Rama II

44. UN ALT BÂRLOG

Richard și Nicole aveau de rezolvat probleme mai importante decât chestiunea Francescăi. După ce se întoarseră în piața centrală, descoperieă că le dispăruse cortul. Bătăile repetate în acoperișul avianilor rămaseră rară răspuns. Precaritatea situației le deveni limpede amândurora.

Richard era tot mai morocănos și necomunicativ. Se scuză față de Nicole, spunându-i că personalitatea sa îl făcea să se închidă în sine în momentele de nesiguranță. Câteva ceasuri nu se dezlipi din fața computerului, întrerupându-se din lucru doar pentru a-i pune lui Nicole întrebări referitoare la geografia New York-ului.

Nicole se întinsese pe sacul de dormit, cu gândul la traversarea înot a Oceanului Cilindric. Nu era o înotătoare excepțională. La antrenamente avusese nevoie cam de cincisprezece minute pentru a înota un kilometru, și asta se petrecuse într-o piscină cu apă liniștită. Pentru a traversa oceanul, ar fi trebuit să parcurgă cinci kilometri în ape reci și agitate. Și era posibil să fie însoțită și de creaturi simpatice precum bioții rechini.

Un bărbat vesel și gras de douăzeci de centimetri înălțime îi întrerupse meditația.

— N-ai vrea să bei ceva, frumoasă fetișcană? o întrebă Falstaff. Nicole se rostogoli și-l studie de aproape. Robotul ținea în mână o cană burduhănoasă, cu un lichid din care sorbi cu nesaț, vărsând o parte pe barbă. Se șterse cu mâneca și sughiță zgomotos. Și dacă nu vrei nimica de băut, rosti el cu un puternic accent britanic, băgându-și mâna în pantaloni, atunci poate că bătrânul Sir John te-ar putea învăța câte ceva în așternut. Fața lui micuță devenise în mod clar pofticioasă. Grosolană, dar foarte caraghioasă.

Nicole râse. La fel și Falstaff.

— Și nu doar că sunt isteț, rosti robotul, dar fac și pe alții să se simtă bine.

— Știi, îi spuse Nicole lui Richard, care urmărea scena de la câțiva metri, dacă te plictisești vreodată să fii astronaut, ai putea să faci milioane cu jucării pentru copii.

Richard se apropie și-l ridică pe Falstaff. Îi mulțumi lui Nicole pentru compliment.

— Așa cum văd eu lucrurile, avem trei opțiuni, spuse el foarte serios. Să traversăm înot oceanul, să explorăm orașul pentru a vedea dacă putem găsi destul material pentru o barcă, ori să așteptăm aici până vine cineva. Nu sunt prea optimist în privința nici uneia dintre aceste variante.

— Atunci, ce sugerezi?

— Propun un compromis. După ce se luminează, haide să cercetăm zonele cheie ale orașului, în special cele trei piațete, și să vedem dacă nu descoperim ceva care să ne ajute să înjghebăm o barcă. Vom aloca o zi ramană, poate două, acestei explorări. Dacă nu descoperim nimic, traversăm înot. Nu am încredere într-o eventuală echipă de salvare.

— Mi se pare corect. Dar aș vrea să facem altceva întâi. Nu avem multă mâncare, așa că m-aș simți mai liniștită dacă vom scoate din groapă pepenele-mană pentru început. În acest fel, ne punem la adăpost de surprize neplăcute.

Richard fu de acord că asigurarea rezervei de alimente constituia o acțiune prudentă. În schimb, nu-i surâdea ideea utilizării din nou a firului de sutură.

— Ai avut noroc în multe privințe, declară el. Nu numai că firul nu s-a rupt, dar nici n-a alunecat de pe brâul pe care l-ai confecționat. Și cu toate acestea, ți-a tăiat complet mănușile în două locuri și aproape că a trecut și prin materialul brâului.

— Ai altă idee?

— Corzile plasei, răspunse Richard. Ar trebui să fie perfecte, cu condiția să le putem obține. Atunci eu aș coborî, ferindu-te de―

— Greșit, îl întrerupse Nicole. Îi zâmbi. Cu tot respectul, Richard, nu-i momentul prielnic să faci pe tipul macho. Folosirea plasei este o idee grozavă. Însă ești prea greu. Dacă se întâmplă ceva, nu voi fi niciodată în stare să te trag sus. Îl bătu pe umăr. Și în plus, sper să nu-ți rănesc vanitatea, dar dintre noi doi, probabil eu sunt mai atletică.

Richard simulă mândria rănită.

— Și cum rămâne cu tradiția? Bărbatul trebuie să dea întotdeauna dovadă de rezistență fizică și agilitate. Nu-ți aduci aminte de desenele animate din copilărie?

Nicole râse din toată inima.

— Da, dragul meu, numai că tu nu ești Popeye, iar eu nu-s Olive Oyl.

— Nu-s sigur că am să rezist, rosti el, scuturând capul cu putere. Să descopăr la vârsta de treizeci și patru de ani că nu sunt Popeye… Ce lovitură dată eului meu, continuă el strângând-o ușurel pe Nicole la piept. Ce spui? Mai dormim câteva ore până mâine dimineață?

