Rama II

16. RAMA, RAMA CARE ARZI

Coborârea decurse lin și fără incidente. Urmând instrucțiunile comandantului Norton înregistrate eu șaptezeci de ani în uniră, generalul Borzov ordonase lui Yamanaka și Turgheniev să piloteze nava spre punctul de contact situat chiar la exteriorul discului de o sută de metri, centrat pe axa de rotație a giganticului cilindru. O serie de structuri joase, în formă de montanți, menținură temporar vasul sosit de pe Pământ într-o poziție fixă, contracarând ușoara forță centrifugă creată de rotația lui Rama. Doar zece minute și Newton se trezi atașat bine de ținta sa.

Discul constituia, după cum se anticipase, chepengul exterior al unei ecluze. Wakefield și Tabori porniră de pe Newton în echipament EVA și începură să caute roata încastrată în perete. Dispozitivul, permițând manevrarea manuală a ecluzei, se afla exact în locul unde trebuia să fie. Răsucit, el dezveli o deschizătură în blindajul exterior al lui Rama. Neconstatând diferențe în construcția exterioară a lui Rama II față de predecesorul lui, cei doi cosmonauți își continuară drumul spre interior.

Patru ore mai târziu, după parcurgerea de nenumărate ori a unei jumătăți de kilometru de coridoare și tuneluri, care legau imensul interior scobit al navei extraterestre cu ecluza exterioară, cei doi bărbați terminară de deschis cele trei uși cilindrice redundante. Devenise operațional și sistemul special pentru transportul oamenilor și materialului de pe Newton în interiorul lui Rama. Transportorul fusese proiectat de inginerii de pe Pământ în așa fel încât să alunece pe canelurile paralele practicate de ramani cu cine știe câte secole înainte, în pereții tunelurilor periferice.

După o scurtă pauză de masă, Yamanaka se alătură lui Wakefield și Tabori, pentru a pune toți trei la punct stația de comunicații Alfa la capătul interior al tunelului. Tipurile de antene fuseseră cu grijă proiectate astfel încât, dacă al doilea vehicul raman era identic cu primul, circuitul duplex să fie posibil între cosmonauții aflați oriunde pe scări sau în jumătatea nordică a Câmpiei Centrale. Planul principal de comunicații prevedea amplasarea unei alte stații-releu, Beta, lângă Oceanul Cilindric. Aceste două stații urmau să asigure legăturile din Semicilindrul Nordic, fiind capabile să emită chiar până la insula New York-ului.

De îndată ce stația-releu Alta fu verificată, Brown și Takagishi își ocupară locurile în centrul de comandă. Începură pregătirile pentru lansarea primelor sonde. Takagishi era vizibil nervos și agitat când termină testele premergătoare. În schimb, Brown părea relaxat și cât se poate de calm. Francesca Sabatini ședea în fața nenumăratelor monitoare, gata să aleagă cele mai bune imagini pentru a fi retransmise pe Pământ.

Generalul Borzov anunță personal principalele puncte ale programului. Făcu o pauză dramatică, înainte de a da ordinul de lansare a celor două sonde în golul întunecat al lui Rama. Câteva secunde mai târziu, ecranul principal din centrul de control, prezentând imagini venite direct de la sonda ghidată de David Brown, fu inundat de strălucirea rachetei de semnal. După ce lumina deveni mai suportabilă, se distinseră primele imagini luate cu un obiectiv cu deschidere panoramică. Se hotărâse cu mult înainte ca aceste prime imagini să se fixeze pe Semicilindrul Nordic, acoperind întreg teritoriul cuprins intre capătul în formă de cupă pe unde pătrunseseră înăuntru, până la Oceanul Cilindric din mijlocul lumii artificiale. Imaginea stop-cadru de pe ecran copleșea. Una era să citești despre Rama sau să participi la teste simulate pe o replică a originalului, și alta era să te afli ancorat de gigantica navă, în apropierea orbitei lui Venus, aruncând o primă privire în interior…

Familiaritatea priveliștii nu-i reducea cu nimic măreția, Din capătul cupei, începând de la tuneluri, o succesiune de terase și rampe se desfășurau în formă de evantai, făcând legătura cu partea principală a cilindrului rotitor. Trei punți late, asemănătoare cu niște șine largi de cale ferată, tăiau cupa în trei, fiecare din ele continuându-se prin scări enorme, cu mai bine de treizeci de mii de trepte. Combinațiile punte-scară emanau cu trei spițe de umbrelă, plasate la distanțe egale, asigurând o modalitate de urcare și coborâre între centrul plat al craterului și vasta câmpie ramană Centrală, întinsă pe peretele cilindrului.

