Rama II

14. LA REVEDERE, HENRY

Nicole și Genevieve urcau dealul, ținându-se de mână, prin zăpada cernută lent din cer.

— Ai văzut figura americanului când i-am spus cine ești? râse Genevieve. Fetița era teribil de mândră de mama ei.

Nicole își mută schiurile și bețele pe celălalt umăr; se apropiau de hotel. «Guten Abend», le salută un bătrân cu un chip perfect de Moș Crăciun.

— Aș vrea să nu te mai repezi să le spui tuturor cine sunt, zise Nicole, fără intenția de a-și dojeni totuși fiica. Uneori e mai plăcut să nu fii recunoscută.

Lângă intrarea hotelului se afla o cămăruță pentru schiuri. Nicole și Genevieve se opriră și-și încuiară echipamentul într-un rastel. Își schimbară bocancii de schi cu niște încălțări mai ușoare și ieșiră din nou în lumina care scădea treptat. Rămaseră pentru o clipă una lângă cealaltă, privind în josul dealului spre satul Davos.

— Știi, au fost câteva momente astăzi, în timpul cursei aceleia pe pista spre Klosters, când îmi era imposibil să cred că în mai puțin de două săptămâni vei fi undeva acolo — Nicole arătă cu mâna spre cer — îndreptându-mă spre un rendezvous cu o misterioasă navă spațială extraterestră. Uneori mintea omului refuză adevărul.

— Poate-i doar un vis, declară calm fiica ei.

Nicole surâse. Îi plăcea stilul de joacă al lui Genevieve. De câte ori era copleșită de oboseala unei zile de lucru, putea întotdeauna să conteze pe caracterul simplu al fiicei sale ca să-și recapete buna dispoziție. Formau un trio formidabil, ei trei care locuiau în Beauvois. Fiecare depindea enorm de ceilalți doi. Nicole nici nu voia să se gândească cum îi va afecta despărțirea de o sută de zile.

— Te deranjează că voi lipsi atâta? o întrebă Nicole pe Genevieve în vreme ce intrau în holul hotelului. În jurul focului puternic din mijlocul încăperii se aflau o duzină de oaspeți. Un chelner aproape invizibil, însă foarte eficient, servea băuturi fierbinți. În hotelurile Morosani nu existau roboți, nici măcar pentru room service.

— Dar n-o consider o despărțire, replică vesel Genevieve. La urma urmei, voi vorbi cu tine aproape în fiecare noapte folosind videofonul. Timpul de întârziere va face și mai nostimă situația, dar și mai provocatoare. Trecură pe lângă biroul de recepție de modă veche. În plus, voi fi centrul atenției întregii școli. Subiectul proiectului meu e ca și schițat: un portret psihologic al ramanilor bazat pe conversațiile cu tine.

Nicole zâmbi iarăși și clătină din cap. Optimismul lui Genevieve era întotdeauna contagios. Ce păcat―

— Oh, Madame des Jardins… O voce îi întrerupse gândurile. Directorul hotelului îi făcea semn de la recepție, iar Nicole se întoarse către el. Aveți un mesaj. Mi s-a cerut să vi-l remit personal.

Îi înmână un plic simplu. Nicole îl deschise și zări doar o parte infimă dintr-o coroană tipărită pe hârtie. Inima i-o luă razna și închise plicul imediat.

— Despre ce-i vorba, mamă? se interesă Genevieve. Trebuie să fie ceva grozav dacă a fost adusă prin curier special. Nimeni nu mai folosește azi așa ceva.

Nicole încercă să-și ascundă sentimentele.

— Un raport secret despre activitatea mea, minți ea. Curierul a comis o greșeală cumplită. Niciodată nu trebuia să i-l fi dat lui Herr Graf, ci numai mie personal în mână.

— Alte date medicale despre echipaj? Genevieve și mama ei discutaseră nu o singură dată rolul delicat al unui ofițer biolog, într-o misiune spațială atât de importantă.

Nicole încuviință din cap.

— Scumpo, ce-ar fi să dai o fugă până sus și să-i spui bunicului că mai întârzii câteva minute. Cinăm așa cum am stabilit, la șapte jumătate. Acum vreau să citesc mesajul și să văd dacă nu necesită un răspuns urgent.

Nicole își sărută fiica și așteptă până ce ea intră în lift, înainte să iasă din hotel. Se opri sub o lampă de pe strada acoperită de zăpadă și deschise plicul cu mâinile reci. Își stăpânea cu greu tremurul degetelor. Nebunule, nebun neglijent. După tot acest timp. Și dacă fata ar fi văzut…

Coroana era aceeași ca în urmă cu cincisprezece ani și jumătate, când Darren Higgins îi înmânase invitația la cină în centrul olimpic de presă. Nicole fu surprinsă de trăinicia emoțiilor sale. Își luă inima în dinți și citi nota de sub coroană.

