Grădina din Rama

2

Nai Buatong se deșteptă în înaintea zorilor. Trase pe ea o rochie de bumbac fără mâneci, se opri scurt să-l sărute respectuos pe Buddha din hawng pra-ul familiei alăturat camerei de zi, apoi deschise ușa din față fără a-i deranja pe ceilalți din casă. Aerul verii era plăcut. În adierea ușoară simți aroma florilor combinată cu mirodeniile thailandeze — în vecinătate, cineva pregătea deja micul dejun.

Sandalele ei nu făceau nici un zgomot pe ulița cu pământ moale. Nai mergea încet, întorcându-și capul de la stânga la dreapta, absorbind cu ochii toate umbrele familiare, care, în curând, aveau să fie doar amintiri. Ultima mea zi, gândi ea. În sfârșit, a venit.

După câteva minute, coti la dreapta pe o stradă pavată care ducea spre cartierul comercial din Lamphun. La răstimpuri, câte o bicicletă trecea pe lângă ea, dar dimineața era în majoritate liniștită. Nici un magazin nu se deschisese deocamdată.

În timp ce se apropia de un templu, Nai trecu pe lângă doi călugări budiști, câte unul de fiecare parte a drumului. Amândoi erau îmbrăcați în veșmintele obișnuite de culoarea șofranului și purtau câte o urnă mare de metal. Căutau mâncare, așa cum făceau în fiecare dimineață în toată Thailanda, și contau pe generozitatea locuitorilor din Lamphun. O femeie apăru în ușa unei prăvălii chiar în fața lui Nai și lăsă să cadă ceva de mâncare în urma călugărului. Nu există nici un schimb de cuvinte, iar expresia călugărului nu se modifică vizibil pentru a mulțumi pentru pomană.

Ei nu dețin nimic, reflectă Nai, nici măcar hainele de pe ei, totuși sunt fericiți. Recită repede teza de bază, „Cauza suferinței este dorința”, și-și aminti de incredibila bogăție a familiei proaspătului ei soț din cartierul Higashiyama de la marginea orașului japonez Kyoto. Kenji spune că mama lui are tot în afară de tihnă. Asta o ocolește din cauză că nu poate s-o cumpere.

Preț de o clipă, amintirea recentă a măreței case a familiei Watanabe îi umplu mintea, alungând imaginea drumului simplu pe care mergea. Nai fusese copleșită de opulența conacului din Kyoto, dar pentru ea nu fusese o casă prietenoasă. Devenise imediat evident că părinții lui Kenji o priveau ca pe o intrusă, o străină de rang inferior care se măritase cu fiul lor fără a le fi obținut aprobarea. O disecaseră cu întrebări despre familia și educația ei, întrebări puse fără emoție și cu o precizie logică. Kenji o liniștise mai târziu pe Nai, subliniind că familia lui nu avea să-i însoțească pe Marte.

Se opri pe stradă și se uită la templul reginei Chamatevi. Era locul ei preferat din oraș, probabil locul preferat din toată Thailanda. Unele părți ale templului aveau o vechime de 1500 de ani; santinelele tăcute din piatră văzuseră un trecut atât de diferit de prezent, încât acesta putea foarte bine să se fi petrecut pe altă planetă.

Nai traversă strada și rămase în curte, chiar în interiorul zidurilor templului. Era o dimineață neobișnuit de senină. Imediat deasupra celui mai de sus chedi al bătrânului templu, pe cerul întunecat al dimineții strălucea o lumină puternică. Nai își dădu seama că lumina era Marte, următoarea 'ei destinație. Alăturarea era perfectă. Timp de douăzeci și șase de ani (în afara celor patru pe care îi petrecuse la Universitatea din Chiang Mai), orășelul Lamphun fusese căminul ei. Peste șase săptămâni, avea să fie la bordul unei uriașe nave spațiale care avea s-o ducă la locuința din următorii cinci ani, într-o colonie spațială de pe planeta roșie.