Jumătatea nordică a Câmpiei Centrale umplea cea mai mare parte a ecranului. Întinderea imensă era divizată în zone rectangulare de dimensiuni diferite, cu excepția celor din apropierea «orașelor». Cele trei orașe vizibile în imagine — concentrări de obiecte înalte și zvelte, asemănătoare cu clădirile ridicate de mâna omului și legate prin ceea ce păreau a fi autostrăzi amplasate pe marginea câmpurilor — fură imediat recunoscute de membrii echipajului drept Paris, Roma și Londra, așa cum fuseseră ele numite de primii exploratori. La fel de izbitoare apăreau lungile și dreptele caneluri a!e Câmpiei Centrale. Aceste trei canale liniare, lungi de zece kilometri și late de o sută de metri, erau egal distanțate în jurul curburii lui Rama. Pe durata primei întâlniri cu nava extraterestră, ele constituiseră sursele de lumină, aprinzându-se la scurt timp după topirea oceanului.

Spre marginea ecranului se zărea straniul ocean, acea întindere de apă înconjurând complet cilindrul uriaș. Așa cum se așteptaseră, era încă înghețat, iar în mijlocul său se ridica misterioasa insulă acoperită de zgârie-nori, insulă botezată New York încă de la descoperirea ei. Clădirile amenințătoare se întindeau până dincolo de marginea ecranului, provocând parcă să fie cercetare din apropiere.

Întregul echipaj fixă imaginea circa un minut. Apoi doctoral David Brown începu să vocifereze:

— Foarte bine, Rama, rosti el cu voce mândră. Cred că vedeți, necredincioșilor, strigă destul de tare pentru a se face auzit de oricine, este exact ca primul.

Camera video a Francescăi se răsuci spre el ca să-i imortalizeze încântarea. Cea mai mare parte a echipajului era încă fără grai, pironită locului de detaliile dezvăluite pe monitor.

Între timp, sonda ghidată de Takagishi transmitea fotografii ale zonei situate imediat sub tunel, luate sub unghi mic. Imaginile erau retransmise pe ecranele secundare plasate de jur împrejurul centrului de control, urmând să fie folosite pentru reverificarea proiectelor infrastructurii de comunicații și transport ce avea să fie amplasată în interior. Acesta reprezenta adevăratul «obiectiv» al primei faze a misiunii — compararea miilor de imagini înregistrate de cele două sonde, cu cele deja existente luate pe Rama I. Deși cele mai multe comparații puteau fi executate digital — și deci automat — întotdeauna aveau să existe diferențe necesitând intervenția umană. Chiar dacă cele doua vehicule spațiale erau absolut identice, intensitatea luminoasă diferită în momentul efectuării fotografiilor putea conduce la concluzii eronate.

Două ore mai târziu, ambele sonde reveniseră la baza și se trecuse la efectuarea unui inventar sumar al fotografiilor. Nu existau diferențe structurale majore între Rama II și predecesorul său — cel puțin până la mărimea de o sută de metri. Singura zonă unde se observau modificări semnificative la acea rezoluție a imaginii era însuși Oceanul Cilindric, știut fiind că reflexia gheții constituia un fenomen greu de analizat cu un algoritm de comparare digital. Ziua fusese lungă și obositoare. Borzov anunță că sarcinile fiecărui membru al echipajului aveau să fie afișate într-un ceas și că «dineul special» va avea Ioc în centrul de control, peste două ceasuri.

— Nu poți face așa ceva, strigă un David Brown extrem de mânios, dând buzna în biroul comandantului fără a bate la ușă și agitând în aer imprimatul cu sarcinile misiunii.

— Despre ce vorbești? replică generalul Borzov, deranjat de intrarea grosolană a doctorului Brown.

— Trebuie să fie o greșeală, continuă Brown, coborând de această dată vocea. Doar nu te aștepți să rămân pe Newton în timpul primei ieșiri. Văzând că generalul Borzov nu răspunde, omul de știință american schimbă tactica. Vreau să știi că nu accept. Și nici cei de la Agenția Spațială n-o vor face.

Borzov se ridică din spatele biroului.

— Închide ușa, doctore Brown.

David Brown trânti ușa glisantă.

— Și acum dumneata ai să mă asculți cu atenție, continuă generalul. Nu-mi pasă câtuși de puțin pe cine ai dumneata în conducerea Agenției. Eu comand această misiune. Dacă vei continua să te comporți ca o prima donna, voi avea grijă personal să nu pui niciodată piciorul în interiorul lui Rama.