Nici unul dintre ei nu reuși să adoarmă. Rămaseră cufundați în gânduri, întinși alături în sacurile de dormit așezate în piață. Nicole îl auzi pe Richard foindu-se.

— Și tu ești treaz? șopti ea.

— Mda. Am numărat personajele shakespeariene fără succes. Trecusem deja de o sută.

Nicole se ridică într-un cot și își privi însoțitorul.

— Spune-mi, Richard, de unde vine pasiunea asta pentru Shakespeare? Știu că ai crescut în Stratford, însă îmi vine greu să-mi închipui cum un inginer ca tine, îndrăgostit de computere, calcule și șmecherii electronice, s-a lăsat fascinat de un dramaturg.

— Terapistul meu mi-a zis că e un «impuls de escapism», replică Richard câteva secunde mai târziu. Întrucât nu-mi plăcea lumea reală, nici oamenii din ea, mi-am creat eu singur o lume. Doar că nu am construit una de la zero, ci am prelungit minunatul univers deja realizat de un geniu.

Shakespeare a fost Dumnezeul meu, continuă el după o scurtă pauză. Pe la nouă sau zece ani, obișnuiam să mă opresc în parcul de lângă Avon — cel aflat în apropierea teatrelor, cu statuile lui Hamlet, Falstaff, Lady Macbeth și a Prințului Hal — și petreceam orele după amiezii compunând alte povestiri despre personajele mele favorite. În acest fel amânam cât mai mult întoarcerea acasă. Mi-era groază să fiu în preajma tatălui meu… Nu știam niciodată ce avea de gând să mai facă―

Dar nu vrei să asculți aceste lucruri, se întrerupse singur. Fiecare are amintiri dureroase din copilărie. Să discutăm despre altceva.

— Să discutăm despre ceea ce simțim, replică Nicole, surprinzându-se chiar pe sine însăși. Lucru pe care nu-l fac aproape niciodată, adăugă cu voce slabă.

Richard se răsuci și se uită în direcția ei. Întinse mâna încetișor, iar ea îi prinse degetele într-ale ei.

— Tata lucra la Căile Ferate Britanice. Era un bărbat foarte deștept, însă stângaci în societate; a avut greutăți în a-și găsi o slujbă după ce a terminat universitatea în Sussex. Timpurile erau încă dificile. Economia de-abia începuse să se redreseze după Marele Haos…

Când mama i-a spus că este însărcinată, responsabilitatea l-a copleșit. Căuta o poziție mai sigură, mai bună. Întotdeauna obținuse rezultate mari la teste, iar guvernul forțase monopolurile din transport, inclusiv sistemul căilor ferate, să angajeze personalul conform punctajelor de la teste. Așa că tatăl meu a ajuns director de trafic la Stratford.

Își ura slujba. Era plicticoasă și monotonă, complet nepotrivită pentru un absolvent cu distincție. Mama mi-a povestit că s-a străduit să obțină și alte posturi când eram foarte mic, însă într-un fel sau altul dădea greș la interviuri. Mai târziu, după ce eu am mai crescut, a încetat până să și încerce. Stătea acasă și se plângea. A început să bea. Și să ne facă zile negre amândurora.

Urmă o tăcere lungă. Richard se lupta din greu cu demonii copilăriei sale. Nicole îl strânse de mână.

— Îmi pare rău, șopti ea.

— Și mie mi-a părut, replică Richard cu glasul ușor voalat. Eram doar un puști cu un incredibil simț de a se minuna și cu dragoste de viață. Veneam acasă entuziasmat de orice lucru nou, povesteam ce se întâmplase la școală, iar tatăl meu se mulțumea să mârâie.

La opt ani, m-am întors de la școală mai devreme și m-am certat cu el. Era ziua lui liberă și băuse, ca de obicei. Mama ieșise după cumpărături. Nu-mi amintesc de la ce a pornit totul, dar știu că i-am spus că nu avea dreptate în privința unui flecușteț. Când a văzut că persistam în a-l contrazice, m-a lovit brusc în nas cu toată forța. M-am izbit de zid, iar din nasul rupt mi-a țâșnit sângele. De atunci și până la paisprezece ani, când am început să simt că eram în stare să mă apăr, n-am mai intrat niciodată în casa aceea până nu mă asiguram mai întâi că mama se afla înăuntru.

Nicole încercă să-și imagineze un adult lovind un copil de opt ani. Ce fel de ființă umană poate sfărâma nasul propriului fiu? se întrebă ea.

— Am fost mereu foarte timid, convingându-mă singur că moștenisem stângăcia tatălui meu, spunea Richard. Așa că n-aveam mulți prieteni de vârsta mea, dar tot tânjeam după relații umane. O privi pe Nicole și fâcu o pauză, reme-morându-și amintirile. Mi-am făcut prieteni din personajele lui Shakespeare. Îi citeam piesele în fiecare după amiază în parc și mă cufundam în lumea sa închipuită. Chiar învățasem pe de rost scene întregi. Apoi, pe drumul spre casă vorbeam cu Romeo, sau Ariel, sau Jaques.

