuse a fi combustibilul.

Prietenul ei catifelat o aștepta cu răbdare, mereu cu câte trei terase dedesubt. Nicole avea senzația că în eventualitatea unei căderi, avianul ar fi prins-o din zbor, dar nu dorea să-și verifice ipoteza. Mintea îi lucra cu repeziciune. Concluzionase deja că avianii nu erau bioți. Însemna așadar că avea în față reprezentantul unei specii extraterestre. Însă ei nu pot fi ramanii, raționă Nicole. Nivelul lor de dezvoltare tehnologică e total inconsistent cu această navă.

Nicole își aminti din lecțiile de istorie de maiașii săraci și înapoiați, descoperiți de conchistadori în Mexic. Spaniolii consideraseră imposibil ca strămoșii acelor oameni ignoranți să fi construit asemenea centre impresionante de ceremonii. Să se fi întâmplat același lucru aici? se întrebă ea. Să fie acești stranii aviani tot ce a mai rămas din specia care l-a construit pe Rama?

La douăzeci de metri sub nivelul solului, Nicole auzi ceva ce aducea cu zgomotul unei ape curgătoare. Sunetul se intensifică în momentul în care puse piciorul pe o terasă ce constituia de fapt o extindere a unui tunel orizontal. De cealaltă parte a coridorului vertical se zărea un gang similar, cufundat în întuneric și de asemenea paralel cu suprafața.

Ghidul ei zburător se afla ca de obicei cu trei trepte mai jos. Nicole indică tunelul din spatele ei. Creatura se apropie de ea și se roti hotărât peste cele două terase situate imediat sub Nicole, dându-i clar a înțelege că trebuia să coboare mai departe.

Nicole însă nu voia să cedeze așa de ușor. Scoase bidonul și se făcu că bea din el. Arătă apoi spre tunelul întunecat din spate. Avianul bătu din aripi, părând să-și cântărească decizia, după care zbură peste capul ei și dispăru în beznă. Patruzeci de secunde mai târziu, Nicole zări în depărtare o lumină, crescând pe măsură ce se apropia de ea. Avianul se întorsese cu o torță într-una din gheare.

Nicole îl urmă cale de vreo cincisprezece metri. Ajunseră într-o cameră situată în stânga tunelului, unde se găsea o cisternă mare cu apă. Apă proaspătă curgea înăuntru dintr-o țeavă înfiptă în perete. Nicole scoase spectrometrul și testă lichidul: era H2O aproape pură, cu nici un alt element chimic depășind mai mult de o parte la un milion. Grijulie la bunele maniere, Nicole făcu mâinile căuș și bău cu nesaț din apa curgătoare. De necrezut cât de delicioasă putea să fie!

După ce termină de băut, continuă să înainteze în aceeași direcție. Pe avian îl cuprinse însă o frenezie bruscă, zburând încoace și-ncolo și țipând mereu, până ce Nicole făcu cale întoarsă la coridorul vertical. Observă că intensitatea luminii scăzuse considerabil. Ridicându-și privirile, constată că deschizătura spre piața din New York era acum acoperită. Sper că asta nu înseamnă că am rămas aici de-a binelea, cugetă ea.

După alți douăzeci de metri, se ivi încă o pereche de tuneluri orizontale întunecate, perpendiculare pe coridorul principal. La acest nivel, avianul cu aspect catifelat, nelăsând torța din gheare, o conduse pe Nicole două sute de metri printr-unul din culoarele orizontale. Ajunseră într-o incintă spațioasă, circulară, cu tavanul foarte înalt. Avianul se folosi de torță pentru a aprinde câteva felinare de perete plasate împrejur, apoi dispăru. Se scurse aproape o oră. Nicole rămase cât de liniștită putea, studiind cu interes încăperea neagră, care îi amintea de o grotă sau o peșteră. Nu se vedeau nici un fel de decorațiuni. În cele din urmă, se concentră asupra modalității de informare a avianilor că era gata de plecare.

Când într-un târziu prietenul ei catifelat se întoarse, îl însoțeau patru asociați. Nicole îi auzi fâlfâind din aripi pe culoar și scoțând sunete intermitente. Companionul avianului ei (Nicole presupuse că era vorba de perechea lui) și alte două creaturi, cu suprafețele de linoleum intrară înăuntru primii. Aterizară și se apropiară cu stângăcie de Nicole, pentru a o examina îndeaproape. După ce se așezară în partea opusă a camerei, înăuntru zbură o altă creatură de catifea, aceasta de culoare cafenie și nu neagră. În gheare ținea un mic pepene. Ovoidul fu așezat înaintea lui Nicole. Avianii rămaseră în expectativă. Nicole tăie dibace cu bisturiul o optime din pepene, îl ridică să ia o înghițitură din lichidul verzui dinăuntru, apoi duse restul gazdelor ei. Aceștia țipară admirativ, apreciind precizia tăieturii în vreme ce-și treceau pepenele-mană unul altuia,

