Rama II

35. ÎN GROAPĂ

Străbăteau năucitorul labirint de străzi de vreo douăzeci de minute numai, și cu siguranță s-ar fi rătăcit deja în lipsa dispozitivelor personale de orientare. Nu aveau nici un plan prestabilit. Hoinăreau pur și simplu pe străzi, la întâmplare. La fiecare trei sau patru minute, amiralul Heilmann lua legătura cu doctorul Brown, așa încât trebuiau să găsească locuri potrivite, unde intensitatea semnalului să fie satisfăcătoare.

— În ritmul acesta, cercetarea noastră nu se va sfârși niciodată, remarcă Nicole când vocea lui Otto Heilmann slăbi încă o dată în comunicator. Doctore Brown, ce-ar fi să rămâi într-un loc fix? Francesca și cu mine am―

— Atențiune. Vocea amiralului deveni mai clară de îndată ce David Brown pătrunse într-un spațiu situat între două clădiri înalte. Ați recepționat ultima transmisie?

— Mi-e teamă că nu, replică David Brown. Repetă, te rog.

— Yamanaka, Wakefield și Turgheniev au acoperit treimea de jos a Semicilindrului Nordic. Nici urmă de Takagishi. Este improbabil să fi ajuns mai spre nord, numai dacă nu s-a îndreptat spre unul din orașele de acolo. Totuși, cineva ar fi trebuit să-i găsească urmele în cazul acesta. Așa încât se pare că voi sunteți pe pista cea bună.

Între timp, aici avem noutăți importante. Acum două minute, crabul capturat a început să se miște. Încearcă să se elibereze, dar până în prezent sculele sale de-abia dacă au zgâriat puțin cușca. Tabori lucrează febril pentru a construi una mai mare și mai rezistentă, care să o cuprindă în întregime pe prima. L-am chemat pe Yamanaka înapoi cu elicopterul ca să-i dea o mână de ajutor lui Tabori. Trebuie să sosească dintr-un minut într-altul… Așteptați… Un mesaj urgent de la Wakefield. Vă fac legătura.

Accentul britanic al lui Richard Wakefield era de neconfundat, deși transmisia se recepționa cu greu de trioul de astronauți din New York.

— Păianjeni, strigă el ca răspuns la o întrebare a Amiralului Heilmann. Vă mai aduceți aminte de biotul păianjen disecat de Laura Ernst? Ei bine, vedem șase asemenea exemplare dincolo de faleza sudică. Mișună în jurul taberei temporare pe care am construit-o acolo. Și se pare că cineva i-a reparat pe cei doi crabi morți, deoarece frații prizonierului nostru tocmai se rostogolesc spre Polul Sud…

— Imagini, țipă în microfon Francesca Sabatini. Filmezi?

— Ce? Regret, n-am auzit.

— Francesca vrea să știe dacă filmezi, repetă Amiralul Heilmann.

— Bineînțeles, scumpo, răspunse Richard Wakefield. Atât sistemul automat al elicopterului, cât și aparatul pe care mi l-ai dat astăzi dimineață funcționează încontinuu. Păianjenii bioți sunt uluitori. N-am văzut mciodată ceva care să se miște așa de repede… Apropo, vreo semn de la profesorul nostru?

— Încă nu, strigă din New York David Brown. E greu de înaintat în labirintul acesta de clădiri. Mă simt de parcă am căuta acul în carul cu fân.

Amiralul Heilmann repetă răspunsul pentru Wakefield și Turgheniev. Richard anunță apoi că se întorceau la baza Beta pentru realimentare.

— Tu ce faci, David? întrebă Heilmann. Având în vedere situația actuală, inclusiv necesitatea de a-i ține la curent cu evenimentele pe ticăloșii ăia de pe Pământ, nu crezi că ar trebui să te întorci și tu la bază? Cosmonauții Sabatini și des Jardins vor continua să-l caute pe doctorul Takagishi. Dacă trebuie, putem trimite pe cineva să te înlocuiască.

— Nu știu, Otto, nu am — Francesca răsuci butonul tran-smițătorului, nelăsându-l să termine. David îi aruncă o privire furioasă, însă se înmuie rapid.

— Trebuie să stăm de vorbă, rosti ea hotărât. Spune-i că-l contactezi peste câteva minute.

Nicole rămase stupefiată de conversația încinsă între cei doi. Nici unul nu părea câtuși de puțin interesat de soarta doctorului Takagishi. Francesca insista să se întoarcă imediat la bază ca să acopere toate evenimentele. Doctoral Brown se arăta îngrijorat că nu participa la «acțiunea» principală.