«Îmi pare rău pentru răgazul atât de scurt. Trebuie să te văd mâine. Exact la amiază. Încălzesc cabana nr. 8 pe Weissfluhjoch. Vino singură. Henry»

A doua zi Nicole se afla printre primele persoane care așteptau telecabina spre vârful Weissfluhjoch. Se urcă în cușca de sticlă alături de alți douăzeci de turiști și se rezemă de fereastră, în timp ce ușa se închidea automat. L-am văzut doar o singură dată în toți acești cincisprezece ani, și totuși…

Cabina își începu urcușul și Nicole își puse ochelarii de zăpadă. Era o dimineață orbitoare, câtuși de puțin asemănătoare cu acea dimineață de ianuarie de acum șapte ani, când tatăl ei o sunase de la vila din Beauvois. Cu o seară înainte ninsese, iar după multe rugăminți acceptase ca Genevieve să lipsească de la școală ca să se joace în zăpadă. Pe atunci Nicole lucra la spitalul din Tours și aștepta răspunsul la cererea de admitere în Academia Spațială.

Îi arăta fiicei sale de șapte ani cum să facă un înger din zăpadă când Pierre o strigase pentru a doua oară din casă.

— Nicole, Genevieve, e ceva special printre scrisori. Trebuie să fi fost adusă în timpul nopții. Nicole și Genevieve alergaseră spre vilă în hainele lor pline de zăpadă, în vreme ce Pierre proiecta întregul text al mesajului pe videoecranul din perete.

— Extraordinar, exclamase Pierre. Se pare că am fost invitați cu toții la încoronarea regelui Angliei, inclusiv la recepția ce va avea loc după aceea. Extrem de neobișnuit…

— Oh, bunicule, intervenise Genevieve emoționată. Vreau să merg. Putem merge cu toții? Voi întâlni un rege și o regină adevărată?

— Nu există nici o regină, replicase bunicul, doar dacă nu te referi cumva la regina mamă. Regele nu e căsătorit.

Nicole citise invitația de câteva ori, fără să scoată un cuvânt. După ce Genevieve se calmase și părăsise camera, tatăl ei o îmbrățișase.

— Vreau să merg, declarase ea calm.

— Ești sigură? întrebase el, făcând un pas înapoi și privind-o scrutător.

— Da, întărise ea.

Henry nu o văzuse niciodată până în seara aceea, își amintea Nicole verificându-și pentru început ceasul și apoi echipamentul, în vederea coborârii pantei pe schiuri. Tata a fost minunat. M-a lăsat să dispar în Beauvois și aproape nimeni n-a știut că aveam un copil, până ce Genevieve nu a împlinit un an. Henry nici măcar n-a bănuit. Nu până în noaptea de la Buckingham Palace.

Nicole se revăzu așteptând împreună cu ceilalți invitați. Regele întârziase, iar Genevieve devenise agitată. În cele din urmă, Henry ajunsese înaintea lor.

— Onorabilul Pierre des Jardins de Beauvois, Franța, cu fiica sa, Nicole, și nepoata Genevieve. Nicole se înclinase conform etichetei, iar Genevieve executase o reverență.

— Deci aceasta e Genevieve, constatase regele. Se aplecase doar o clipă, punându-și mâna sub bărbia copilului. Când fetița își ridicase fața, el deslușise ceva familiar. Se răsucise să o privească pe Nicole, o întrebare mută oglindindu-i-se în ochi. Zâmbetul lui Nicole nu dezvăluise nimic. Șamberlanul rostea deja numele următorilor oaspeți. Regele se îndepărtase.

Așa l-ai trimis pe Darren la hotel, își aminti Nicole, plutind o secundă sau două în aer după săritura peste o mică ridicătură de zăpadă. Iar el a fredonat o melodie, s-a învârtit în jur și în cele din urmă m-a întrebat dacă nu doresc să iau ceaiul cu tine. Nicole înfipse cu putere bețele în zăpadă și se opri brusc. «Spune-i lui Henry că nu pot», își aduse ea aminte că-i răspunsese lui Darren în Londra, cu șapte ani mai înainte.

Își privi iarăși ceasul. De-abia ora unsprezece, prea devreme ca să se îndrepte spre cabană. Se urcă într-un teleschi și se întoarse înapoi spre vârf.

Trecuseră două minute după ora douăsprezece când Nicole ajunse la mica cabană de la liziera pădurii. Își scoase schiurile, le înfipse în zăpadă și se îndreptă spre ușa din față, ignorând semnele amplasate pretutindeni și menționând EINTRITT VERBOTEN. Ca din pământ apărură doi vlăjgani, unul din ei barându-i pur și simplu drumul spre ușă.

— E-n regulă, auzi ea o voce familiară, este așteptată. Cele două gărzi dispărură la fel de repede precum apăruseră și Nicole îl văzu pe Darren în cadrul ușii, zâmbitor ca întotdeauna.

— Salut, Nicole, spuse el cu aceeași prietenie și sinceritate în voce, Darren îmbătrânise. Câteva șuvițe cărunte îi apăruseră la tâmple, iar barba sa scurtă nu mai era complet neagră. Ce mai faci?