Nicole îi privi mâncând. Împărțiră pepenele fără nici o partiționare prealabilă. Cei doi aviani catifelați se dovediră surprinzător de abili și delicați în folosirea ghearelor, făcând cât maîpuțină mizerie pe jos și ne lăsând resturi. Avianii mai mari erau mult mai neîndemânatici; lui Nicole îi amintiră de animalele de pe Pământ. Ca și ea, nici una dintre păsări nu se atinse de coaja tare a pepenelui.

De îndată ce terminară de mâncat, avianii — care pe durata mesei nu scoseseră nici un sunet — se strânseră într-un cerc, preț de câteva secunde. Cercul se desfăcu când avianul de catifea maronie îngână ceva ce aducea a cântec. Unul câte unul se apropiară să-i arunce o ultima privire, apoi dispărură. Nicole rămase liniștită pe loc întrebându-se ce avea să urmeze. Avianii lăsaseră luminile aprinse în sufragerie (în sala de banchet, sau ce altceva o fi fost ea), în schimb în coridorul adiacent era întuneric bezna. Era limpede că doreau ca ea să stea acolo unde se afla, cel puțin pentru moment. Nicole nu dormise de mult timp și se simțea sătulă. Ei bine, își zise ghemuindu-se pe podea după o scurtă dezbatere interioară, poate că un pui de somn mă va înviora.

În vis auzi pe cineva strigându-i numele, dar vocea venea de foarte departe. Se văzu nevoită să-și încordeze auzul ca să o distingă. Se trezi cu o tresărire și încercă să-și amintească unde se găsea. Ascultă cu atenție, dar nu auzi nimic. Verificându-și ceasul, își dădu seama că dormise patru ore. Ar fi cazul să o iau din loc, socoti Nicole. În curând se va face întuneric si nu vreau să ratez șansa de a fi recuperată.

Pătrunse în culoar și aprinse lanterna. În mai puțin de un minut ajunse la coridorul vertical. Se apucă imediat să escaladeze treptele. Chiar sub locul unde se oprise în vederea scurtei excursii la cisterna cu apă, Nicole auzi un sunet ciudat deasupra capului. Se opri pentru a-și trage răsuflarea. Aplecându-se peste gol, îndreptă fasciculul lanternei în sus, în direcția sunetului. Ceva voluminos se mișca încoace și încolo în zona primului nivel al coridorului vertical.

Nicole urcă precaută pe treapta următoare și se ghemui sub noul fenomen de deasupra. Orice ar fi fost el, acoperea întreaga terasă din fața tunelului la fiecare cinci secunde. Nicole nu avea nici o posibilitate să-l evite. Nu putea urca pe terasă și apoi pe următoarea în mai puțin de cinci secunde.

Se apropie de un capăt al treptei și ascultă intens. După ce lucrul se întoarse și se îndreptă în direcție opusă, Nicole ridică capul peste margine. Obiectul se deplasa rapid pe roți, iar din spate arăta asemeni unui tanc. Nu reuși să arunce decât o privire rapidă, deoarece jumătatea superioară a mașinii se răsuci cu viteză, pregătindu-se să revină pe același traseu.

Un lucru e sigur, își spuse Nicole așteptând pe terasa de dedesubt. Tancul acela este un soi de santinelă. Se întrebă dacă poseda senzori — cu siguranță nu dăduse nici un semn că ar fi auzit-o — dar decise că nu-și putea permite să afle. Nu prea ar valora mult ca gardian dacă nu ar fi în stare să observe un intrus.

Nicole coborî în liniște treptele până la nivelul sufrageriei.

Era cumplit de dezamăgită și furioasă pe ea însăși că intrase în bârlogul avianilor. Încă nu-i venea să creadă că avianii ar putea-o reține prizonieră. La urma urmei, nu o invitase creatura înăuntru după ce Nicole îi salvase viața?

O nedumerea și tancul-santinelă. Existența lui era deconcertantă, și în totală discrepanță cu nivelul de dezvoltare tehnologică al oricăror alte lucruri din bârlog. Ce scop avea? De unde apăruse? Din ce în ce mai straniu, reflectă Nicole.

Revenită pe cel de-al doilea nivel subteran, se uită în jur să vadă dacă mai exista o altă cale de a ieși din adăpost. De cealaltă parte a coridorului se afla un șir identic de terase. Dacă ar fi reușit să sară, atunci poate…

Înainte de a lua serios în considerație un astfel de plan, trebuia să știe dacă primul nivel nu era păzit tot de o santinelă. Nu-și putea da seama din locul unde se afla, așa că învinovățindu-se pentru prostie, urcă din nou treptele de deasupra. Privind vizavi, constată că avea noroc. Terasa din fața tunelului opus era pustie.

