18. POST MORTEM

Așa cum era de așteptat, ziua ce urmă decesului generalului Borzov fu încărcată de evenimente. Ancheta ASI luase o amploare sporită și mulți dintre cosmonauți fură supuși unui îndelung interogatoriu încrucișat. Pe Nicole o întrebară despre capacitatea ei de reacție în momentul intervenției chirurgicale. Unele întrebări erau de-a dreptul respingătoare și, cu toate că se străduia să-și păstreze întreaga energie în vederea propriilor investigații, își pierdu răbdarea de câteva ori.

— Ascultați, v-am explicat deja că băusem două pahare de vin și unul de vodcă, cu trei ore înaintea operației. Am admis că nu aș fi pus nimic în gură dacă aș fi știut că urmează să operez. Am recunoscut că ar fi fost mai bine dacă măcar unul din cei doi medici de la bord nu ar fi băut deloc. Dar ideile bune vin întotdeauna prea târziu. Repet ce am spus mai înainte. Alcoolul nu mi-a influențat câtuși de puțin judecata și capacitățile fizice în timpul intervenției.

Întoarsă în cabină, Nicole se concentră asupra controversei iscate de nereușita programului de protecție al robotului de a întrerupe operația. Conform instrucțiunilor de utilizare ale lui RoSur, era clar că cel puțin două sisteme separate de senzori ar fi trebuit să trimită semnale de corecție procesorului. Accelerometrul ar fi trebuit să alerteze robotul de modificarea condițiilor de mediu, survenite prin apariția forței laterale. Iar camerele video ar fi trebuit să semnalizeze neconcordanța dintre imaginile transmise în direct și cele preînregistrate. Însă, din cine știe ce motiv, nici unul din sisteme nu întrerupsese operația. Ce se întâmplase în realitate?

Aproape cinci ore îi trebuiră lui Nicole ca să excludă orice posibilitate de eroare majoră, software ori hardware, a lui RoSur însuși. Verifică daca programul și baza de date fuseseră corecte. Izolă imaginile stereo și datele telemetrice ale accelerometrului din secundele imediat următoare răsucirii navei. Măsurătorile fuseseră transmise corect procesorului central și ar fi trebuit să ducă la întreruperea funcționării. Nu se întâmplase însă așa. De ce? Singura explicație posibilă era că programul fusese schimbat manual, după introducerea lui în computer și începutul operației de apendictomie.

Nicole pătrunsese deja într-un domeniu care o depășea. Cunoștințele ei de inginerie și calculatoare fuseseră solicitate la maximum pentru a determina inexistența unei erori de programare. Ca să afle dacă și când s-ar fi efectuat schimbarea codului și parametrilor stabiliți pentru RoSur, ar fi avut nevoie de cineva capabil să citească limbajul calculatorului și să studieze miliardele de biți de informație stocați pe durata întregii operații. Cercetările lui Nicole se vedeau blocate până în clipa când găsea pe cineva potrivit să o ajute. Poate că ar trebui să renunț? îi șopti o voce interioară. Cum să faci asta? replică o alta, cum să te dai bătută înainte de a afla cu certitudine cauza morții generalului? La baza motivației lui Nicole de a afla răspunsul stătea dorința arzătoare să se asigure că moartea comandantului nu se datora erorii sale.

Ridicându-se din fața terminalului, se prăbuși pe pat. Brusc își aminti de surprinderea încercată în cele treizeci de secunde în care avusese înaintea ochilor apendicele lui Borzov. În nici un caz nu avea apendicită, reflectă ea. Fără vreun motiv anume, Nicole se reașeză în fața terminalului și accesă al doilea set de date oferite de diagnosticianul electronic, chiar înainte de a-și face cunoscută ea decizia de intervenție operatorie. Aruncă doar o privire spre ce afișa ecranul — APENDICITĂ, probabilitate 92 % — concentrându-se asupra celorlalte posibilități. De astă dată, REACȚIE LA DROGURI era listată ca a doua alternativă, cu o probabilitate de 4 %. Nicole ceru prezentarea datelor dintr-un alt unghi: cauza posibilă a simptomelor, având în vedere că nu putea fi vorba de apendicită.

