Grădina din Rama

11

30 IANUARIE 2209

Uitasem cum e să-ți alerge prin corp adrenalina. În ultimele treizeci de ore, viața noastră calmă și placidă din Rama a fost complet distrusă.

Totul a început cu două vise. Ieri dimineață, chiar înainte de a mă deștepta, am avut un vis extraordinar de precis despre Richard. De fapt, Richard nu era în visul meu; adică n-a apărut împreună cu Michael, Simone, Katie și cu mine. Însă chipul îi era inserat în colțul stânga-sus al ecranului din vis, în timp ce noi patru eram prinși într-o activitate normală, cotidiană. Îmi striga întruna numele. Strigătul era atât de puternic încât îl mai auzeam și când m-am trezit.

Tocmai începusem să-i spun lui Michael despre vis, când Katie a apărut în prag, în pijama. Tremura și era speriată.

— Ce-i, iubito? am întrebat-o, așteptând-o cu brațele deschise.

A venit la mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Tati, a zis ea. Azi noapte mă striga în vis.

M-a trecut un fior pe șira spinării, iar Michael s-a ridicat în capul oaselor pe saltea. Am liniștit-o pe Katie, vorbindu-i, dar coincidența mă speria. Să fi auzit discuția mea cu Michael? Imposibil. O văzusem atunci când intrase în camera noastră.

După ce Katie s-a întors în camera ei să-și schimbe hainele, i-am spus lui Michael că nu puteam să ignor cele două vise. Deseori discutasem cu el despre ocazionalele mele puteri de mediu. Cu toate că în general nesocotește ideea de percepție extrasenzorială, întotdeauna a recunoscut că-i este imposibil să afirme categoric că visele și viziunile mele nu prevestesc viitorul.

— Trebuie să mă duc sus și să-l caut pe Richard, i-am spus după micul dejun.

Michael se așteptase să fac un astfel de efort și era pregătit să aibă grijă de copii. Însă în Rama era întuneric. Amândoi am fost de acord că era mai bine să aștept până seara, când în lumea navei spațiale, deasupra adăpostului nostru, avea să fie lumină.

Am dormit mult după-amiază, astfel încât să am energie pentru o căutare minuțioasă. Am avut un somn agitat și am visat că eram în pericol. Înainte de a pleca, m-am asigurat că în calculatorul portabil aveam stocat un desen, reprezentându-l pe Richard, executat cu o acuratețe rezonabilă. Voiam să arăt ce caut oricărui aviar pe care s-ar fi putut să-l întâlnesc.

După ce i-am sărutat pe copii și le-am spus noapte bună, m-am îndreptat direct spre adăpostul aviarilor. N-am fost chiar atât de surprinsă când am descoperit că paznicul rezervorului plecase. Cu ani în urmă, când fusesem invitată pentru prima dată în adăpost de către unul dintre aviarii rezidenți, paznicul nu fusese de asemenea prezent. Să fi însemnat asta că, într-un fel, eram din nou invitată? Şi ce legătură aveau toate astea cu visul meu? Inima îmi bătea nebunește în timp ce am trecut pe lângă incinta cu cisterna de apă și m-am afundat în tunelul vegheat, de regulă, de paznicul acum absent.

N-am auzit nici un sunet. Am mers aproape un kilometru până să ajung la o intrare înaltă pe dreapta. M-am uitat cu grijă după colț. În cameră era întuneric, ca pretutindeni în adăpostul aviar cu excepția coridorului vertical. Am aprins lanterna. Camera avea cel mult cincisprezece metri lungime, însă era extrem de înaltă. Pe peretele opus ușii se aflau stive de cutii ovale pentru depozitare. Lumina lanternei mi-a arătat că stivele ajungeau până la tavanul înalt care se afla probabil sub una dintre piețele New York-ului.

Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama care era destinația încăperii. Fiecare cutie de depozitare avea mărimea și forma unui pepene-mană. Firește, mi-am zis, aici era păstrată provizia de hrană. Nu-i de mirare că nu voiau să lase pe nimeni să intre.

După ce am verificat că toate cutiile erau goale, am pornit înapoi către puț. Apoi, dintr-o presimțire, am schimbat direcția, am trecut de incinta-depozit și am mers mai departe în tunel. Trebuie să ducă undeva, am gândit eu logic, altfel ar fi sfârșit la odaia pepenilor.