Fiecare argumenta că motivele sale de întoarcere în tabără erau mai importante. Și dacă ar fi părăsit amândoi New York-ul? Nu, în acest caz ar rămâne singură des Jardins. Poate că ar fi fost bine să vină și ea cu ei, urmând ca operațiunea de căutare a lui Takagishi să fie reluată peste câteva ceasuri, după ce lucrurile se vor fi liniștit…

În cele din urmă, Nicole explodă:

— Niciodată, țipă ea către ei, dar niciodată în toată viața mea n-am văzut o purtare mai egoistă… Unul dintre colegii noștri a dispărut și mai mult ca sigur că are nevoie de ajutorul nostru. Poate e rănit sau chiar pe moarte, și tot ce faceți voi e să vă certați despre măruntele voastre prerogative. E dezgustător.

Făcu o pauză de o secundă să-și tragă răsuflarea.

— Să vă spun un lucru, continuă Nicole încă fumegând. Nu mă întorc acum la bază. Nu-mi pasă câtuși de puțin dacă-mi ordonați s-o fac. Rămân aici și termin ce am început. Cel puțin eu mi-am păstrat prioritățile corecte. Știu că viața unui om e mai importantă decât imaginea, statutul, sau chiar o tâmpenie de proiect mass-media.

David Brown clipi de două ori ca și cum ar fi fost pălmuit. Francesca zâmbi.

— Ei, ei, iată deci că izolatul nostru ofițer biolog știe mai multe decât credem noi. Îl privi pe David, apoi se răsuci iarăși spre Nicole. Vrei să ne scuzi o clipă, dragă? Avem de discutat niște probleme personale.

Doctoral Brown și Francesca se retraseră la baza unui zgârie-nori, la o distanță de vreo douăzeci de metri, și se lansară într-o discuție aprinsă. Nicole se întoarse cu spatele. Era furioasă pe sine însăși deoarece își ieșise din fire. O irita în special faptul că dezvăluise amănuntul referitor la contractul lor cu Schmidt și Hagenest. Vor crede că Janos mi-a spus. La urma urmei, suntem prieteni apropiați.

Francesca reveni lângă Nicole, în vreme ce doctorul Brown lua legătura cu amiralul Heilmann.

— David solicită elicopterul să-l ridice de lângă ice-mobil. Mă asigură că se va descurca să ajungă singur până acolo. Eu voi rămâne cu tine să-l căutăm pe Takagishi. Cel puțin așa voi putea să fotografiez New York-ul.

Din vocea Francescăi nu răzbătea nici o emoție. Nicole era incapabilă să-și dea seama de starea ei de spirit.

— Încă ceva, adăugă italianca. I-am promis promis lui David că vom termina căutarea și vom fi pregătite să ne întoarcem în maximum patru ore.

Cele două femei de-abia dacă schimbară câteva cuvinte în prima oră. Francesca se mulțumea s-o lase pe Nicole să aleagă traseul. La fiecare cincisprezece minute se opreau pentru a contacta baza Beta și a obține coordonatele noii poziții.

— Sunteți la aproximativ doi kilometri sud și patru kilometri est față de ice-mobil, le spuse Richard Wakefield în clipa când se opriră să-și ia masa de prânz. Fusese delegat să le urmărească înaintarea. La est în raport cu piața centrală.

Se îndreptaseră într-acolo de la început, căci Nicole socotise că aceea fusese destinația lui Takagishi. Descoperiseră o piață deschisă, circulară, cu numeroase construcții scunde, dar nici un semn al trecerii colegului lor. De atunci, Francesca și Nicole vizitaseră alte două piețe și cercetaseră în lungime două dintre feliile centrale. Nu găsiseră nimic interesant. Nicole recunoscu că începea să ducă lipsă de idei.

— Ce loc uimitor, comentă Francesca pregătindu-se să mănânce.

Ședeau pe o cutie metalică pătrată, înaltă de aproximativ un metru.

— Fotografiile mele abia de reușesc să-l cuprindă. Totul este atât de măreț, atât de liniștit, atât de… străin.

— Unele dintre aceste clădiri n-ar putea fi descrise fără imaginile tale. Poliedrele, de exemplu. Câte unul în fiecare zonă, iar cel mai mare amplasat întotdeauna lângă piață. Mă întreb ce semnificație au? Și de ce sunt dispuse în acest mod?

Tensiunea emoțională din sufletul celor două femei rămânea ascunsă. Flecăriră puțin despre cele văzute pe parcursul traversării insulei. Pe Francesca o fascinase mai ales plasa enormă care lega doi zgârie-nori înalți, în zona centrală.

