Rama II

47. MATRICI PROGRESIVE

— Niciodată, dar niciodată în viața mea nu am văzut ceva care să mă îngrozească în asemenea hal, rosti Nicole. Stăteau amândoi rezemați cu spatele de peretele unuia dintre zgârie-norii de pe laturile pieței Vestice. Respirau greu, extenuați după frenetica alergare. Nicole luă o înghițitură lungă de apă și continuă: Începusem să mă relaxez. Te auzeam în spatele meu — și nimic altceva. M-am hotărât să mă opresc în muzeu și să te aștept acolo. Nu-mi trecuse prin minte că ne aflam în «celălalt» tunel.

Ar fi trebuit să fie evident, întrucât intrarea nu se găsea acolo unde știam. Însă în clipa aceea nu gândeam prea logic… Oricum, am pășit în cameră, luminile s-au aprins și…. el stătea acolo, la nu mai departe de trei metri. Am crezut că-mi va sare inima din piept…

Richard și-o aminti pe Nicole aruncându-i-se în brațe pe culoar și plângând în hohote.

— Takagishi… Împăiat ca un cerb sau ca un tigru… acolo în dreapta, reușise ea să articuleze printre sughițuri. După ce-și revenise, se îndreptaseră amândoi spre sală. În interior, într-o firidă situată chiar vizavi de intrare, Richard fu șocat să-l vadă pe cosmonautul misiunii Newton, Shigeru Takagishi. Era îmbrăcat în combinezonul de zbor și arăta exact ca atunci când îl văzuse ultima dată în tabăra Beta. Fața îi încremenise într-un zâmbet plăcut, iar brațele îi erau așezate pe lângă corp.

— Ce naiba? exclamase Richard clipind de două ori, curiozitatea biruindu-i groaza la limită. Nicole își feri privirile. Deși îl mai văzuse o dată, acest Takagishi împăiat era încă prea viu pentru ea.

Rămăseseră în sala respectivă doar un minut. Taxidermia extraterestră realizase miracole și în cazul unui avian cu o aripă ruptă, atârnat de tavan alături de Takagishi. Lângă perete, în spatele savantului japonez, se afla cortul lui Richard și Nicole, dispărut cu o zi mai devreme. Placa hexagonală a stației portabile de pe Newton era așezată pe podea, la picioarele lui Takagishi, nu departe de un model la scară naturală al unui buldozer biot. Alte replici ale bioților erau împrăștiate înăuntru.

Richard începuse să studieze colecția de bioți când auziră din nou, în depărtare, familiarul foșnet venind din tunelul din spate. Nu mai pierdură nici o clipă. Își întrerupseră zborul prin culoar și în sus pe rampă doar cu o scurtă oprire la cisternă, pentru a-și reface rezerva de apă proaspătă.

— Doctorul Takagishi era un om sensibil și blând, extrem de pasionat de munca sa, îi spunea Nicole lui Richard. Chiar înainte de plecare l-am vizitat în Japonia, unde mi-a declarat că ambiția lui de-o viață fusese să exploreze o a doua navă Rama.

— E într-adevăr mare păcat că a trebuit să moară astfel, replică amar Richard. Probabil că octospiderul ori unul din prietenii acestuia l-au târât aproape imediat aici. Cu siguranță, n-au pierdut timp înainte să-l expună în muzeu.

— Știi, nu cred că ei l-au ucis. Poate că sunt o naivă fără de speranță, dar nu am observat nici o urmă de violență pe… pe statuia lui.

— Doar nu cumva crezi că l-au speriat de moarte? replică sarcastic Richaid.

— Ba da. Cei puțin, este posibil.

Următoarele cinci minute le petrecu explicându-i bărbatului starea inimi. lui Takagishi.

— Mă surprinzi, Nicole, declară el după ce-i ascultă dezvăluirea. Te judecasem greșit. Credeam că ești Domnișoara-Numai-Cum-Se-Cade, care joacă întotdeauna după reguli. Nu am considerat niciodată că ai putea să acționezi conform propriilor tale hotărâri. Ca să nu mai vorbesc că ai putea nutri un puternic simțământ de compasiune.

— În cazul de față nu e clar dacă constituie un avantaj. Dacă aș fi respectat cu strictețe dispozițiile, Takagishi ar fi în viață, alături de familia sa din Kyoto.

— Și ar fi ratat cea mai neobișnuită experiență a vieții sale… Ceea ce mă conduce la o întrebare interesantă, draga mea doctoriță. Ești fără îndoială conștientă, așa cum stăm aici, că șansele de a scăpa nu atârnă foarte greu. S-ar putea să murim tară a mai vedea vreodată un chip omenesc. Cum te simți în această postură? Cum se încadrează propria ta moarte — sau moartea în general — în concepția ta de viață?