După încă o jumătate de kilometru, tunelul a început să se lărgească treptat, până s-a deschis într-o sală mare, circulară, cu plafon înalt. În mijlocul ei se afla o structură spațioasă în formă de dom. În jurul pereților existau douăzeci de firide adânci, tăiate în pereți la distanțe egale. Nu era nici o lumină în afară de fasciculul lanternei mele, așa că mi-au trebuit câteva minute ca să integrez sala, cu construcția boltită din mijloc, într-un tablou general.

Am ocolit-o, examinând firidele pe rând. Majoritatea erau goale. Într-una am găsit trei paznici de rezervor identici, aranjați frumos în ordine de bătaie lângă peretele din fund. Impulsul inițial a fost să mă feresc de ei, dar nu era nevoie. Toți erau inactivi.

Firida de departe cea mai interesantă era cea din mijlocul sălii, aflată exact diametral opus față de intrarea în tunel. Sistematizată cu grijă, avea tăiate în pereți cincisprezece rafturi groase, câte cinci pe cele două laturi și alte cinci pe peretele opus intrării. Rafturile laterale purtau obiecte perfect ordonate. Rafturile de pe peretele îndepărtat aveau fiecare cinci cavități rotunde scobite pe lungimea lor.

Conținutul cavităților, împărțite la rândul lor în secțiuni, ca feliile unui tort, era fascinant. Câte o secțiune din fiecare cavitate conținea o substanță foarte fină, semănând cu cenușa. Altă secțiune conținea unul, două sau trei inele, fie roșu-vișiniu, fie aurii, pe care le-am recunoscut imediat datorită faptului că erau identice cu cele pe care le văzuserăm la gâtul prietenului nostru aviar de catifea cenușie. Restul obiectelor din cavități nu părea să aibă un model anume — de fapt, unele cavități nu conțineau nimic în afară de cenușă și inele.

În cele din urmă, m-am întors și m-am apropiat de structura în formă de dom. Ușa ei din față se afla în dreptul firidei centrale. Am examinat-o cu lanterna. Pe suprafața rectangulară era sculptat un desen complicat alcătuit din patru panouri, sub forma unor cvadrante. Pe cvadrantul din stânga-sus se afla un aviar, iar pe cel alăturat, din dreapta, un pepene-mană. Cele două cvadrante inferioare conțineau imagini necunoscute. Pe cel din stânga era sculptată o creatură dungată, articulată, care alerga pe șase picioare. Ultimul panou, cel din dreapta-jos, înfățișa o cutie mare umplută cu o plasă foarte subțire sau țesătură de chingi încrucișate.

După o oarecare ezitare, am deschis ușa. A fost cât pe aici să înnebunesc de spaimă, când o alarmă puternică, asemănătoare unui claxon, a străpuns liniștea. Am rămas în ușă, fără să mă mișc, în timp ce alarma a răsunat aproape un minut. Nu m-am mișcat nici când s-a oprit. Încercam să aud dacă cineva (sau ceva) răspundea la zgomot.

Nici un sunet n-a tulburat tăcerea. După câteva minute, am început să examinez interiorul construcției. Un cub transparent, cu latura de aproximativ doi metri și jumătate, ocupa mijlocul singurei incinte. Pereții cubului erau pătați cu picățele, fapt care-mi îngreuna vederea, totuși am reușit să observ că cei zece centimetri de la bază erau ocupați de un material fin, închis la culoare. Restul încăperii din jurul cubului avea modele geometrice pe pereți, pe podea și pe tavan. Una dintre fețele cubului avea o intrare îngustă care permitea accesul în interiorul său.

Am intrat. Materialul negru și pufos părea să fie cenușă, dar consistența ei diferea de a substanței similare pe care o găsisem în cavitățile din firidă. Am plimbat raza lanternei în jurul interiorului. Aproape de centru se afla un obiect parțial îngropat în cenușă. M-am dus într-acolo, l-am ridicat, l-am scuturat bine și am simțit că-mi vine să leșin. Era MB.

Robotul lui Richard era considerabil avariat. Exteriorul era înnegrit, micuțul panou de comandă i se topise de tot și nu mai funcționa. L-am dus la buze și l-am sărutat. În mintea mea îl vedeam recitând unul dintre sonetele lui Shakespeare, în timp ce Richard asculta cu o bucurie nestăpânită.