Brown coborî și mai mult vocea.

— Am dreptul să cer o explicație, zise el cu o ostilitate transparentă. Sunt primul om de știință de pe această navă. Și mai sunt purtătorul de cuvânt al misiunii Newton față de mass-media. Cum ai să justifici lăsarea mea la bordul navei, în vreme ce alți nouă astronauți intră în Rama?

— Nu trebuie să-mi justific deciziile, replică Borzov, gustând pentru moment autoritatea pe care o avea față de american. Aplecându-se înainte, reluă: Dar, pentru a se înregistra în procesul verbal și pentru că am anticipat copilăreasca dumitale izbucnire, îți voi spune de ce nu vei participa la prima ieșire. Ea are două obiective importante: stabilirea infrastructurii de comunicații și transport, precum și examinarea detaliată a interiorului, pentru a confirma presupunerea că această navă e identică cu cealaltă…

— Lucrul a fost deja confirmat de sonde, întrerupse Brown.

— Doctorul Takagishi nu-i de aceeași părere, ripostă Borzov. El consideră că―

— La dracul, generale, Takagishi nu va fi mulțumit până ce fiecare centimetru pătrat din Rama nu va fi dovedit identic cu cel de pe prima navă. Ai văzut rezultatele sondelor. Mai ai cumva dubii…

David Brown se opri în mijlocul propoziției. Generalul bătea darabana cu degetele în birou, fixându-l cu o privire înghețată.

— Și acum ai de gând să mă lași să termin? rosti într-un sfârșit Borzov. Așteptă câteva secunde, apoi continuă: Orice ai crede, Takagishi este considerat expertul numărul unu în ceea ce privește interiorul raman. Afirmația dumitale că ai cunoaște la fel de bine detaliile nu stă câtuși de puțin în picioare. Am nevoie de toți cei cinci ofițeri pentru a lucra la infrastructură. Cei doi reporteri trebuie să intre în Rama nu numai deoarece au atribuții distincte, dar și pentru că atenția întregii lumi este mereu ațintită asupra noastră. Și consider că e esențial pentru evoluția ulterioară a misiunii ca eu însumi să pătrund în navă cel puțin o dată — am hotărât s-o fac acum. Întrucât regulamentul indică clar că cel puțin trei membri din echipaj trebuie să rămână în permanență în exteriorul lui Rama, nu-i greu de imaginat cine―

— Nu mă prostești nici măcar pentru o clipă, îl întrerupse brutal Brown. Știu despre ce-i vorba. Ai plănuit o scuză aparent logică ca să ascunzi adevăratul motiv al excluderii mele. Ești gelos, Borzov. Nu suporți gândul că cei mai mulți mă consideră pe mine adevăratul conducător al expediției…

Comandantul îl fixă mai bine de cincisprezece secunde fără a scoate o vorbă.

— Știi, doctore Brown, declară el în cele din urmă, te compătimesc. Ești extrem de talentat, dar această calitate este depășită de propria ta supraapreciere. Dacă n-ai fi un așa… De data aceasta fu rândul lui Borzov să se oprească în mijlocul propoziției. Privi în altă parte. Apropo, știind că odată întors în cabină te vei plânge imediat celor de la ASI, trebuie să te informez că raportul ofițerului biolog recomandă expres să nu fi utilizat în misiune alături de Wilson — datorită animozității pe care ați demonstrat-o unul față de celălalt.

Ochii lui Brown se îngustară.

— Adică Nicole des Jardins a întocmit un raport oficial, menționând expres numele meu și al lui Wilson?

Borzov încuviință din cap.

— Cățeaua, murmură Brown.

— Întotdeauna-i altcineva de vină, nu este așa, doctore Brown? întrebă generalul Borzov, zâmbindu-i larg.

David Brown se răsuci pe călcâie și ieși vijelios.

Generalul era într-o excelentă dispoziție; sugestia Francescăi fusese oportună, între astronauții care ancorau cu îndemânare măsuțele de podeaua centrului de control se făcea simțit un real spirit de camaraderie.

David Brown nu participă la petrecere. Rămase în cabina sa, în vreme ce ceilalți unsprezece membri ai echipajului se delectau cu vânat și garnitură de orez. Francesca anunță cu stângăcie că Brown nu se simțea «în apele sale», dar când Janos Tabori se oferi voluntar să verifice indispoziția americanului, reportera adăugă grăbită că suferindul dorea să fie lăsat singur După câteva pahare de vin, Janos și Richard Wakefield o tachinau pe Francesca la un capăt de masă, în timp ce la celălalt Reggie Wilson și generalul O’Toole se angajaseră într-o dispută aprinsă referitoare la viitorul sezon de baseball. Așezată între generalul Borzov și amiralul Heilmann, Nicole le asculta amintirile despre operațiunile lor de menținere a păcii în zilele timpurii de după Haos.

