Grădina din Rama

8

— Țara mea se numea Thailanda și avea un rege, al cărui nume era tot Rama, ca al navei noastre spațiale. Bunicii noștri — mama și tatăl meu — probabil că mai locuiesc încă acolo, într-un orășel numit Lamphun. Iată-l aici.

Nai arată un punct pe o hartă decolorată. Atenția băieților începuse s-o ia razna. Sunt încă prea mici, gândi ea. E prea mult chiar și pentru copii sclipitori.

— În regulă, acum puteți să vă duceți afară la joacă, le spuse împăturind harta.

Galileo și Kepler își puseră jachetele groase, luară o minge și fugiră pe ușă în stradă. În câteva secunde, încinseseră o partidă de fotbal în doi. Oh, Kenji, gândi Nai uitându-se la băieți din ușă. Cât de mult le lipsești! Un părinte n-are cum să fie și mamă și tată.

Începuse lecția de geografie ca întotdeauna, reamintindu-le băieților că toți coloniștii din Noul Eden veniseră de pe o planetă numită Pământ. Apoi le arătase o hartă a planetei lor natale, mai întâi explicând conceptele de bază de continent și ocean, apoi identificând Japonia, țara de origine a tatălui lor. Activitatea o făcuse să se simtă singură și să-i fie dor de casă.

Poate că lecțiile astea nu sunt deloc pentru ei, se gândi continuând să urmărească meciul de fotbal de pe strada slab luminată din Avalon. Galileo îl driblă pe Kepler și trase într-o poartă imaginară. Poate că, în realitate, sunt pentru mine.

Eponine venea pe stradă în direcția lor. Ridică mingea și o aruncă înapoi băieților. Nai îi zâmbi prietenei sale.

— Ce încântare să te văd! îi spuse. Astăzi pot să iau și eu o mină fericită.

— Care-i problema, Nai? întrebă Eponine. Viața din Avalon te dărâmă? Cel puțin azi e duminică. Nu muncești la fabrica de armament, iar băieții nu sunt plecați la centru.

Cele două femei intrară în casă.

— Şi, cu siguranță condițiile în care trăiești nu pot fi cauza disperării tale, arătă Eponine prin cameră. La urma urmelor, aveți o cameră mare pentru toți trei, o jumătate de toaletă și o baie pe care o împărțiți cu alte cinci familii. Ce ți-ai mai putea dori?

Nai râse și o îmbrățișă.

— Îmi ești de mare ajutor.

— Mami, mami? strigă Kepler din ușă. Vino repede. S-a întors… Vorbește cu Galileo.

Nai și Eponine reveniră la ușă. Un bărbat cu o față puternic desfigurată stătea în genunchi lângă Galileo, care părea evident înspăimântat. Bărbatul ținea în mâna înmănușată o foaie de hârtie pe care fusese desenată cu grijă o față de om cu păr lung și barbă mare.

— Cunoști fața asta, nu-i așa? insista el. E domnul Richard Wakefield, nu-i așa?

Nai și Eponine se apropiară circumspecte. Nai vorbi cu fermitate:

— Ți-am spus și data trecută să nu-i mai deranjezi pe băieți. Acum întoarce-te la spital, altfel chemăm poliția.

Ochii bărbatului erau înnebuniți.

— L-am revăzut aseară, spuse el. Semăna cu Iisus, dar era în mod sigur Richard Wakefield. Am dat să trag în el și ei m-au atacat. Erau cinci. Mi-au sfâșiat fața….

Începu să plângă. Un gardian veni în fugă și-l înhăță.

— L-am văzut! răcni bărbatul în timp ce era luat de acolo. Ştiu că l-am văzut. Vă rog să mă credeți.

Galileo plângea. Nai se aplecă să-și liniștească fiul.

— Mamă, crezi că omul ăla chiar l-a văzut pe domnul Wakefield? întrebă băiatul.

— Nu știu, răspunse Nai, apoi se uită la Eponime. Dar unora dintre noi le-ar plăcea s-o creadă.

Băieții adormiseră, în sfârșit, în paturile lor din colțul camerei. Nai și Eponine stăteau una lângă alta pe două scaune.