Se așeză în poziție lotus într-un colț al curții și privi fix lumina de pe cer. Ce coincidență că Marte se uită la mine în dimineața asta! Începu respirația ritmică ce reprezenta preludiul meditației matinale. Pe când se pregătea pentru pacea și calmul care de regulă o echilibrau pentru ziua care începea, Nai recunoscu faptul că, înlăuntrul ei, existau multe emoții intense și nerezolvate.

Mai întâi trebuie să reflectez, gândi ea, hotărându-se să renunțe temporar la meditație. În această ultimă zi a mea acasă, trebuie să mă împac cu evenimentele care mi-au schimbat complet viața.

Cu unsprezece luni în urmă, Nai Buatong stătuse în același loc, având alături, frumos aranjate într-o valijoară, cuburile ce conțineau lecțiile de franceză și engleză. Avusese de gând să-și organizeze materialul pentru următorul an școlar, hotărâtă să fie mai interesantă și mai energică în postura de profesoară de limbi străine în liceu.

În acea zi hotărâtoare din anul precedent, înainte de a se apuca de lucru, Nai citise cotidianul din Chiang Mai.

Băgând cubul în lector, trecuse rapid în revistă paginile, oprindu-se în general numai asupra titlurilor. Pe ultima pagină văzuse un anunț care îi atrase atenția.

MEDICI, INFIRMIERE, PROFESORI, FERMIERI

Vă place aventura, sunteți poligloți, aveți o sănătate perfectă?

Agenția Spațială Internațională (ASI) pregătește o expediție pentru recolonizarea planetei Marte. Indivizi remarcabili cu însușirile prezentate mai sus sunt căutați pentru o misiune de 5 ani în colonia marțiană. Interviurile vor avea loc în Chiang Mai, luni 23 august 2244. Plata și beneficiile sunt excepționale. Pentru mai multe relații, apelați Thai Telemail # 462-62-4930

Când trimisese cererea la ASI, Nai nu crezuse că avea șanse prea mari. Practic, fusese convinsă că nu avea să treacă de prima preselecție și, ca urmare, nici măcar nu avea să ajungă la interviu. Rămase foarte surprinsă când, după șase săptămâni, primise în căsuța poștală electronică înștiințarea că fusese selectată pentru interviuri. În conformitate cu procedura, trebuia să trimită eventualele întrebări personale înainte de interviu. ASI accentua că dorea să-i intervieveze numai pe acei candidați care intenționau realmente să accepte să locuiască în colonia marțiană.

Nai pusese o singură întrebare prin telemail. Pe perioada cât locuia pe Marte, o cotă parte a câștigurilor ei putea fi depusă la o bancă de pe Pământ? Adăugă că era o condiție esențială a acceptării.

Zece zile mai târziu, primise altă înștiințare, foarte succintă. Da, o parte din câștigurile ei putea fi trimisă în mod regulat la o bancă pământeană. Totuși, continua mesajul, Nai trebuia să fie absolut sigură în privința felului în care își împărțea banii; indiferent de cota pe care o hotăra un colonist, aceasta nu mai putea fi modificată după ce părăsea Pământul.

Întrucât costul vieții în Lamphun era scăzut, salariul oferit de ASI unui profesor de limbi străine în colonia marțiană era aproape dublu față de suma de care avea nevoie Nai pentru a-și rezolva toate obligațiile de familie. Tânăra era foarte împovărată de responsabilități, fiind singura cu salariu dintr-o familie de cinci persoane, care includea tatăl invalid, mama și pe cele două surori mai mici.