Era evident că fusese incendiat. Oare și Richard fusese prins în infernul din cub? Am scormonit cu grijă cenușa, dar n-am găsit nici un os. Totuși, m-am întrebat, ce anume arsese și produsese toată cenușa aceea. Şi, în primul rând, ce căutase MB în cub?

Eram convinsă că Richard se afla undeva în adăpostul aviarilor, așa că am petrecut alte opt ore urcând și coborând ieșiturile ce țineau loc de trepte și explorând tunelele. Am vizitat toate locurile în care mai fusesem în timpul scurtului meu sejur de demult și chiar am descoperit încăperi noi a căror destinație era necunoscută. Dar nici urmă de Richard; de fapt, nu exista nici un fel de semn de viață. Conștientă că scurta zi ramană era aproape pe sfârșite și că cei patru copii aveau să se scoale în curând, m-am retras în cele din urmă, obosită și demoralizată, spre căminul meu raman.

Când am ajuns, atât trapa cât și grilajul de la adăpost erau deschise. Deși eram destul de sigură că le închisesem pe amândouă înainte de plecare, nu-mi aminteam exact gesturile făcute atunci. Până la urmă mi-am spus că probabil fusesem prea emoționată la vremea respectivă și uitasem să închid totul. Tocmai începusem să cobor, când l-am auzit pe Michael strigându-mă din spate.

M-am întors. Michael se apropia pe aleea dinspre est. Se mișca repede, lucru neobișnuit la el, și-l ducea în brațe pe Patrick.

— Bine că ai venit, a spus gâfâind, în timp ce urcam spre el. Începusem să-mi fac griji…

S-a oprit brusc, s-a uitat fix la mine o clipă, apoi a privit repede în jur.

— Unde-i Katie? a întrebat el neliniștit.

— Cum adică unde-i Katie? am făcut, expresia feței lui făcându-mă să intru în panică.

— Nu-i cu tine?

Când am clătinat din cap și i-am spus că n-o văzusem, a izbucnit în lacrimi. M-am grăbit să-l liniștesc pe micul Patrick care se speriase de hohotele sale și începuse și el să plângă.

— Oh, Nicole, îmi pare tare, tare rău! a spus Michael. Patrick avea o noapte agitată, așa că l-am luat în camera mea. Apoi pe Benjy l-a apucat durerea de stomac și Simone și cu mine a trebuit să-l îngrijim vreo două ore. Am adormit cu toții, în timp ce Katie era singură în camera copiilor. Cu două ore în urmă, când ne-am trezit, dispăruse.

Niciodată nu-l mai văzusem pe Michael atât de distrus. Am încercat să-l liniștesc, i-am spus că probabil Katie se juca pur și simplu undeva în vecinătate (și când o vom găsi, mă gândeam eu, îi voi da o lecție să mă țină minte), dar m-a contrazis.

— Nu, nu, nu-i nicăieri prin preajmă. Am căutat-o mai bine de o oră.

Michael, Patrick și cu mine am coborât să vedem ce fac Simone și Benjy. Simone ne-a informat că sora ei, Katie, fusese teribil de dezamăgită când plecasem să-l caut singură pe Richard.

— Sperase c-o vei lua cu tine, mi-a spus cu seninătate.

— De ce nu mi-ai zis asta aseară? am întrebat-o pe fiica mea de opt ani.

— Nu mi s-a părut atât de important. În plus, nu mi-a trecut o clipă prin minte c-o să încerce să-l găsească singură pe tati.

Şi eu și Michael eram epuizați, dar unul dintre noi trebuia s-o caute pe Katie. Eu eram alegerea corectă. M-am spălat pe față, am comandat ramanilor micul dejun pentru toată lumea, și am povestit pe scurt ce făcusem în adăpostul aviarilor. Simone și Michael l-au întors încet, pe toate părțile, pe înnegritul MB. Îmi dădeam seama că și ei se întrebau ce se întâmplase cu Richard.

— Katie spunea că tati s-a dus să-i găsească pe octopăianjeni, a comentat Simone, chiar înainte să plec. Spunea că-i mai palpitant în lumea lor.

Eram îngrozită, în timp ce-mi târam picioarele prin piața din fața adăpostului octopăianjenilor. La un moment dat, luminile s-au stins și în Rama s-a făcut din nou noapte.

— Grozav, am bombănit, nimic nu-i mai interesant decât să încerci să găsești pe întuneric un copil pierdut.