— Umblă vestea că-i foarte bolnavă, spuse încet Eponine. Abia dacă-i dau să mănânce. O fac să sufere în toate modurile posibile.

— Nicole nu va ceda niciodată, zise cu mândrie Nai. Aș fi vrut să am tăria și curajul ei.

— De peste șase săptămâni Ellie și Robert n-au voie s-o vadă…. Nicole nici măcar nu știe că are o nepoată.

— Ellie mi-a spus săptămâna trecută că i-a mai înaintat o cerere lui Nakamura să-și vadă mama, rosti Nai. Îmi fac griji pentru Ellie. Continuă să facă presiuni puternice.

— Ellie este absolut minunată, zâmbi Eponine, chiar dacă incredibil de naivă. Ea susține că, dacă se supune tuturor legilor coloniei, Nakamura o va lăsa în pace.

— Asta nu-i de mirare… mai ales dacă te gândești că Ellie încă mai crede că tatăl ei trăiește. A stat de vorbă cu toți cei care afirmă că l-au văzut pe Richard de când a dispărut.

— Toate poveștile despre Richard îi dau speranță. Cu toții putem folosi din când în când o doză de speranță….

Pentru câteva clipe se lăsă tăcerea.

— Dar tu, Eponine? întrebă Nai. Tu îți permiți….

— Nu, o întrerupse cealaltă. Eu sunt întotdeauna sinceră cu mine însămi…. Am să mor curând, doar că nu știu când…. În plus, de ce m-aș lupta să continui să trăiesc? Condițiile din Avalon sunt mai proaste până și decât cele din tabăra de detenție de la Bourges. Dacă n-ar fi fost puținii copii de la școală….

Amândouă auziră în același timp zgomotul din fața ușii. Rămaseră complet nemișcate. Dacă discuția lor fusese înregistrată de unul dintre bioții spioni ai lui Nakamura,

atunci….

Ușa se deschise brusc și cele două femei tresăriră îngrozite. Max Puckett năvăli în cameră, rânjind.

— Sunteți arestate pentru discuții ce subminează autoritatea statului, strigă el.

Ducea o ladă mare de lemn. Cele două femei îl ajutară s-o pună într-un colț. Max își scoase jacheta groasă.

— Îmi pare rău că am apărut atât de târziu, doamnelor, dar n-am avut încotro.

— Alt drum cu mâncare pentru trupe? întrebă Nai încet, arătând spre gemenii care dormeau.

— Max aprobă din cap.

Regele japonez îmi aduce mereu aminte că o armată călătorește pe baza stomacului, spuse el.

— Asta era una dintre maximele lui Napoleon. Eponine zâmbi sarcastic. Nu cred că ai auzit vreodată de el, acolo, în Arkansas.

— Oho? Fermecătoarea doamnă profesoară își dă aere de superioritate în seara asta. Max scoase din buzunarul cămășii un pachet de țigări nedesfăcut. Poate că ar trebui să-mi păstrez cadoul pregătit pentru ea.

Eponine râse și se repezi să înhațe țigările. După o scurtă luptă în joacă, Max i le dădu.

— Mulțumesc, spuse ea cu sinceritate. Celor ca noi nu li se îngăduie prea multe plăceri.

— Uite ce-i, rânji Max, n-am făcut atâta drum până aici ca să te ascult cum îți plângi de milă. M-am oprit în Avalon ca să-mi clătesc ochii cu fața ta frumoasă… Dacă ai de gând să fii deprimată, pur și simplu am să-mi iau porumbul și roșiile….

— Porumb și roșii! exclamară la unison Nai și Eponine și alergară spre ladă.

— Copiii n-au mai mâncat ceva proaspăt de luni de zile, rosti emoționată Nai în timp ce Max deschidea lada cu o rangă.

— Aveți mare, mare grijă cu astea, vorbi el cu seriozitate. Ştiți că ceea ce fac este absolut ilegal. Abia dacă există suficientă hrană proaspătă pentru armată și conducători. Dar eu am hotărât că meritați ceva mai bun decât orezul rămas de la ei.

— Băieții și cu mine îți suntem foarte recunoscători, încuviință Nai. Nu știu cum am putea să te răsplătim vreodată.

— Am să găsesc eu o cale.

Cele două femei reveniră pe scaunele lor, iar Max se așeză pe podea, între ele.