— La ce crezi că folosește împletitura aceea? întrebă ea alene. Trebuie să aibă douăzeci de mii de ochiuri și o înălțime, de cel puțin cincizeci de metri.

— Părerea mea e n-are rost să încercăm să ghicim, replică Nicole fluturând din mână. Își termină masa și aruncă o privire colegei sale.

— Gata să mergem mai departe?

— Nu chiar, zise Francesca cu un scop precis în minte. Curăță rămășițele de mâncare și le puse în buzunarul special destinat al combinezonului de zbor.

Nicole o privi întrebător.

— Cred că a sosit momentul să dăm cărțile pe față și să discutăm cinstit, continuă Francesca cu un ton înșelător de prietenesc. Dacă suspectezi că i-am dat un medicament lui Valerii Borzov în ziua în care a murit, de ce nu mă întrebi direct? Nicole își fixă adversara preț de câteva secunde.

— Și i-ai dat? întrebă ea într-un sfârșit.

— Crezi că am făcut-o? replică în joacă italianca. Și dacă așa s-au întâmplat lucrurile, de ce aș fi procedat astfel?

— Joci același joc, dar la alt nivel, constată Nicole după o pauză. Nu ai de gând să recunoști nimic. Vrei doar să afli cât de mult cunosc. Dar n-am nevoie de o mărturisirea ta. Știința și tehnologia mă sprijină. În final, adevărul va ieși la lumină.

— Mă îndoiesc, rosti degajat Francesca. Sări jos de pe cutie. Adevărul le scapă întotdeauna celor care-l caută. Zâmbi. Și acum haide să-l căutăm pe profesor.

Pe latura vestică a pieței centrale, astronauții întâlniră o altă structură unică. De la distanță semăna cu un hambar uriaș. Vârful acoperișului negru depășea ușor patruzeci de metri înălțime, iar lungimea o avea de cel puțin o sută de metri. Două trăsături ieșeau în evidență. Întâi, ambele capete ale clădirii erau deschise; a doua, chiar dacă de afară nu era vizibilă, pereții și acoperișul erau transparenți din interior. Francesca și Nicole schimbară locurile pe rând, să se asigure că nu aveau de-a face cu o iluzie optică. Cineva aflat în interiorul hambarului reușea într-adevăr să vadă în toate direcțiile, numai în jos nu. De fapt, zgârie-norii alăturați fuseseră astfel poziționați ca străzile învecinate să fie vizibile din interiorul construcției.

— Fantastic, exclamă Francesca fotografiind-o pe Nicole de cealaltă parte a zidului.

— Doctorul Takagishi mi-a spus că este imposibil de crezut că New York-ul nu a fost construit cu un scop anume, spuse Nicole dând colțul. Restul lucrurilor din Rama? Poate, însă nimeni nu depune atâta efort fără un motiv bine întemeiat.

— Folosești un ton aproape religios, constată Francesca.

Nicole o privi în tăcere. Acum mă înțeapă, gândi ea. Nu-i pasă de fapt ce cred. Poate nici chiar ce cred alții.

— Hei, ia uite aici, exclamă Francesca după un moment de liniște. Făcuse câțiva pași în interiorul hambarului și arăta spre pământ. Nicole veni alături de ea. În fața italiencei se căsca o groapă îngustă și dreptunghiulară. Deschizătura era lungă de circa cinci metri, lată de un metru și jumătate și destul de adâncă, poate cam de opt metri. Cea mai mare parte a fundului ei se găsea în întuneric Pereții erau drepți de sus până jos, fără nici un semn sau încrustație.

— Uite încă una aici. Și alta acolo… În total descoperiră nouă gropi, cu toate identice, împrăștiate în jumătatea de sud a hambarului. În cealaltă jumătate se distingeau nouă sfere mici, dispuse într-o ordine precisă. Nicole se trezi dorindu-și o legendă, un ghid de instrucțiuni care să explice scopul și înțelesul tuturor acelor obiecte. Era complet deconcertată.

Străbătuseră aproape întreaga lungime a construcției când auziră un semnal slab în comunicatoare.

— Probabil l-au găsit pe doctorul Takagishi, strigă Nicole repezindu-se spre unul din capetele clădirii. De îndată ce ieși de sub acoperiș, volumul semnalului de chemare mai că-i sparse timpanele.

— În regulă, în regulă, transmise ea. Vă recepționăm. Ce s-a întâmplat?