Rezultatele apărură pe ecran, iar Nicole rămase uluită. Conform acestor ultime cifre, dacă informațiile biometrice transmise de sonda implantată în corpul lui Borzov se analizau sub ipoteza că nu era vorba de apendicită, atunci existau 62 % șanse ca totul să se fi datorat acțiunii unor droguri. Înainte să solicite efectuarea altor analize, auzi o bătaie în ușă.

— Intră, strigă continuând să lucreze la terminal. Răsucindu-se, o văzu în pragul ușii pe Irina Turgheniev. Câteva clipe, pilotul sovietic rămase tăcută.

— Mi-au cerut să te chem, spuse ea, ezitând. Era foarte timidă în relațiile cu ceilalți; singurii în mijlocul cărora se simțea în largul ei erau colegii săi din Europa de Est, Tabori și Borzov. Echipajul s-a adunat într-o ședință în…

— Ce fel de ședință? întrebă Nicole, salvând datele din memorie, apoi ridicându-se și îndreptându-se spre coridor.

— De organizare, răspunse sec Irina, fără alte cuvinte.

În clipa când intrară într-una din sălile comune, între Reggie Wilson și David Brown se derula o discuție aprinsă.

— Trebuie să înțeleg, întreba sarcastic doctorul Brown, că dumneata consideri că Rama s-a decis dinadins să efectueze manevra în acel moment? N-ai vrea să ne explici cum s-a făcut ca acest asteroid de metal să cunoască cu precizie că generalul Borzov era supus unei apendictomii tocmai atunci? Și pentru că veni vorba, nu vrei să ne lămurești de ce această presupus răuvoitoare navă extraterestră ne-a permis să ne atașăm de ea și n-a întreprins nimic, împiedicându-ne să ne continuăm misiunea?

Reggie Wilson aruncă o privire în jur, cerând parcă ajutorul celorlalți.

— Logica ta e din nou de neclintit, Brown, declară cu o evidentă frustrare în glas. Ceea ce spui pare întotdeauna logic la suprafață. Dar eu nu sunt singurul care găsește coincidența de-a dreptul înspăimântătoare. Uite-o pe Irina Turgheniev. Ea mi-a vorbit prima despre această coincidență.

Dr. Brown le salută pe cele două femei. Felul autoritar cum pusese întrebarea sugera faptul că el conducea consfătuirea.

— Adevărat, Irina? Crezi ca și Wilson că Rama a încercat să ne trimită un mesaj, efectuându-și manevrele exact în timpul operației generalului?

Irina și Hiro Yamanaka vorbeau cel mai puțin la ședințele echipajului. Sub privirile tuturor, Irina murmură un «nu» cu o nuanță de umilință în voce.

— Dar când discutam aseară…, insistă Wilson.

— Gata, am pus punct subiectului, îl întrerupse autoritar David Brown. Consensul general, împărtășit și de oficialitățile centrului de control, este că manevra a reprezentat o simplă coincidență, nu o conspirație. Aruncă o privire unui Reggie Wilson clocotind de mânie. Acum avem de discutat probleme mult mai importante. L-aș ruga pe amiralul Heilmann să ne comunice noutățile privind comanda misiunii.

Abordând o poză teatrală, Otto Heilmann se ridică și începu să citească dintr-un carnet.

— În conformitate cu regulamentele în vigoare la bordul lui Newton, în caz de deces sau incapacitate a comandantului, membrii echipajului sunt obligați să-și ducă la bun sfârșit sarcinile sau misiunile deja repartizate. După îndeplinirea acestora, cosmonauții trebuie să aștepte decizia celor de pe Pământ în legătură cu numirea unui nou ofițer comandant.

David Brown îl întrerupse.