— Întâmplător, am dat peste Patrick O'Toole în al doilea habitat… M-a rugat să vă transmit amândurora

salutări.

— Cum se simte? întrebă Eponine.

— Necăjit, aș spune. Când a fost recrutat, a lăsat-o pe Katie să-l convingă să se ofere voluntar în armată — ceea ce sunt sigur că n-ar fi făcut niciodată, dacă Nicole sau Richard ar fi putut să vorbească măcar o dată cu el — și cred că acum își dă seama de greșeala făcută. N-a spus nimic, dar am simțit că era amărât. Nakamura îl ține pe linia frontului din cauza lui Nicole.

— Războiul ăsta se apropie de sfârșit? se interesă Eponine.

— Așa cred. Dar nu-i clar dacă regele japonez vrea asta…. Din ce mi-au spus soldații, a mai rămas foarte puțină rezistență. În cea mai mare parte a timpului, ei fac șmotru în cilindrul maro.

Nai se aplecă în față.

— Am auzit că în cilindru mai trăia o specie inteligentă — ceva total diferit de aviari.

— Cine știe ce să mai creadă? râse Max. Televiziunea și ziarele spun ce le dictează Nakamura, și toată lumea știe asta. Există mereu sute de zvonuri… Eu însumi am întâlnit în habitatul ăla niște plante și animale bizare, așa că nimic nu mă mai miră.

Nai își înăbuși un căscat.

— Ar fi mai bine să plec și s-o las pe gazda noastră să se culce, spuse Max ridicându-se. N-ai vrea să te conducă cineva până acasă, Eponine?

— Depinde cine este acel cineva, zâmbi ea.

Câteva minute mai târziu, Max și Eponine ajunseră la micuța baracă a femeii de pe una dintre străzile laterale ale Avalonului. Max aruncă țigara pe care o împărțiseră și o strivi cu talpa.

— N-ai vrea ca un bărbat…, începu el.

— Ba da, Max, bineînțeles că aș vrea, răspunse Eponine cu un oftat. Iar dacă acel bărbat ar fi exista, în mod categoric ai fi tu. Îl privi drept în ochi. Dar dacă împarți patul cu mine, chiar și numai o dată, atunci am să mai vreau. Iar dacă, printr-un ghinion cumplit, indiferent câtă grijă am avea, ai fi depistat pozitiv la testul RV-41, nu mi-aș ierta-o niciodată.

Se lipi de el pentru a-și ascunde lacrimile.

— Îți mulțumesc pentru tot, spuse ea. Ești un om bun, Max, poate singurul care a mai rămas în universul ăsta nebun.

Eponine era într-un muzeu din Paris înconjurată de sute de opere de artă. Prin muzeu trecea un grup mare de turiști, care petrecu patruzeci și cinci de secunde uitându-se la cinci tablouri minunate pictate de Renoir și Manet.

— Opriți-vă! strigă Eponine în vis. Așa nu se poate vedea.

Bătăile din ușă îi alungară visul.

— Suntem noi, o auzi pe Ellie. Dacă-i prea devreme, putem veni mai târziu, înainte să pleci la școală. Robert era îngrijorat că s-ar putea să fim ocupați până peste cap în secția de psihiatrie.

Eponine se întinse și luă halatul care atârna pe singurul scaun din cameră.

— Doar o clipă, le spuse, și vin.

Le deschise ușa prietenilor ei. Ellie era în uniforma de infirmieră, purtând-o pe micuța Nicole, în spate, într-un port-bebe improvizat. Bebelușul adormit era înfășurat în vată, ca să fie protejat de frig.

— Putem să intrăm?

— Firește, răspunse Eponine. Îmi cer scuze, nu v-am auzit….

— Asta nu-i oră de vizită, dar cu munca noastră de la spital, dacă nu veneam acum cu noaptea-n cap, n-am mai fi reușit.

— Cum te simți? întrebă câteva secunde mai târziu Turner.

Ținea un scaner în fața lui Eponine și datele începură să apară deja pe monitorul calculatorului portabil.

— Puțin obosită, dar s-ar putea să fie doar pe fond psihic. De când mi-ai spus acum două luni că inima începe să-mi dea semne de degradare, mă văd având un infarct cel puțin o dată pe zi.