Avusese o copilărie foarte grea, dar familia reușise să supraviețuiască chiar deasupra pragului de sărăcie. Totuși, în ultimul ei an de studenție, se abătuse dezastrul. Mai întâi, tatăl suferise un accident cerebral care îi afectase judecata. Apoi mama, a cărei pricepere în afaceri era inexistentă, ignorase recomandările familiei și prietenilor și încercase să conducă singură prăvălioara lor de artizanat. Într-un an, familia pierduse totul, iar Nai fusese silită nu doar să-și folosească economiile personale ca să asigure familiei hrană și îmbrăcăminte, ci și să-și abandoneze visul de a face traduceri literare pentru una dintre marile edituri din Bangkok.

Nai preda la școală în timpul săptămânii, iar în week-enduri era ghid. În săptămâna dinaintea interviului de la ASI, conducea un grup de turiști prin Chiang Mai, la treizeci de kilometri de casa ei. Din grup făceau parte mai mulți japonezi, printre care un tânăr chipeș, bine făcut, trecut de treizeci de ani, care vorbea o engleză practic fără accent. Se numea Kenji Watanabe. Era foarte atent la tot ce spunea Nai, punea mereu întrebări inteligente și era extrem de politicos.

Către sfârșitul circuitului prin locurile budiste sfinte din zona Chiang Mai, grupul suise cu telecabina pe muntele Doi Suthep, pentru a vizita renumitul templu budist din vârf. Cei mai mulți turiști erau extenuați în urma activităților de peste zi, dar nu și Kenji Watanabe. Mai întâi, tânărul insistase să urce pe jos lunga scară a dragonului, ca un pelerin budist, în loc să ia telescaunul de la ieșirea din telecabină până sus. Apoi, pusese întrebări după întrebări, în timp ce Nai explica minunata poveste a ziditorilor templului. În final, după ce coborâră și Nai stătea singură, bând ceai în restaurantul cochet de la poalele muntelui, Kenji îi lăsase pe ceilalți turiști în prăvăliile cu suveniruri și se apropiase de masa ei.

— Kaw tode krap, spusese el într-o thailandeză excelentă, uimind-o pe femeie, pot să iau loc? Mai am câteva întrebări.

— Khun pode pasa thai dai mai ka? întrebase Nai șocată.

— Pohm kao jai pasa thai dai nitnoy, răspunsese el, arătând că înțelegea puțin thailandeză. Dar dumneata? Anata wa nihon go hanashimasu ka?

Nai clătinase din cap.

— Nihon go hanashimasen, zâmbise ea. Numai franceză, engleză și thailandeză. Deși uneori înțeleg japoneza simplă, dacă este vorbită foarte rar.

Kenji se așezase în fața ei.

— M-au fascinat picturile murale care înfățișau zidirea templului de pe Doi Suthep. E o legendă minunată — un amestec de istorie și misticism — , dar pe mine, ca istoric,

mă interesează două lucruri. Primul, nu se putea ca acest venerabil călugăr din Sri Lanka să fi știut, din surse religioase din exteriorul regatului lui Lan-na, că există o relicvă a lui Buddha în pagoda aceea abandonată din apropiere? Mi se pare puțin probabil ca, altminteri, să-și fi riscat reputația. Al doilea, mi se pare o coincidență prea mare, prea asemănător artei care imită viața, ca elefantul alb care transporta relicva să fi urcat întâmplător pe Doi Suthep și apoi să-și fi dat duhul, tocmai când a ajuns în vârf. Nu există alte surse istorice nebudiste din secolul XV care să susțină povestea?

Nai îl privise câteva secunde pe interesantul domn Watanabe înainte de a-i răspunde.

— Domnule, spusese ea cu un zâmbet șters, în cei doi ani de când însoțesc grupuri de turiști prin locurile budiste din această regiune, nimeni nu mi-a mai pus asemenea întrebări. Nu cunosc răspunsul la ele dar, dacă te interesează, îți pot da numele unui profesor de la Universitatea din Chiang Mai care cunoaște foarte bine istoria budistă a regatului Lan-na. Este expert în întreaga perioadă, începând cu regele Mengrai…

Conversația fusese întreruptă de anunțul că telecabina era gata să ducă turiștii înapoi în oraș. Nai se ridicase și se scuzase. Kenji se alăturase restului grupului. În timp ce îl urmărise de departe, Nai nu uitase intensitatea privirii lui. Are niște ochi incredibili, gândise ea. N-am mai văzut ochi atât de limpezi și plini de curiozitate.