— Încerc să vă contactez de mai bine de două minute, îl auzi rostind pe Richard Wakefield. Unde naiba ați fost? Am folosit semnalul de pericol din cauza amplificării sale sporite.

— Eram în interiorul unui hambar uluitor, replică Francesca din spatele lui Nicole. E ca o lume suprarealistă, cu geamuri-oglinzi de o singură parte și reflecții ciudate―

— Minunat, o întrerupse Richard, însă n-avem timp de povești. Dumneavoastră, doamnelor, trebuie să porniți numaidecât spre cel mai apropiat punct al Oceanului Cilindric. Un elicopter vă va culege peste zece minute. Am ateriza chiar în New York dacă am avea unde.

— De ce? întrebă Nicole. Ce-i cu această grabă subită?

— De unde vă aflați vedeți Polul Sud?

— Nu. În jur sunt prea multe clădiri.

— Ceva straniu se petrece în jurul coarnelor mici. Descărcări electrice uriașe fulgeră de la un vârf la altul. E o imagine impresionantă. Cu toții simțim că ceva neobișnuit e pe cale să se întâmple. Richard ezită o clipă. Ar trebui să părăsiți imediat New York-ul.

— OK, răspunse Nicole. Plecăm.

Întrerupse emisia și se răsuci spre Francesca.

— Ai observat cât de puternic era semnalul atunci când am ieșit din hambar? Nicole reflectă câteva momente. Înseamnă că materialul pereților și al acoperișului blochează emisiile radio. Nicole se lumină la față. Asta explică ce s-a întâmplat cu Takagishi — probabil se găsește în interiorul unui hambar, sau al altei construcții similare.

Francesca nu-i urmărea raționamentul.

— Și ce dacă? întrebă ea, panoramând pentru ultima dată întreg complexul. Nu mai are nici o importanță. Trebuie să ne grăbim să prindem elicopterul.

— Poate e chiar într-una din gropile astea, continuă agitată Nicole. Desigur, e foarte posibil. Mergea prin întuneric și ar fi putut să cadă… Așteaptă-mă aici. Mă întorc într-un minut.

Nicole se repezi în hambar și îngenunchie lângă una din gropi. Sprijinindu-se de marginea deschizăturii cu o mână, îndreptă fascicolul lanternei spre fund. Acolo exista ceva! Așteptă câteva secunde ca ochii să i se obișnuiască cu penumbra. Pe jos se afla o grămadă dintr-un fel de material. Se deplasă rapid în dreptul altei gropi.

— Doctore Takagishi, strigă ea în japoneză. Ești aici, Shig?

— Haide odată! o chemă Francesca din celălalt capăt. Să mergem. Richard părea extrem de serios.

La cea de-a patra groapă, umbrele o împiedicară să vadă fundul, în ciuda luminii puternice a lanternei. Distingea câteva obiecte, dar ce erau ele oare? Lăsându-se pe burtă se aplecă ușor peste deschizătură, încercând să-și dea seama dintr-un unghi diferit dacă masa informă de dedesubt era sau nu corpul prietenului ei.

Sorii lui Rama începură să clipească. În interiorul hambarului, efectul optic era extraordinar, și dezorientant. Nicole privi în sus să vadă ce se întâmplă, și se dezechilibră. Cea mai mare parte a corpului îi alunecă în groapă.

— Francesca, strigă ea, sprijinindu-se cu mâinile de peretele opus ca să nu cadă. Francesca, am nevoie de ajutor!

Așteptă aproape un minut înainte de a conchide că italianca părăsise deja hambarul. Brațele îi oboseau cu repeziciune. Pe podeaua hambarului mai avea doar partea de jos a picioarelor. Capul i se afla lângă unul din pereții gropii, la aproximativ optzeci de centimetri sub nivelul solului. Restul corpului îi era suspendat în aer, împiedicat să se prăbușească înăuntru de presiunea puternică a mâinilor ei.

Luminile continuau să pâlpâie intermitent. Nicole ridică privirea să vadă dacă era în stare să ajungă cu o mână la marginea deschizăturii, menținând presiunea doar în celălalt braț. Nici o șansă. Capul i se găsea prea jos. Mai așteptă câteva secunde, în vreme ce disperarea ei creștea proporțional cu oboseala din mâini. În cele din urmă, Nicole făcu o încercare de a-și arunca corpul în sus și de a se prinde de buza gropii dintr-o singură mișcare. Aproape că reuși. Brațele însă nu reușiră să-i stopeze momentul care o trăgea în jos. Picioarele îi urmară corpul în cădere, iar capul i se lovi de perete. Inconștientă, se prăvăli pe fundul gropii.