Pe durata examinării, Ellie lucră pe tastatura atașată la monitor. Se asigură că informațiile cele mai importante erau înregistrate în calculator. Eponine se întinse ca să privească ecranul.

— Cum merge noul sistem, Robert?

— Am avut mai multe eșecuri, răspunse bărbatul. Ed Stafford spune că era de așteptat, din cauză că n-am făcut testele cum trebuie… Şi nu avem încă o schemă bună de management al datelor, dar în general suntem foarte mulțumiți.

— Ne-a salvat, preciză Ellie fără să ridice ochii de pe tastatură. Cu fondurile noastre limitate și eu atâția răniți din război, fără genul ăsta de automatizare n-am fi putut cu nici un chip să ținem la zi fișierele RV-41.

— Mi-aș dori doar să fi putut folosi mai mult din cunoștințele lui Nicole despre proiectul inițial, spuse Turner. Nu mi-am dat seama că este atât de expertă în sistemele de monitorizare internă. (Văzu ceva neobișnuit într-un grafic de pe ecran.) Iubito, copiază-l, te rog, pe ăsta. Vreau să i-l arăt lui Ed.

— Ai mai auzit ceva despre mama ta? o întrebă Eponine pe Ellie când examinarea se apropie de sfârșit.

— Am văzut-o pe Katie acum două seri, răspunse încet Ellie. A fost o seară grea. Avea alt „târg” de la Nakamura și Macmillan despre care vroia să discutăm… Oricum, a spus că înainte de Ziua Stabilirii va avea loc în mod sigur un proces.

— Ea a văzut-o pe Nicole?

— Nu. Din câte știm, nimeni n-a văzut-o. Mâncarea îi este adusă de un Garcia și controalele lunare îi sunt făcute de un Tiasso.

Micuța Nicole se agită și scânci pe spatele mamei sale. Eponine întinse mâna și atinse obrazul copilei.

— Este incredibil de catifelat, spuse ea.

În clipa aceea, fetița deschise ochii și începu să plângă.

— Am timp să-i dau să mănânce, Robert? întrebă Ellie.

— Da, spuse Turner privindu-și ceasul. Aici am terminat, în principiu… Atât Wilma Margolin cât și Bill Tucker locuiesc pe strada cealaltă, așa că am să merg singur la ei și apoi am să mă întorc.

— Poți să te descurci fără mine?

— Cam greu, zise el cu tristețe. Mai ales cu sărmanul Tucker.

— Bill Tucker se stinge foarte încet, îi explică Ellie lui Eponine. E singur și are dureri mari. Dar de când guvernul a scos eutanasia în afara legii, nu putem face nimic.

— Datele nu arată nimic care să indice sporirea atrofiei, o anunță Turner pe Eponine după câteva minute. Cred că ar trebui să fim recunoscători.

Femeia nu-l auzi. În mintea ei își vedea propria moarte, lentă și dureroasă. Nu voi lăsa să se întâmple una ca asta, își spuse. De îndată ce nu voi mai fi utilă… Max îmi va aduce o armă.

— Scuză-mă, Robert, dar probabil că sunt mai somnoroasă decât am crezut Ce spuneai?

— Starea ta nu s-a înrăutățit. Turner o sărută pe Eponine pe obraz și porni către ușă. Mă întorc în douăzeci de minute.

— Arată foarte obosit, spuse Eponine după plecarea lui.

— Chiar este. Lucrează tot timpul… Iar când nu muncește, își face griji….

Ellie stătea pe podea, cu spatele lipit de peretele barăcii. Micuța Nicole era cuibărită în brațele ei, sugând la sân și gângurind la răstimpuri.

— Pare amuzant, remarcă Eponine.

— Nimic din ce am trăit până acum nu seamănă nici pe departe. Plăcerea este de nedescris.

Nu-i pentru mine, rosti vocea interioară a lui Eponine. Nu acum. Niciodată. Preț de o clipă, își aminti de o seară când fusese cât pe aici să nu-l mai refuze pe Max. O cuprinse un adânc sentiment de amărăciune. Se strădui să-l alunge.

— Ieri am făcut o plimbare plăcută cu Benjy, schimbă ea subiectul.