Revăzuse ochii aceia luni după-amiază, când se dusese la hotelul Dusit Thani din Chiang Mai pentru interviul cu ASI. Fusese uimită să-l vadă pe Kenji la birou, cu ecusonul oficial ASI pe cămașă. La început, se zăpăcise.

— Nu mă uitasem până sâmbătă pe cererea dumitale, zisese Kenji pe un ton de scuză. Jur! Dacă aș fi știut că erai una dintre solicitanți, aș fi ales alt circuit.

Până la urmă, interviul mersese ca pe roate. Kenji avusese numai cuvinte de laudă, atât la adresa remarcabilelor rezultate la învățătură ale lui Nai, cât și pentru munca depusă de ea, ca voluntară, la orfelinatele din Lamphun și Chiang Mai. Nai recunoscuse cinstit că nu nutrise dintotdeauna o dorință „covârșitoare” de a călători în spațiu, dar fiindcă avea o fire „aventuroasă” și situația oferită de ASI avea să-i permită să aibă grijă de familia ei din punct de vedere financiar, solicitase să fie detașată pe Marte.

Spre sfârșitul interviului, se produsese o pauză în conversație.

— Asta-i tot? întrebase Nai, ridicându-se.

— Ar mai fi ceva, poate, spusese Kenji, brusc stânjenit. Adică, dacă te pricepi cât de cât la interpretarea viselor.

Nai zâmbise și se așezase la loc.

— Dă-i drumul, rostise ea. Kenji trăsese adânc aer în piept.

— Sâmbătă noapte am visat că eram în junglă, undeva în apropierea poalelor lui Doi Suthep — știam unde mă aflam, pentru că vedeam chedi-ul auriu. Mergeam grăbit printre copaci, încercând să găsesc drumul, când am văzut un piton uriaș pe o cracă groasă lângă capul meu. „Unde te duci?”, m-a întrebat pitonul. „Îmi caut iubita”, i-am răspuns. „E în vârful muntelui”, a spus pitonul. Am ieșit din junglă, în soare, și m-am uitat la piscul lui Doi Suthep. Keiko Murosawa, iubita mea din copilărie, stătea acolo și-mi făcea cu mâna. M-am întors și m-am uitat la piton.

„Uită-te din nou”, mi-a zis el. Când am ridicat ochii spre munte a doua oară, fața femeii se schimbase. Nu mai era Keiko — acum tu îmi făceai cu mâna din vârful lui Doi Suthep.

Kenji tăcuse câteva secunde.

— N-am mai avut niciodată un vis atât de neobișnuit și de viu. M-am gândit că poate…

Lui Nai i se zbârlise pielea de pe brațe în timp ce Kenji povestea. Ştiuse sfârșitul înainte ca el să fi terminat. Se aplecase în scaun.

— Domnule Watanabe, spusese încetișor, sper ca spusele mele să nu te jignească în vreun fel…

Făcuse o pauză lungă.

— Noi, thailandezii, avem un proverb renumit, continuase într-un târziu, evitându-i privirea, care spune că atunci când visezi că vorbești cu un șarpe, ai găsit bărbatul sau femeia cu care te vei căsători.

Şase săptămâni mai târziu am primit înștiințarea, își aminti Nai. Stătea tot în curtea de lângă templul reginei Chamatevi din Lamphun. Pachetul cu materialele ASI a venit la trei zile după aceea. Împreună cu florile de la Kenji.

Kenji în persoană apăruse în Lamphun în week-endul următor.

— Scuză-mă că nu te-am sunat, dar relația nu avea rost să continue decât dacă și tu mergeai pe Marte.