Nicole îl privi, surprinsă de întrebare. Încercă fără succes să-i descifreze expresia chipului.

— Nu mi-e frică, dacă la asta te referi, răspunse alegându-și cu grijă cuvintele. Ca medic m-am gândit adeseori la moarte. Și firește, datorită morții mamei mele, am fost nevoită să-mi formez de timpuriu o perspectivă asupra subiectului.

Făcu o pauză.

— Din punctul meu de vedere, știu că aș vrea să trăiesc până ce Genevieve va crește mare — astfel încât să ajung să fiu bunica copiilor ei. Însă să trăiești nu reprezintă lucrul cel mai important. Viața trebuie să aibă o anumită calitate pentru a merita trăită. Și pentru asta nu trebuie să ne ferim a ne asuma niște riscuri… Nu sunt foarte coerentă, nu-i așa?

Richard zâmbi.

— Nu, recunoscu el, în schimb îmi place unde bați. Ai menționat cuvântul cheie: calitate… La sinucidere te-ai gândit vreodată? întrebă brusc.

— Nu, clătină ea hotărât din cap. Niciodată. Întotdeauna există multe lucruri pentru care merită să trăiești. Trebuie să existe un motiv pentru întrebarea lui, reflectă Nicole. Dar tu? rosti după o altă pauză. Te-ai gândit să te sinucizi datorită tatălui tău?

— Destul de straniu, nu. Bătăile tatălui meu nu m-au determinat niciodată să-mi pierd dragostea de viață. Aveam o sumedenie de lucruri de învățat. Și mai știam că voi crește și voi pleca de acolo.

Se scurse mult timp până ce Richard reluă firul amintirilor.

— Dar a fost o anume perioadă când m-am gândit serios la sinucidere. Durerea și mânia mea erau atât de mari, încât nu credeam că am să le pot îndura.

Rămase tăcut, cufundat în gânduri. Nicole așteptă răbdătoare. În cele din urmă, își strecură brațul sub al său.

— Ei bine, prietene, îmi vei povesti cândva, spuse ea cu voce ușoară. Nici unul dintre noi nu e obișnuit să-și împărtășească secretele cele mai adânci. Poate că în timp vom învăța s-o facem. Voi începe eu prin ați mărturisi de ce cred că nu vom muri și de ce ar trebui să cercetăm în continuare zona din jurul pieței estice.

Nicole nu povestise nimănui, nici chiar tatălui ei, despre «călătoria» din timpul ceremoniei Poro. Înainte să termine de povestit lui Richard, spusese nu numai ce i se întâmplase la vârsta de șapte ani, pe durata acelui ritual de trecere, ci și despre vizita lui Omeh la Roma, profețiile Senoufo legate de «femeia fără însoțitor» ce-și împrăștia progeniturile «printre stele», și detaliile propriei șale viziuni după ce băuse conținutul sticluței verzi pe fundul cavității din hambar.

Richard rămăsese fără grai. Toate aceste istorisiri erau atât de străine minții sale matematice, încât nu știa nici măcar cum să reacționeze. O privea pe Nicole cu uimire și perplexitate. În cele din urmă, jenat de propria-i tăcere, începu:

— Nu știu ce să spun…

Nicole îi duse degetele la buze.

— Nu-i nevoie să zici nimic. Îți citesc reacția pe față. Putem discuta despre asta mâine, după ce te vei gândi la cele ce ți-am povestit.

Nicole căscă și-și privi ceasul. Își scoase sacul de dormit din rucsac și-l întinse pe jos.

— Sunt istovită. Nimic nu te obosește mai repede decât puțină frică. Ne vedem peste patru ore.

— Cercetăm zona de o oră și jumătate, declară Richard plin de nerăbdare. Uită-te pe hartă. Nu există loc pe o rază de cinci sute de metri pe care să nu-l fi călcat de două ori.

— Atunci procedăm greșit, veni replica lui Nicole. În viziunea mea existau trei surse de căldură. Richard își încruntă sprâncenele. Gândește logic, dacă preferi. De ce să existe trei piețe și numai două adăposturi subterane? Tu însuți ai afirmat că ramanii acționează mereu după un plan.

Stăteau în fața unui dodecaedru situat la marginea pieței estice.

— Și încă un lucru, mârâi ca pentru sine Richard, care-i scopul acestor poliedre blestemate? În fiecare sector se găsește câte unul, iar primele trei ca mărime se află în piețe… Stai un pic, rosti deodată, mutându-și privirea de la una din cele douăsprezece fețe ale dodecaedrului spre zgârie-norul de vizavi. Privirea i se roti apoi pe deasupra petei. Să fie oare așa? Nu, e imposibil.

O observă pe Nicole privindu-l fix.