Lui Nicole nu-i fu greu să vizualizeze restul povestirii lui Richard. Mi te închipui ca adolescent. Singuratic, stângaci, reținut din punct de vedere emoțional. Obsesia ta pentru Shakespeare ți-a oferit o evadare din fața durerii. Teatrele se găseau în apropierea casei tale. Ți-ai văzut prietenii luând viață pe scenă.

Pradă unui impuls brusc, Nicole se aplecă și-l sărută ușor pe obraz.

— Mulțumesc pentru că mi-ai povestit, zise ea.

De îndată ce se lumină, se îndreptară spre plasa întinsă între zgârie-nori. Nicole fu surprinsă să descopere că tăieturile practicate pentru a elibera avianul erau acum reparate. Plasa arăta ca nouă.

— Un biot de întreținere a trecut evident pe aici, comentă Richard, fără a se mai lăsa impresionat de minunățiile la care era martor.

Tăiară câteva bucăți lungi de coardă și porniră spre hambar. Pe drum, Richard testă elasticitatea materialului, descoperind că se întindea cu aproximativ cincisprezece la sută, după care revenea la dimensiunea inițială, deși uneori fenomenul se producea lent. Intervalul varia semnificativ, depinzând de durata de timp a aplicării forței de întindere. Richard începuse să examineze structura internă a corzii când ajunseră la hambar.

Nicole nu pierdu nici o clipă. Legă un capăt al frânghiei de un obiect aflat în imediata vecinătate a hambarului și-și dădu drumul încet de-a lungul peretelui. Sarcina lui Richard era să vegheze să nu se întâmple ceva neprevăzut, fiind de asemenea pregătit în caz de urgență. Ajunsă pe fundul cavității, Nicole fu scuturată de un fior amintindu-și cât de neajutorată se simțise în același loc cu câteva zile mai devreme. Revenindu-și însă repede, introduse un soi de mâner, confecționat cu ajutorul câtorva ustensile din trusa medicală, în interiorul pepenelui, legându-l apoi de rucsacul din spate. Urcușul decurse fără nici un fel de problemev

— Rezolvat, zâmbi ea întinzându-i lui Richard pepenele-mană. Continuăm cu planul A?

— ’nțeles, spuse el. Acum știm de unde vor veni următoarele noastre zece mese.

— Nouă, îl corectă Nicole cu un hohot de râs. Am reevaluat estimarea după ce te-am văzut mâncând de câteva ori.

Porniră rapid din hambar spre piața vestică. Traversară în zig-zag zona deschisă, cercetând cu atenție aleile înguste din împrejurimi, dar nu descoperiră nimic care să-i ajute la construirea unei bărci. Richard se întâlni totuși cu un centiped biot; pe la jumătatea operațiunii lor de căutare, unul pătrunsese în piață și se deplasase în diagonală. Richard făcuse tot posibilul pentru a-l determina să se oprească, inclusiv să i se așeze înainte sau să-l ciocănească în cap. Nu avusese succes. Nicole râdea în momentul în care Richard se întoarse lângă ea, puțin frustrat.

— Centipedul ăla e absolut inutil, se plânse el. La ce dracul folosește? Nu transportă nimic. N-are nici un fel de senzori. Pur și simplu se plimbă voios pe aiurea.

— Tehnologia unei specii extraterestre avansate nu poate fi discernută de magie, îi aminti ea unul din citatele sale preferate.

— Dar blestematul acela de centiped n-are nimic magic în el, replică Richard oarecum supărat de veselia ei. E chiar tâmpit de-a binelea!

— Și ce-ai fi făcut dacă se oprea? se interesă Nicole.

— Cum, l-aș fi examinat, bineînțeles, ce altceva să fac?

— Cred că-i mai bine să ne concentrăm eforturile în alte direcții, replică Nicole. Nu-mi imaginez cum ne-ar ajuta un centiped biot să plecăm de pe insulă.

— Mă rog, declară Richard un pic prea brusc, îmi pare evident că am abordat complet greșit problema. Nu vom găsi nimic folositor la suprafață. Bioții o curăță probabil regulat. Ar trebui să căutăm o altă intrare în subteran, ceva asemănător cu bârlogul avianilor. Radarul multispectral ne va identifica locurile unde terenul nu este solid.

Le luă mult timp ca să descopere a doua deschizătură, deși ea nu se afla la mai mult de două sute de metri de centrul pieței. Richard și Nicole se dovediseră din cale-afară de restrictivi în primele cercetări. După o oră totuși, ajunseră la concluzia ca terenul de sub piață era peste tot solid. Își lărgiră aria cercetărilor, incluzând străzile și aleile alăturate, până la bulevardele concentrice. Într-o fundătură încadrată din trei părți de zgârie-nori descoperiră un alt capac în mijlocul drumului. Nu era deloc camuflat. Avea aceleași dimensiuni ca și cel aflat deasupra avianilor, un dreptunghi cu lungimea de zece metri și lățimea de șase.