— Bine, Darren, răspunse ea conștientă că devenea din ce în ce mai nervoasă, în ciuda stăpânirii de sine autoimpuse. Încercă să-și reamintească că acum era o profesionistă, o persoană ce reușise în viață în felul ei, la fel de bine ca și regele pe care urma să-l întâlnească. Cu hotărâre, intră în cabană.

Interiorul era cald. Henry ședea cu spatele la un mic cămin. Darren închise ușa și-i lăsă singuri pe cei doi. Nicole își scoase eșarfa și ochelarii de zăpadă, și își descheie haina. Se priviră fix vreo douăzeci sau treizeci de secunde, fără a scoate nici un cuvânt, niciunul nedorind să întrerupă șuvoiul de emoții ce-i transporta iarăși în minunatele două zile de acum cincisprezece ani.

— Bună, Nicole, rosti în cele din urmă regele. Vocea îi suna moale și caldă.

— Bună, Henry, replică ea. Bărbatul încercă să înconjoare canapeaua ca să se apropia de ea, poate și pentru a o atinge, dar ceva în rigiditatea trupului ei îl determină să se oprească. Se rezemă de o latură a canapelei.

— Nu vrei să iei loc? o invită el.

Nicole clătină din cap.

— Aș prefera să stau în picioare, dacă nu ai nimic împotrivă. Așteptă încă puțin. Privirile li se încrucișară din nou într-o profundă comuniune de gânduri. Se simțea atrasă către el, în ciuda puternicelor avertismente interioare.

— Henry, izbucni ea brusc, de ce m-ai chemat aici? Nu-i normal ca regele Angliei să-și petreacă zilele într-o cabană dintr-o stațiune de munte elvețiană.

Henry păși spre unul din colțurile camerei.

— Ți-am adus un cadou în cinstea celei de a treizeci și șasea aniversări a ta, spuse el aplecându-se cu spatele spre Nicole.

Nicole râse. Tensiunea începea să se risipească.

— Te-ai grăbit cu o zi. Abia mâine-i ziua mea. Dar de ce…

El îi întinse un cub de date.

— Acesta este cel mai prețios cadou pe care l-am putut găsi pentru tine, declară bărbatul serios, și a fost nevoie de o mulțime de mărci din tezaurul regal pentru a-l realiza.

Ea îl privi întrebător.

— De câtva timp sunt îngrijorat în legătură cu misiunea ce te așteaptă… La început nu înțelegeam de ce. Dar cu vreo patru luni în urmă, jucând cărți cu prințul Charles și prințesa Eleanor într-o noapte, mi-am dat brusc seama ce anume mă neliniștea. Intuiția îmi spune că echipajul acesta al vostru va avea, parte de probleme. Știu că pare o nebunie, mai ales venind din partea mea, însă nu ramanii mă îngrijorează. Megalomanul acela de Brown are probabil dreptate când spune că ramanilor nu le pasă câtuși de puțin de noi. În schimb, ești pe punctul să petreci o sută de zile într-un perimetru izolat cu alți unsprezece….

Își dădu seama că Nicole nu înțelegea la ce se referă.

— Ia cubul. Serviciile mele de informații au alcătuit dosare complete ale tuturor membrilor misiunii Newton, inclusiv pentru tine. Nicole se încruntă. Aceste informații, cele mai multe lipsind din dosarele oficiale ale Agenției Spațiale, îmi confirmă părerea personală că echipajul vostru cuprinde destule personaje instabile. N-am știut ce să fac cu―

— Dar nu e treaba ta, îl întrerupse furioasă Nicole, jignită de intervenția lui Henry în activitatea ei profesională. De ce te amesteci―

— Hei, hei, liniștește-te! replică regele. Te asigur că motivele mele au fost bine întemeiate. Ascultă-mă, probabil nu vei avea nevoie de toate aceste date, însă m-am gândit că ți-ar putea fi de folos într-o zi. Ia-le. N-ai decât să le distrugi, dacă vrei. Tu ești ofițerul biolog. Le poți utiliza așa cum dorești.

Henry își dădea seama că ratase momentul revederii. Se îndepărtă și se așeză pe scaun în fața căminului, cu spatele spre Nicole.

— Ai grijă de tine, Nicole, murmură el.

Ea reflectă câteva momente, puse cubul în buzunarul hainei și se apropie de rege.

— Mulțumesc, Henry, zise lăsând să-i cadă mâna pe umărul lui. Bărbatul nu se întoarse, dar ridicându-și mâna îi apucă degetele. Rămaseră nemișcați, în poziția aceea, aproape un minut.

— Câteva lucruri le-au scăpat chiar și specialiștilor mei, declară el cu o voce slabă. În special un fapt care mă interesa în mod deosebit.

Nicole își auzea bătăile inimii printre pârâiturile buștenilor din cămin. O voce lăuntrică îi șoptea: Spune-i, spune-i. Dar o alta, plină de înțelepciune, o povățuia să rămână tăcută.

Ea își retrase degetele încet. Bărbatul se răsuci să o privească. Nicole îi surâse, apoi se îndreptă spre ușă. Își puse eșarfa pe cap și trase fermoarul hainei până sus, înainte de a ieși din cabană.

— La revedere, Henry, rosti ea.