O ceruse în căsătorie duminică după-amiaza și Nai acceptase imediat. Se căsătoriseră în Kyoto, după trei luni. Soții Watanabe avuseseră amabilitatea să plătească drumul până în Japonia pentru cele două surori ale lui Nai și trei dintre prietenele ei thailandeze. Din păcate, mama nu putuse veni, pentru că nu avea cine să-l îngrijească pe tatăl lui Nai.

După ce trecu în revistă schimbările recente din viața ei, Nai fu în sfârșit pregătită să înceapă meditația. După treizeci de minute, era foarte senină, fericită și optimistă cu privire la viața necunoscută care o aștepta. Soarele răsărise și lângă templu se aflau și alți oameni. Nai se plimbă agale în jurul curții, încercând să savureze ultimele momente petrecute în așezarea ei natală.

După ce depuse o ofrandă și aprinse tămâie la altar în interiorul principalului viharn, studie cu atenție fiecare pictură de pe pereți — fresce pe care le văzuse de nenumărate ori până atunci. Imaginile depănau povestea vieții reginei Chamatevi, singura ei eroină încă din copilărie. În secolul XVII, numeroasele triburi din zona Lamphun avuseseră culturi diferite și deseori se războiseră între ele. Tot ce avuseseră în comun în epoca aceea fusese o legendă, un mit care spunea că din sud avea să sosească o tânără regină, „purtată de elefanți uriași”, care să unească toate triburile într-un singur regat: Haripunchai.

Chamatevi avea numai douăzeci și trei de ani, când un bătrân profet o identificase unor soli din nord ca fiind viitoarea regină a Haripunchai-ului. Era o prințesă tânără și frumoasă a monșilor, khmerii care mai târziu aveau să construiască Angkor Wat. Chamatevi era și extrem de inteligentă, o femeie rară în epoca respectivă, și foarte îndrăgită de toți de la curtea regală.

De aceea, monșii au fost uluiți când ea a anunțat că renunța la viața ușoară și îmbelșugată și pleca în nord, într-o călătorie istovitoare de șase luni, parcurgând șapte sute de kilometri prin munți, jungle și mlaștini. Când Chamatevi și alaiul ei, „purtați de elefanți uriași”, ajunseră la valea înverzită în care se întindea Lamphun, viitorii ei supuși abandonară imediat disputele și o întronară pe tânăra și frumoasa regină. Ea domni timp de cincizeci de ani cu înțelepciune și dreptate, ridicându-și regatul din obscuritate și transformându-l într-o epocă de progres social și realizări artistice.

La șaptezeci de ani, Chamatevi abdică și-și împărți regatul în două, fiecare jumătate fiind condusă de unul dintre fiii ei gemeni. Regina anunță apoi că-și dedică restul vieții lui Dumnezeu. Intră la o mănăstire budistă și renunță la toate bunurile ei. În mănăstire duse o viață simplă, cucernică, și muri la nouăzeci și nouă de ani. Pe atunci, epoca de aur a regatului Haripunchai apusese.

În ultima frescă din templu, o femeie ascetică și ofilită era purtată spre nirvana într-un rădvan magnific. O regină Chamatevi mai tânără, strălucitor de frumoasă lângă Buddha al ei, se aflase deasupra rădvanului în toată splendoarea celestă. Nai Buatong Watanabe, colonist marțian desemnat, stătea în genunchi în templul din Lamphun, Thailanda, și înălța în tăcere o rugăciune către spiritul eroinei sale dintr-un trecut îndepărtat.

Dragă Chamatevi, ai vegheat asupra mea în toți acești douăzeci și șase de ani. Acum sunt pe cale să plec într-un loc necunoscut, cum ai făcut și tu când ai venit în nord să găsești Haripunchai-ul. Călăuzește-mă cu înțelepciunea ta și cu darul tău de a cunoaște pe drumul spre această lume nouă și minunată.