Francesca se scuză imediat după terminarea cinei și dispăru câteva minute împreună cu Takagishi. Când se reîntoarse, îi rugă pe toți să-și răsucească scaunele în așa fel încât fiecare să poată urmări principalul ecran de pe perete. După stingerea luminilor, ea și Dr. Takagishi proiectară pe monitor o imagine completă a exteriorului lui Rama. Numai că de data aceasta nu mai era vorba de acel cilindru cafeniu închis pe care-l văzuseră cu toții mai devreme. Nu, acum Rama era inteligent colorată cu ajutorul unor subrutine de prelucrare a imaginilor; devenind un cilindru negru cu dungi galben-aurii. Capătul cilindrului aproape că semăna cu o față omenească. În sală se lăsă pentru moment tăcerea, în mijlocul căreia Francesca începu să recite:

Nicole des Jardins simți un fior rece pe șira spinării auzind-o pe Francesca începând următoarea strofă:

La urma urmei, asta reprezintă adevărata întrebare, gândi Nicole. Cine a construit această navă de proporții uriașe? Cine este mult mai important pentru destinul nostru decât de ce.

De cealaltă parte a mesei, generalul O’Toole era și el vrăjit de recitarea Francescăi. Aceleași probleme fundamentale ce-l sâcâiau de când depusese cererea de admitere în echipajul misiunii Newton îi reveniră iarăși în minte. Sfinte Dumnezeule, cum se încadrează ramanii în universul Tău? I-ai creat pe ei la început și abia apoi pe noi? Sunt ei care cumva verii noștri? Și pentru ce i-ai trimis aici?

După ce Francesca termină de recitat poemul urmă o scurtă tăcere, apoi aplauze furtunoase. Reportera menționă grațios că doctorul Takagishi îi pusese la dispoziție modalitatea de procesare a imaginilor, iar plăcutul japonez se înclină jenat în fața colegilor. Janos Tabori se ridica în picioare.

— Cred că sunt în asentimentul tuturor, Shig și Francesca, în a vă felicita pentru originala și profunda voastră realizare, declară el rânjind. Aproape că m-ați determinat să iau în serios ce vom întreprinde mâine.

— Și pentru că veni vorba de mâine, spuse ridicându-se în picioare generalul Borzov și agitând în aer o sticlă destupată de vodcă ucraineană, din care trăsese deja două înghițituri bune, acum e momentul să toastăm — știți, un vechi obicei rusesc. Am adus cu mine doar două sticle din această comoară națională și intenționez să le împart cu dumneavoastră, prieteni și colegi ai mei, cu acest prilej cu totul special.

Întinse ambele sticle generalului O’Toole, care folosi neîndemânatic aparatul de dozat lichide ca să umple micile cupe acoperite, trecute din mâna în mână.

— Cum Irina Turgheniev cunoaște bine, continuă comandantul, pe fundul fiecărei sticle de vodcă ucraineană se găsește câte un mic vierme. Legenda spune că cel care mănâncă viermele va căpăta puteri deosebite în următoarele douăzeci și patru de ore. Amiralul Heilmann a însemnat două cupe cu câte o cruce vizibilă în infraroșu. Cei ce vor primi aceste cupe vor avea permisiunea să mănânce viermii saturați cu vodcă.

— Iah, exclamă o clipă mai târziu Janos, întinzând scanerul lui Nicole, după ce verificase dacă pe propriul lui pahar exista sau nu o cruce. Iată o întrecere pe care sunt bucuros s-o pierd.

Cel al lui Nicole era marcat. Ea era unul din cei doi norocoși cosmonauți care aveau să aibă plăcerea să servească drept desert un vierme ucrainean. Chiar trebuie să fac așa ceva? se întrebă în gând, apoi își răspunse afirmativ observând privirea serioasă a comandantului. Ei bine, doar n-o să mă omoare. Iar eventualii paraziți au fost probabil anihilați de alcool.