— Mi-a povestit tot, azi dimineață. Îi plac la nebunie plimbările duminicale cu tine. E tot ce i-a mai rămas, în afară de vizitele mele ocazionale…. Să știi că-ți sunt foarte recunoscătoare.

— Las-o baltă. Îmi place Benjy. Şi-mi place să simt că cineva are nevoie de mine… De fapt, Benjy s-a adaptat surprinzător de bine. Nu se plânge atât de mult precum cei cu RV-41 și în mod sigur nu cât oamenii repartizați să muncească aici, la fabrica de arme.

— Își ascunde durerea. E mult mai inteligent decât cred toți… În realitate, nu poate să sufere spitalul dar știe că nu-și poate purta singur de grijă. Şi nu vrea să fie o povară pentru nimeni.

Ochii lui Ellie se umplură de lacrimi și trupul i se cutremură ușor. Micuța Nicole se opri din supt și se uită lung la mama ei.

— Te simți bine? întrebă Eponine.

Ellie dădu afirmativ din cap și-și șterse ochii. Nicole își reluă suptul.

— Suferința e destul de greu de privit, zise Ellie. Suferința inutilă îți sfâșie inima.

Paznicul le examină cu atenție actele de identitate, apoi le înmână altui bărbat în uniformă care stătea în spatele său la o consolă de calculator. Acesta introduse datele, după care le înapoie documentele.

— De ce se uită lung la fotografiile noastre chiar în fiecare zi? întrebă Ellie când nu mai puteau fi auziți. În ultima lună, ne-a verificat de cel puțin zece ori.

Mergeau pe drumul de la intrarea din habitat spre Positano.

— Asta-i sarcina lui și-i place să se simtă important, răspunse Robert. Dacă nu face de fiecare dată un ceremonial din ea, e posibil să uităm puterea pe care o are asupra noastră.

— Treaba mergea mult mai bine, când de intrare se ocupau bioții.

— Cei care mai funcționează sunt prea importanți pentru mașina de război… În plus, Nakamura se temea că stafia lui Richard Wakefield va apărea și-i va zăpăci cumva.

Merseră în tăcere vreme de câteva secunde.

— Tu nu crezi că tata mai trăiește, nu-i așa, iubitule?

— Nu, răspunse Robert după o scurtă ezitare, surprins de întrebarea directă. Dar deși nu cred că e în viață, sper totuși să fie.

În cele din urmă, ajunseră la periferia lui Positano. Câteva case noi, în stil european, străjuiau ulița care cobora în inima satului.

— Apropo, Ellie, vorbind de tatăl tău mi-am adus aminte de ceva pe care vreau să-l discut cu tine… Mai ții minte proiectul despre care ți-am povestit, cel la care lucrează Ed Stafford?

Femeia clătină din cap.

— El încearcă să clasifice întreaga colonie în funcție de grupările genetice generale. Crede că astfel de clasificări, deși total arbitrare, ar putea conține indicii despre persoanele susceptibile la anumite boli. Eu nu sunt întru totul de acord cu această abordare — mi se pare prea forțată și statistică, nu strict medicală — , dar pe Pământ s-au făcut studii paralele care au arătat că oamenii cu gene similare au într-adevăr tendința să contacteze boli similare. Ellie se opri și se uită mirată la soțul ei.

— De ce ai vrut să discuți problema asta cu mine?

— Ajung și la asta…. În tot cazul, Ed a pus la punct o metodă statistică de determinare a diferențelor dintre două persoane oarecare, folosind felul în care cei patru aminoacizi de bază sunt înlănțuiți în genom, iar apoi, ca test, a împărțit toți cetățenii Noului Eden pe grupe. Nu că ar însemna ceva…

— Robert Turner îl întrerupse Ellie râzând, vrei, te rog, să treci la obiect? Ce încerci să-mi spui?

— Ei bine, e straniu. Nu prea știm ce să înțelegem. Când Ed a făcut structura primei clasificări, doi dintre oamenii testați nu aparțineau nici unei grupe. Umblând la definițiile categoriilor, până la urmă a reușit să-l plaseze pe unul dintre ei într-o grupă. Dar structura lanțului de aminoacizi al ultimei persoane era atât de diferită de a oricărei alte persoane din Noul Eden încât n-a putut fi plasată în nici una din grupe…

Ellie se uita la Robert ca la un nebun.