Atât copertina adăpostului octopăianjenilor cât și perechea de grilaje de protecție erau deschise. Mi-a stat inima. Am știut instinctiv că fata mea coborâse în adăpostul lor și că, în ciuda spaimei, eram pe cale s-o urmez. Mai întâi m-am lăsat în genunchi și am strigat-o de două ori în întunericul de sub mine. I-am auzit numele repetat de ecou prin tunele. Mi-am încordat auzul în așteptarea unui răspuns, dar nu s-a auzit nici un sunet. Totuși n-am auzit nici perii târșâite însoțite de un țiuit de înaltă frecvență.

Am coborât rampa spre grota cea mare cu cele patru tunele în fața cărora eu și Richard numărasem cândva „Ala, bala, portocala”. A fost greu, dar mi-am impus să intru în tunelul în care mai fusesem cu Richard. După câțiva pași, m-am oprit, am pornit înapoi și am intrat în tunelul alăturat Şi acest al doilea tunel ducea spre coridorul în pantă cu piroanele ieșite în afară, însă în drum trecea pe lângă camera pe care eu și Richard o numeam „muzeul” octopăianjenilor. Îmi aminteam cu claritate groaza pe care o simțisem cu nouă ani mai devreme, când îl găsisem acolo pe Takagishi, împăiat ca un trofeu de vânătoare.

Aveam un motiv să doresc să vizitez muzeul octopăianjenilor, nu neapărat legat de căutarea lui Katie. Dacă Richard fusese omorât de octopăianjeni (cum se pare că fusese Takagishi — deși încă nu sunt convinsă că n-a murit de infarct) sau dacă ei îi găsiseră cadavrul altundeva în Rama, atunci probabil că avea să fie tot acolo. Ar fi o minciună să spun că nu-mi era frică să-mi văd soțul împăiat de un specialist extraterestru, totuși, mai presus de toate, voiam să știu ce s-a întâmplat cu el. Mai ales după visul pe care-l avusesem.

Când am ajuns la intrarea muzeului, am inspirat adânc. Am intrat pe ușă și am cotit încet la stânga. Luminile s-au aprins de îndată ce am trecut pragul dar, din fericire, Takagishi nu mă privea direct în față. Fusese mutat mai încolo. De fapt, în anii care trecuseră, întregul muzeu fusese rearanjat. Toate replicile bioților care ocupau cea mai mare parte a locului, atunci când Richard și cu mine îl vizitaserăm în grabă, fuseseră înlăturate. Cele două „exponate”, dacă se puteau numi așa, erau acum aviarii și ființele omenești.

Expoziția aviarilor era mai aproape de ușă. Trei exemplare atârnau din tavan cu aripile întinse. Unul din ele era pasărea de catifea cenușie pe care eu și Richard o văzuserăm chiar înainte să moară. În expoziția aviarilor existau și alte obiecte interesante, chiar și fotografii, dar ochii îmi erau atrași de expoziția în mijlocul căreia se afla Takagishi.

Am oftat de ușurare când mi-am dat seama că Richard nu era acolo. Exista însă mica noastră șalupă, cea cu care Richard, Michael și cu mine traversaserăm Oceanul Cilindric. Era pe podea, chiar lângă Takagishi. Se mai aflau acolo și alte articole ce fuseseră recuperate în urma picnicurilor noastre și a altor activități desfășurate în New York, dar centrul expoziției îl constituia un set de imagini înrămate, înșirate pe peretele din fund și pe cei laterali.

Din celălalt capăt al încăperii nu-mi prea dădeam seama ce conțineau ele. M-am apropiat și am icnit. Erau fotografii prinse în rame dreptunghiulare, din care multe arătau viața din interiorul adăpostului nostru. Fotografii cu noi toți, inclusiv copiii, care ne arătau mâncând, dormind, chiar mergând la baie. Mă simțeam amețită, în timp ce mă uitam. Suntem urmăriți în propria noastră casă, mi-am zis și am simțit un fior de gheață teribil.

Pe peretele lateral exista o colecție aparte de imagini, care m-a îngrozit și m-a rușinat. Pe Pământ ar fi candidat pentru un muzeu erotic. Imaginile mă arătau făcând dragoste cu Richard în mai multe poziții diferite. Mai era și o fotografie de-a mea cu Michael, dar mai puțin clară, pentru că, în noaptea aceea, în dormitorul nostru fusese întuneric.

Imaginile de sub fotografiile sexuale erau făcute la nașterea copiilor. Am văzut toate nașterile, inclusiv a lui Patrick, confirmând faptul că trasul cu ochiul continua.