— Mi-a venit o idee, zise el surescitat. S-ar putea să se dovedească complet absurdă, dar… Ți-l amintești pe doctorul Bardolini și matricile sale progresive? Cu delfinii?… Ce-ar fi dacă ramanii au procedat la fel, lăsând în New York modele geometrice cu diferențe mici și subtile de la secțiune la secțiune și de la piață la piață?… Știi, ideea nu-i deloc mai trăznită decât propriile tale viziuni.

Bărbatul se lăsase deja în genunchi, cercetând febril hărțile New York-ului.

— Îmi dai voie să mă folosesc și de computerul tău? o întrebă pe Nicole câteva minute mai târziu. Ar grăbi lucrurile.

Ore întregi Richard Wakefield rămase lângă calculatoare, vorbind de unul singur și străduindu-se să rezolve ghicitoarea. În timpul pauzei de prânz, la insistențele lui Nicole explică faptul că cea de a treia deschizătură subterană putea fi găsită numai dacă reușea să înțeleagă în profunzime relațiile geometrice dintre poliedre, piețe și toți zgârie-norii situați vizavi de principalele fețe ale poliedrelor din cele nouă sectoare. Cu două ore înainte de lăsarea întunericului, Richard alergă spre un sector alăturat pentru a obține date suplimentare care nu fuseseră încă introduse în hărțile stocate de memoria computerelor.

Nu se opri din calcule nici măcar după ce se întunecă. Nicole dormi în prima parte a nopții de cincisprezece ore. Când se trezi cinci ore mai târziu, Richard încă lucra cu febrilitate. Era atât de absorbit, încât n-o auzi. Femeia se ridică în liniște și îi puse mâinele pe umeri.

— Trebuie să dormi, Richard.

— Sunt aproape gata. Nicole îi observă cearcănele de sub ochi în clipa când el se întoarse. Nu durează mai mult de o oră.

Nicole se întoarse pe saltea. Când Richard o trezi mai târziu, era plin de entuziasm.

— Știi ce? spuse cu un rânjet. Sunt trei soluții posibile, fiecare din ele compatibilă cu toate modelele. Se răsuci aproape un minut pe loc, apoi îi ceru rugător. N-am putea să le verificăm acum? Nu cred că voi reuși să dorm dacă nu mă conving.

Nici una dintre cele trei soluții ale lui Richard nu se găsea în apropierea pieței. Prima se afla la mai bine de un kilometru distanță, la marginea New York-ului, în partea opusă Emisferei Nordice. Richard și Nicole nu descoperiră nimic acolo. Merseră după aceea încă cincisprezece minute în întuneric, către cel de-al doilea.amplasament posibil, situat în colțul sud-estic al orașului. Capacul se afla exact în punctul indicat de Richard.

— Aleluia! strigă bărbatul, întinzându-și sacul de dormit alături de capac. Hip hip ura pentru matematică!

Ura pentru Omeh, gândi Nicole. Nu-i mai era somn, dar nu dorea câtuși de puțin să exploreze singură în întuneric teritoriul nou descoperit. Ce vine mai întâi, intuiția sau matematica? se întrebă în vreme ce ședea întinsă pe saltea. Folosim modele ca să descoperim adevărul? Sau îl cunoaștem de la început, și abia apoi elaborăm matematica necesară pentru a-l explica?

Se treziră amândoi pe lumină.

— Zilele se scurtează câte puțin, observă Richard. Însă durata însumată a zilei și a nopții rămâne constantă, de patruzeci și șase de ore, patru minute și paisprezece secunde.

— Cât mai e până la impact? se interesă Nicole împachetându-și sacul de dormit.

— Douăzeci de zile și trei ore. Gata pentru o nouă aventură?

Ea încuviință din cap,

— Bănuiesc că știi și locul unde se găsește plăcuța de acționare a capacului?

— Nu, dar pariez că nu-i greu de aflat, replică Richard plin de încredere. Și după ce-o vom descoperi; deschiderea bârlogului avianilor va fi floare la ureche, deoarece vom cunoaște întreg modelul.

Zece minute mai târziu, Richard apăsă o placă metalică și cel de-al treilea acoperiș se deschise brusc. Coborârea avu loc pe o scară largă, întreruptă din când în când de terase. Richard o luă de mână pe Nicole. Folosiră fasciculele lanternelor, pentru că de această dată nici o lumină nu se mai aprinse.

Încăperea unde se găsea cisterna de apă era situată în același punct ca în celelalte adăposturi subterane. Nu se auzeau nici un fel de sunete în tunelurile orizontale deschise în cilindrul central, la fiecare din cele două nivele principale.

— Cred că aici nu locuiește nimeni, constată Richard.

— Cel puțin nu încă, completă la rândul ei Nicole.