Cealaltă cupă se afla în mâna generalului Borzov. Comandantul zâmbi, aruncă unul din micuții viermi înăuntru, dându-i celuilalt drumul în paharul lui Nicole; ridicând cupa spre tavan, rosti:

— Să bem cu toții pentru o misiune încununată de succes. Zilele și săptămânile ce vor urma vor constitui pentru fiecare dintre noi aventura vieții. Într-un sens cât se poate de real, noi doisprezece suntem ambasadorii omenirii pe lângă o cultură extraterestră. Să ne dăm întreaga silință pentru a ne reprezenta cum se cuvine semenii.

Îndepărtă capacul de pe cupă, atent să nu o verse și îi dădu peste cap conținutul, dintr-o singură înghițitură. Nicole procedă la fel, reflectând că singurul lucru cu un gust și mai rău mâncat vreodată fusese groaznicul tubercul servit în timpul ceremoniei Poro de pe Coasta de Fildeș.

După încă câteva scurte toasturi, luminile începură să se micșoreze.l

— Iar acum, anunță generalul Borzov cu un gest larg al mâinii, direct din Stratford, misiunea Newton are onoarea să vi-l prezinte pe Richard Wakefield și pe talentații săi roboți. Încăperea se întunecă complet, cu excepția unei suprafețe de un metru pătrat din stânga mesei, zonă luminată de undeva de sus. În mijlocul spotului de lumină se ivi imaginea unui vechi castel. O femeie robot, înaltă de douăzeci de centimetri și înveșmântată într-o rochie lungă, se plimba într-una din camere. Citea o scrisoare. După câțiva pași totuși, lăsă mâinile să-i cadă în jos și începu să vorbească:

— O știu pe femeia asta, șopti Janos cu un zâmbet adresat lui Nicole, Am mai întâlnit-o undeva.

— Ssttt, făcu Nicole fascinată de precizia mișcărilor lui Lady Macbeth. Wakefield e cu adevărat un geniu, socoti ea. Cum de a realizat detalii atât de extraordinare, în niște lucruri așa de mici? Nicole era uluită de gama expresiilor redate de chipul robotului.

Pe măsură ce se concentra, minuscula scenă începu să se rotească în mintea ei. Uită pe moment că urmărea niște roboți, într-un spectacol de teatru miniatural. Un mesager intră, anunțând-o pe Lady Macbeth că soțul ei se apropie și că regele Duncan va petrece noaptea la castel. Nicole observă expresia de anticipare ambițioasă întipărită pe fața eroinei, imediat după plecarea mesagerului.

Dumnezeule, gândi Nicole, clipind repede din ochi pentru a se asigura că nu-i jucau cumva vreo festă, se transformă! Și chiar așa se întâmpla! În clipa în care cuvintele «stârpiți femeia-n mine» ieșiră din gura robotului, silueta sa începu să se modifice. Apăsarea sânilor pe rochia de metal, rotunjimea șoldurilor, moliciunea feței dispărură toate. Un robot androgin continuă să o întruchipeze mai departe pe Lady Macbeth.

Nicole era vrăjită și plutea într-o fantezie, produsă atât de fertila sa imaginație cât și de consumul de alcool. Noua față a robotului îi aducea vag aminte de cineva cunoscut. Auzi un zgomot în dreapta și întorcându-se, îl văzu pe Reggie Wilson discutând aprins cu Francesca. Privirea lui Nicole alunecă iute de la Francesca la Lady Macbeth. Asta-i, noua Lady Macbeth seamănă cu Francesca.

Brusc fu cuprinsă de o teamă irațională, de presentimentul unei tragedii care o aruncă într-o stare de teroare cumplită. Ceva îngrozitor este pe punctul să se-ntâmple. Respiră adânc de câteva ori încercând să se calmeze, dar nu reuși să scape de lugubrul sentiment. Pe scenă, regele Duncan tocmai era salutat de grațioasa sa gazdă de o noapte. În centrul de control, Francesca îi turna generalului Borzov ultimele picături de vin. Nicole nu-și putu stăpâni panica.

— Ce s-a întâmplat, Nicole? întrebă Janos, observându-i starea.

— Nimic, răspunse ea. Adunându-și toate forțele, încercă să se ridice de pe scaun. Mi-a căzut ceva greu la stomac. Mă duc în camera mea.

— Dar pierzi filmul de după cină, exclamă plin de umor Janos.

Nicole se forță să zâmbească, în vreme ce colegul ei o ajuta să rămână dreaptă. O auzi pe Lady Macbeth muștruluindu-și bărbatul pentru lipsa lui de curaj și un nou val de frică o cuprinse din cap până-n picioare. Așteptă până ce surplusul de adrenalină se risipi, apoi își ceru scuze și se îndreptă încet spre cameră.