Alăturarea imaginilor sexuale și ale nașterilor dădea de „înțeles că octopăianjenii (sau ramanii) înțeleseseră foarte bine procesul nostru de reproducere.

Fotografiile m-au absorbit total și le-am privit vreo cincisprezece minute. În cele din urmă, concentrarea mi-a fost întreruptă de un zgomot foarte puternic făcut de perii ce se târau pe metal și care venea din direcția ușii muzeului. Am fost absolut îngrozită. Am rămas pe loc nemișcată, înlemnită și m-am uitat disperată în jur. Nu exista nici o altă ușă.

După câteva secunde, Katie a năvălit pe ușă.

— Mami! a strigat când m-a văzut.

A traversat muzeul, mai să-l răstoarne pe Takagishi, și mi-a sărit în brațe.

— Oh, mami! a spus, sărutându-mă și îmbrățișându-mă, dezlănțuită. Ştiam c-o să vii.

Am închis ochii și mi-am îmbrățișat cu toată puterea copilul regăsit. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Am liniștit-o pe Katie, spunându-i:

— E în regulă, iubito, totul e bine.

Când mi-am șters ochii și i-am deschis, un octopăianjen stătea în ușa muzeului. Pe moment nu se mișca, ca și cum urmărea regăsirea dintre mamă și fiică. Am rămas încremenită, străbătută de un val de emoții, alternând de la bucurie la groază paralizantă.

Katie mi-a simțit spaima.

— Nu-ți face griji, a privit peste umăr la octopăianjen. Nu-ți face nimic. Vrea doar să se uite. De multe ori a fost aproape de mine.

Concentrația mea de adrenalină ajunsese la un nivel ridicat. Octopăianjenul continua să stea în picioare (sau să șadă, sau ce-or fi făcând octozii când nu se mișcă) în ușă. Capul lui mare și negru era aproape sferic, pe corpul care, aproape de podea, se diviza în opt tentacule cu dungi negre și aurii. Pe mijlocul capului avea două indentații paralele, simetrice față de o axă invizibilă, de sus până jos. Între ele, centrată cu precizie și cam la un metru de sol, se afla o structură uimitoare, ca o lentilă pătrată cu latura de zece centimetri, care era o combinație gelatinoasă de linii sub formă de grilă și o substanță fluidă alb-negru. În timp ce octopăianjenul se uita la noi, lentila pulsa.

Între cele două indentații existau și alte organe fixate în corp atât deasupra, cât și dedesubtul lentilei, dar n-am avut timp să le studiez. Octopăianjenul a înaintat spre noi, în cameră și, în ciuda asigurărilor lui Katie, spaima mi-a revenit. Sunetul ca de perii provenea de la niște accesorii asemănătoare unor cili, aflate în partea inferioară a tentaculelor. Țiuitul de înaltă frecvență emana dintr-un orificiu mic din partea dreaptă inferioară a capului.

Preț de mai multe secunde, frica mi-a paralizat procesul gândirii. În timp ce creatura se apropia, reacția mea naturală de a fugi a preluat comanda. Din nefericire, în situația dată, era inutilă. Nu aveam unde să fug.

Octopăianjenul nu s-a oprit decât la cinci metri de noi. O împinsesem pe Katie lângă perete și stăteam în fața ei. Am ridicat mâna. Din nou misterioasa lentilă a vibrat. Dintr-o dată, mi-a venit o idee. Am băgat mâna în costumul de zbor și am scos calculatorul. Cu degete tremurătoare (octopăianjenul ridicase o pereche de tentacule în fața lentilei sale — mă întreb, retrospectiv, dacă a crezut că aveam să scot o armă), am adus imaginea lui Richard pe monitor și am îndreptat-o spre octopăianjen.

Când n-am mai făcut nici o altă mișcare, creatura și-a retras încet spre podea cele două tentacule de protecție. S-a uitat la monitor aproape un minut, apoi, spre marea mea uimire, o undă purpuriu-aprins i-a înconjurat complet capul, pornind din muchia indentației. Câteva secunde mai târziu, purpuriul a fost urmat de un curcubeu roșu, albastru și verde, fiecare bandă având altă grosime, care ieșea din aceeași indentație și, după ce i-a înconjurat capul, s-a retras în indentația paralelă, descriind aproape trei sute șaizeci de grade.