— Amiralul Heilmann și cu mine am început să analizăm situația în urmă cu o oră și ne-am dat rapid seama că avem motive reale de îngrijorare. ASI este preocupată cu cercetarea morții generalului Borzov. Nimeni de acolo nici măcar nu s-a gândit să pună în discuție problema înlocuitorului său. Când o vor face, le vor trebui săptămâni pentru o decizie. Vorbim despre aceeași birocrație incapabilă să numească un secund pentru Borzov, considerând că nu era nevoie. Făcu o pauză de câteva secunde pentru a permite membrilor echipajului să realizeze importanța celor ascultate. Otto a sugerat că poate nu e cazul să așteptăm hotărârea celor de pe Pământ, continuă doctorul Brown. Ideea sa este că ar trebui să ne formăm propria noastră structură organizatorică, una acceptabilă pentru toți cei prezenți aici, apoi să trimitem propunerea Agenției. Amiralul Heilmann crede că ea va fi acceptată, evitându-se astfel o tergiversare inerentă.

— Amiralul Heilmann și doctorul Brown mi-au vorbit despre ideea lor, accentuând importanța declanșării misiunii noastre în interiorul lui Rama, interveni în discuție Janos Tabori. Au întocmit chiar o schiță de organizare ce mi se pare destul de bună. Având în vedere că nimeni nu posedă experiența vastă a generalului Borzov, poate că sunt necesari doi conducători, chiar amiralul Heilmann și doctorul Brown. Otto ar răspunde de problemele militare și de inginerie spațială, iar Dr. Brown ar coordona eforturile de explorare a lui Rama.

— Și ce se întâmplă când se contrazic sau când responsabilitățile lor se suprapun? se interesă Richard Wakefield.

— În acest caz, răspunse amiralul Heilmann, se recurge la votul tuturor astronauților.

— Ce drăguț! exclamă Reggie Wilson, încă furios. Brown și Heilmann s-au hotărât brusc să se neliniștească despre șefia misiunii și tot ei ne propun o nouă structură de conducere, unde împart împreună puterea și responsabilitățile. Sunt oare singurul care miroase ceva necurat aici?

— Ei, și tu acuma, Reggie, exclamă forțat Francesca Sabatini, coborându-și camera video. E o concluzie logică. Doctorul Brown e ofițerul senior cu știința. Amiralul Heilmann a fost mulți ani colaboratorul apropiat al lui Valerii Borzov. Nimeni dintre noi nu posedă o cunoaștere aprofundată a tuturor aspectelor misiunii. Să împărțirii sarcinile ar―

Lui Reggie Wilson îi venea greu s-o contrazică pe Francesca, și totuși o întrerupse.

— Nu sunt de acord, declară el calm. Cred că trebuie să avem un singur comandant. Și luând în considerație cele observate de când fac parte din acest echipaj, există un singur om pe care cu toții l-am asculta fără discuții. Generalul O’Toole. Dacă asta-i o ședință democratică, atunci îl propun pe el ca noul nostru comandant.

După ce Reggie se așeză, se iscă un tumult general. David Brown încercă să restabilească ordinea.

— Vă rog, vă rog, strigă el, să discutăm metodic. Vreți să ne alegem singuri comandantul și apoi să punem Agenția în fața faptului împlinit? Să cădem de acord întâi cu asta, și apoi putem să stabilim cine va fi, sau vor fi, conducătorii.

— Nu m-am gândit până acum la această chestiune, rosti Richard Wakefield. Dar sunt de acord să-i excludem pe cei de pe Pământ în luarea deciziei. Nu ei au trăit alături de noi în această misiune. Mai important, ei nu se află la bordul unei nave spațiale legate de o creație extraterestră, undeva în interiorul orbitei lui Venus. Noi vom avea de suferit dacă se ia o decizie proastă; noi trebuie să hotărâm pe cine alegem.

Era evident că toți — cu posibila excepție a lui Wilson — preferau stabilirea structurii proprii de conducere și prezentarea ei spre aprobare Agenției Spațiale.