Când ajunse iarăși la nivelul doi, Nicole era deja obosită de atâta cățărat. Privi tunelul deschis în partea cealaltă a coridorului vertical și luminile ce se zăreau în abisul de sub ea. Dacă nu reușea saltul, ar fi murit aproape sigur. Nicole era o bună judecătoare a distanțelor și aprecie că între cele două terase se întindea un gol de circa patru metri. Patru metri, murmură în bărbie, cel mult patru și jumătate. Lăsând loc pentru o marjă de siguranță, trebuie să sar cinci metri, în costum și cu rucsacul în spate.

Își aminti o după-amiază de duminică, cu patru ani în urmă la Beauvois, când Genevieve avea zece ani și priveau împreună la televizor Olimpiada din 2196.

— Mai poți să sari, Maman? întrebase fetița, nereușind încă să-și închipuie mama ca pe o campioană olimpică.

Pierre reușise s-o convingă să o ducă pe Genevieve pe terenul de atletism situat lângă gimnaziul din Luynes. Uitase cum să-și dozeze triplul salt, dar după treizeci de minute de încălzire și antrenament, Nicole reușise o săritură simplă de șase metri și jumătate în lungime. Genevieve nu se arătase foarte impresionată.

— Mamă, spusese ea în timp ce traversau pe bicicletă câmpurile înverzite spre casă, sora mai mare a lui Danielle poate sări aproape la fel de mult, și ea nu-i decât studentă.

Amintirea lui Genevieve stârni o tristețe profundă în sufletul lui Nicole. Tânjea după glasul ei, voia să-i pieptene părul, sau să meargă împreună cu barca pe micul lor heleșteu de lângă Bresme. Nu prețuim niciodată cum se cuvine timpul pe care-l avem, decât atunci când este prea târziu.

Nicole coborî în tunelul unde o lăsaseră avianii. Nu va încerca să sară. Era prea periculos. Dacă aluneca…

— Nicole des Jardins, unde naiba ești?

Nicole înmărmuri auzind chemarea, foarte slabă și venind de undeva de la mare distanță. Își imaginase oare?

— Nicole, auzi din nou. Era vocea lui Richard Wakefield, fără nici o putință de îndoială. Alergă înapoi în coridorul vertical și vru să strige. Ba nu, se răzgândi Nicole. Asta i-ar trezi. Nu-mi trebuie mai mult de cinci minute. Pot să sar…

Șuvoiul de adrenalină îi inunda întreg trupul. Își măsură pașii și sări peste abis fără dificultate. Treptele le urcă cu o viteză incredibilă. Aproape de vârf, auzi iarăși chemarea lui Wakefield.

— Sunt aici, Richard. Dedesubt, strigă ea. Sub piață.

Se întinse spre capac și încercă să-l miște. Nu voia să se clintească din loc.

— Porcăria dracului, țipă ea în timp ce un Richard uluit se învârtea în apropiere.

— Richard, vino aici. Unde îmi auzi vocea. Bate în pământ.

Richard începu să lovească în capac. Strigau unul către celălalt. Zgomotul era asurzitor. De departe de jos, Nicole auzi fâlfâit de aripi. Ridicându-se în coridor, avianii începură să țipe și să vocifereze.

— Ajutați-mă, strigă la ei Nicole. Arătă cu degetul spre capac. Prietenul meu se găsește sus.

Richard continua să izbească. Doar cei doi aviani care o descoperiseră pe Nicole în groapa din hambar se apropiară de ea. Se rotiră în jur, bătând din aripi și țipând către ceilalți cinci, aflați cu un nivel mai jos. Din câte se părea, creaturile se certau, deoarece avianul negru de catifea își întinse de două ori gâtul spre cei de jos, scoțând niște sunete cumplite.

Capacul se deschise brusc. Richard abia reuși să-și recapete echilibrul ca să nu se prăbușească în gol. Când privi în jos, o văzu pe Nicole și pe cele două păsări gigantice, dintre care una se repezi drept la el, în vreme ce Nicole se cățăra afară.

— Dumnezeule! exclamă el, nedezlipindu-și ochii de la zborul avianului.

Nicole era copleșită de bucurie. Se aruncă în brațele lui Wakefield.

— Richard, ah Richard, sunt atât de fericită să te văd. El rânji și îi întoarse îmbrățișarea.

— Dacă aș fi știut că te vei simți așa, aș fi venit mult mai repede.