Katie și cu mine priveam uluite. Octopăianjenul a ridicat un tentacul, a arătat monitorul și a repetat unda lată, purpurie. După câteva clipe, ca și înainte, a apărut un curcubeu identic cu primul.

— Vorbește cu noi, mami, mi-a șoptit Katie.

— Cred că ai dreptate, i-am răspuns, dar habar n-am ce spune.

După ce a așteptat un timp care a părut o veșnicie, octopăianjenul a început să se retragă cu spatele spre ușă, făcându-ne semn cu tentaculele întinse să-l urmăm. Nu mai existau benzi de culoare. Katie și cu mine ne-am luat de mână și l-am urmat cu precauție. Ea a început să se uite în jur și, pentru prima dată, a observat fotografiile.

— Uite, mami, au poze cu familia noastră.

Am făcut-o să tacă și i-am spus să fie atentă la octopăianjen. Acesta a intrat cu spatele în tunel și s-a îndreptat spre coridorul vertical cu piroane și apoi spre adâncuri. Aceea era portița de scăpare care ne trebuia. Am luat-o pe Katie în brațe, i-am spus să se țină strâns și am rupt-o la fugă prin tunel cu toată viteza. Tălpile mele abia au atins podeaua, până m-am văzut sus pe rampă și apoi în New York.

Michael a fost cuprins de fericire când a văzut-o pe Katie teafără, dar a fost foarte îngrijorat (cum sunt și eu) de faptul că în pereții și tavanele camerelor în care locuim se află videocamere. Nici n-am certat-o prea tare pe Katie că o ștersese de una singură — eram foarte fericită că totuși o găsisem. Katie i-a spus lui Simone că avusese o „aventură fantastică” și că octopăianjenul era „drăguț”. Așa este lumea copiilor.

4 FEBRUARIE 2209

Doamne, ce bucurie! L-am găsit pe Richard! E în viață! Însă doar atât, căci este în comă profundă și are febră mare, totuși trăiește.

Katie și Simone l-au găsit azi dimineață, zăcând pe pământ, la nici cincizeci de metri de intrarea în adăpostul nostru. Toate trei plănuiserăm să jucăm fotbal în piață și eram gata de plecare când Michael m-a chemat înapoi pentru ceva. Le-am spus fetelor să mă aștepte în zona de lângă intrarea în adăpost. Când, câteva minute mai târziu, amândouă au început să țipe, am crezut că s-a întâmplat ceva cumplit. Am pornit la fugă pe scări în sus și imediat am văzut în depărtare trupul lui Richard, aflat în comă.

La început m-am temut că era mort. Medicul din mine a intrat imediat în acțiune, verificându-i semnele vitale. Fetele erau aplecate asupra mea în timp ce îl examinam, mai ales Katie. Repeta întruna:

— Tati e viu? Oh, mami, fă-l bine pe tati!

O dată ce am avut confirmarea că Richard era în comă, Michael și Simone m-au ajutat să-l car pe scări. I-am introdus în organism un set de sonde biometrice și de atunci monitorizez datele.

I-am scos hainele și l-am verificat din cap până în vârful picioarelor. Are niște zgârieturi și julituri pe care nu le-am mai văzut, dar era de așteptat după atâta timp. Numărul celulelor din sânge este ciudat de apropiat de normal — m-aș fi așteptat la anomalii în privința celulelor albe, dată fiind temperatura lui de aproape patruzeci de grade.

Am mai avut o surpriză, când i-am examinat în amănunțime îmbrăcămintea. În buzunarul de la haină i-am găsit pe roboții shakespeareani, prințul Hal și Falstaff, care dispăruseră acum nouă ani în lumea ciudată de sub coridorul cu piroane, în ceea ce credeam noi că era adăpostul păianjenilor. Probabil că Richard i-a convins cumva pe octozi să-i înapoieze tovarășii de joacă.

Sunt șapte ore de când stau aici, lângă el. Azi dimineață au fost și alți membri ai familiei, dar, de o oră, eu și Richard suntem singuri. Ochii mei au stat lipiți de fața lui minute în șir, mâinile mele au rătăcit pe gâtul, umerii și spatele lui. Atingându-l, zeci de amintiri mă năpădeau și de mai multe ori ochii mi s-au umplut de lacrimi. N-aș fi crezut că-l voi mai vedea sau atinge. Oh, Richard, bine ai venit acasă! Bine ai venit acasă la soția și la familia ta!