— În regulă, hotărî Otto Heilmann câteva minute mai târziu. Atunci să alegem șefii. S-a propus divizarea conducerii între doctorul Brown și eu însumi. Reggie Wilson votează pentru generalul Michael O’Toole. Alte sugestii?

În cameră se instală o tăcere adâncă.

— Scuzați-mă, se auzi după vreo zece secunde vocea generalului O’Toole, aș dori să fac câteva observații. Cei prezenți deveniră atenți. Wilson avea dreptate; în ciuda cunoscutelor sale preocupări religioase, pe care însă nu le impunea nimănui altcuiva, generalul american era respectat de întregul echipaj. Consider că nu trebuie să pierdem spiritul de echipă pe care l-am construit cu greu în ultimul an. O alegere contestată ar duce la diviziune. În plus, nu cred că alegerea este atât de importantă sau de necesară. Indiferent cine va fi conducător — sau conducători ―, fiecare din noi a fost pregătit să îndeplinească anumite sarcini. Le vom duce la bun sfârșit, indiferent de circumstanțe.

Se auzi un murmur general de aprobare.

— În ce mă privește, continuă generalul O’Toole, trebuie să recunosc că știu foarte puțin sau chiar nimic despre problemele interne ale misiunii. Am fost antrenat doar să administrez cele două nave Newton, să evaluez potențialele amenințări militare și să servesc ca nod de comunicații la bord. Nu sunt calificat pentru a fi comandant.

Reggie Wilson vru să-l întrerupă, dar O’Toole îl opri cu un gest.

— Propun să adoptăm planul lui Heilmann și Brown și să ne continuăm principala sarcină — explorarea acestui leviatan extraterestru venit de undeva din stele.


La sfârșitul întrunirii, cei doi noi conducători ai misiunii informară restul echipajului că a doua zi dimineață va fi gata schița de principiu a primei ieșiri în interiorul lui Rama. Nicole se întoarse în cameră. Pe drum se opri și bătu în ușa lui Janos Tabori. Nici un răspuns. Nicole ciocăni încă o dată și-l auzi pe Janos strigând:

— Cine e?

— Nicole.

— Intră.

Janos zăcea pe spate pe micul pat, cu o expresie de suferință întipărită pe chip.

— Ce s-a întâmplat?

— Oh, nimic. Mă doare capul.

— Ai luat ceva? se interesă Nicole.

— Nu, durerea nu-i așa de puternică. Te pot ajuta cu ceva? întrebă el cu un ton aproape ostil.

Nicole rămase uluită. Abordă discuția cu mare grijă.

— Ei bine, reciteam raportul tău în legătură cu moartea lui Valerii…

— De ce? o întrerupse brusc Janos.

— Să văd dacă există vreun aspect pe care l-am fi putut aborda într-un mod diferit, răspunse Nicole.

Era limpede că Janos nu dorea să discute. După câteva secunde de așteptare, Nicole reluă:

— Îmi pare rău, Janos. Poate că sunt prea insistentă. Voi veni altădată.

— Nu, nu. Să terminăm acum cu asta.

Ciudat mod de a pune problema, socoti Nicole în vreme ce-și formula în minte întrebarea:

— Janos, nu se menționează nicăieri în raportul tău că te-ai întins spre pupitrul de control al lui RoSur, exact înainte de manevră. Iar eu aș putea să jur că ți-am observat degetele pe claviatura de comandă în timp ce eram izbită de perete.

Nicole se opri. Nici un mușchi nu se clintise pe fața lui Tabori. Era ca și cum bărbatul se gândea la cu totul altceva.

— Nu-mi amintesc, răspunse el în cele din urmă, fără nici o urmă de emoție în glas. Poate că ai dreptate. Mi s-o fi șters din memorie atunci când m-am lovit.

Ajunge pentru moment, își zise Nicole, studiindu-și cu atenție colegul. Nu mai poți afla nimic aici.

Загрузка...