— Cei doi indivizi sunt fratele tău Benjy și cu tine, concluziona stingherit Robert. Tu nu te încadrezi în nici o grupă.

— Ar trebui să-mi fac griji din pricina asta? întrebă ea după ce merseră vreo treizeci de metri în tăcere.

— Nu cred. Probabil că-i doar o eroare a metodei lui Ed. Sau poate că s-a făcut o greșeală… Dar ar fi fascinant dacă radiațiile cosmice ți-au schimbat, cumva, structura genetică în timpul dezvoltării embrionare.

Între timp ajunseseră în principala piață din Positano. Ellie se întinse și-și sărută soțul.

— Foarte interesant, îl tachină ea, dar trebuie să recunosc că tot n-am înțeles despre ce-i vorba.

Un rastel mare pentru biciclete ocupa majoritatea pieții. Douăzeci de șiruri și tot atâtea coloane de locuri de parcare se întindeau în fața fostei gări. Toți coloniștii, cu excepția guvernanților, care aveau mașini electrice, foloseau acum bicicletele ca mijloc de transport.

Serviciul de cale ferată încetase să mai existe la scurt timp după începerea războiului. Trenurile fuseseră construite de extratereștri din materiale foarte ușoare și extrem de rezistente pe care fabricile oamenilor din colonie nu fuseseră în stare să le reproducă. Aliajele respective erau valoroase în multe scopuri militare. De aceea, pe la mijlocul războiului, agenția de apărare rechiziționase toate vagoanele din sistemul de cale ferată.

Ellie și Robert mergeau pe biciclete pe malul lacului Shakespeare. Micuța Nicole se trezise și privea în liniște la peisajul din jur. Trecură pe lângă parcul în care se ținea picnicul de Ziua Stabilirii și cotiră spre nord.

— Te-ai mai gândit la ce am discutat aseară? întrebă Ellie foarte serioasă.

— Despre Nakamura și politică?

— Da. Eu continui să cred că ar trebui să ne opunem decretului său de suspendare a alegerilor până la terminarea războiului… Tu ai multă prestanță în colonie. Majoritatea lucrătorilor din străinătate te va urma… Nai crede chiar că muncitorii de la fabrica din Avalon ar putea intra în grevă.

— Nu pot să fac asta, spuse Robert după o tăcere prelungă.

— De ce, iubitule?

— Pentru că nu cred că va avea efect… În viziunea ta idealistă despre lume, oamenii acționează conform angajamentului față de niște principii sau valori. În realitate, ei nu se poartă deloc așa. Dacă ar fi să ne opunem lui Nakamura, rezultatul cel mai probabil ar fi întemnițarea noastră. Ce s-ar întâmpla atunci cu fiica noastră? În plus, tot sprijinul pentru munca legată de RV-41 ar fi retras și oamenii aceia sărmani ar fi lăsați într-o stare chiar mai proastă decât cea de acum. Spitalul ar duce și mai mult lipsă de mână de lucru… Mulți ar avea de suferit din cauza idealismului nostru. Ca medic, găsesc inacceptabile aceste posibile consecințe.

Ellie ieși de pe banda pentru biciclete și intră în parcul mic aflat la cinci sute de metri de primele clădiri din Orașul Central.

— De ce ne oprim aici? întrebă Robert. Suntem așteptați la spital.

— Vreau să-mi ofer cinci minute ca să mă uit la copaci, să miros florile și s-o îmbrățișez pe Nicole.

După ce Ellie coborî de pe bicicletă, Robert o ajută să-și desfacă port-bebe-ul. După aceea, femeia se așază pe iarbă cu Nicole în poală. Nici unul dintre adulți nu spuse nimic cât timp o urmăriră pe fetiță studiind cele trei fire de iarbă pe care le apucase cu mânuțele ei dolofane.

În cele din urmă, Ellie întinse o pătură și o așeză cu blândețe pe Nicole pe ea. Se apropie de soțul ei și-i înlănțui gâtul cu brațele.

— Te iubesc, Robert, foarte, foarte mult. Dar trebuie să-ți spun că uneori nu sunt deloc de acord cu tine.