Grădina din Rama

6

Când Nicole deschise ochii, Richard stătea lângă ea pe pat și ținea în mână o ceașcă de cafea.

— Ne-ai spus să te trezim la șapte, rosti el. Femeia se ridică în șezut și luă ceașca.

— Mulțumesc, iubitule. Dar de ce nu l-ai lăsat pe Linc?

— Am hotărât să-ți aduc personal cafeaua… Avem vești de pe Câmpia Centrală. Voiam să le discut cu tine, deși știu că nu-ți place să fii sâcâită la prima oră.

Nicole sorbi încet și prelung din cafea, apoi îi zâmbi soțului ei.

— Care sunt veștile?

— Azi noapte au mai fost două incidente cu picioroangele. În săptămâna asta s-au înregistrat aproape o duzină. Se afirmă că forțele noastre de apărare au distrus trei picioroange care „hărțuiau” echipa tehnică.

— Picioroangele au făcut vreo tentativă de a riposta?

— Nu. La primul foc au luat-o la fugă spre gaura din celălalt habitat… Majoritatea a scăpat, ca alaltăieri.

— Tot mai crezi că ar fi niște observatori de la distanță, ca bioții păianjeni din Rama I și II?

Richard încuviință afirmativ din cap.

— Poți să-ți închipui ce imagine au Ceilalți despre noi… tragem asupra creaturilor neînarmate fără a fi provocați… reacționăm într-o manieră ostilă la ceea ce este cu siguranță o tentativă de contact…

— Nici mie nu-mi place, replică încet Nicole, dar ce putem face? Senatul a autorizat în mod explicit echipele de exploratori să se apere.

Richard era pe cale să răspundă, când îl văzu pe Benjy în ușă. Tânărul zâmbea larg.

— Pot să intru, mamă? întrebă el.

— Firește, dragule, răspunse Nicole și deschise larg brațele. Vino să mă îmbrățișezi de ziua ta.

— La mulți ani, Benjy, zise Richard, iar băiatul, care era mai voinic decât majoritatea bărbaților, veni spre pat și-și îmbrățișă mama.

— Mulțumesc, unchiule Richard. Mai mergem azi la picnic în Pădurea Sherwood?

— Bineînțeles, răspunse Nicole, apoi, diseară dăm o petrecere mare.

— Ura! exclamă Benjy.

Era sâmbătă. Patrick și Ellie dormeau până târziu, pentru că nu aveau școală. Lincoln servi micul dejun pentru Richard, Nicole și Benjy, în timp ce adulții priveau știrile la televizor. Urmă un film scurt despre cea mai recentă „confruntare cu picioroangele” din apropierea celui de al doilea habitat, precum și comentariile candidaților la funcția de guvernator.

— După cum spun de mai multe săptămâni, trebuie să amplificăm pregătirile de apărare, declară Macmillan. În sfârșit, am început să îmbunătățim armele de care dispun forțele noastre, dar trebuie să ne mișcăm cu mai multă îndrăzneală în această zonă.

Ştirile de dimineață luară sfârșit cu un interviu luat directoarei centrului meteo. Femeia explică faptul că vremea neobișnuit de uscată și vântoasă din ultimul timp se datorase unei „erori de modelare” din simularea calculatorului.

— Toată săptămâna am încercat fără succes să creăm ploaie, spuse ea. Acum, bineînțeles, întrucât este week-end, am programat soare… Dar promitem că săptămâna viitoare va ploua.

— N-au nici cea mai mică idee ce fac, bombăni Richard, închizând televizorul. Suprasolicită sistemul și generează haos.

— Ce este ha-os, unchiule Richard? întrebă Benjy. Richard ezită o clipă.

— Definiția cea mai simplă este absența ordinii, dar în matematică, termenul are un înțeles mult mai precis. El e folosit pentru a descrie reacții dezlănțuite cauzate de perturbații mici. Izbucni în râs. Scuză-mă, Benjy. Câteodată vorbesc într-o păsărească științifică.

Benjy zâmbi.

— Îmi place când vorbești cu mine ca și cum aș fi normal, spuse el cu grijă. Şi une-ori chiar în-țe-leg pu-țin.

Nicole părea preocupată în timp ce Lincoln strângea farfuriile de pe masă. Când Benjy ieși să se spele pe dinți, se aplecă spre soțul ei.

— Ai vorbit cu Katie? N-a răspuns la telefon nici ieri după-amiază, nici aseară.

Richard clătină din cap.

— Benjy va fi distrus dacă nu apare la petrecerea lui… Am să-l trimit pe Patrick s-o găsească în dimineața asta.

Bărbatul se ridică și ocoli masa, apoi o prinse de mână.

— Şi cu tine cum rămâne, doamnă Wakefield? Ai prevăzut puțină odihnă și relaxare în programul tău aglomerat? La urma urmelor, este week-end.

— În dimineața asta mă duc la spital să ajut la instruirea celor doi sanitari noi. Apoi, la zece, plec de aici cu Ellie și Benjy. La întoarcere, am să mă opresc la tribunal — nici măcar n-am citit rezumatele cazurilor de luni. La 14:30, am o scurtă întâlnire cu Kenji, iar la 15, ora de patologie… La 16:30, ar trebui să fiu acasă.

— Timp suficient ca să organizezi petrecerea lui Benjy. Zău, iubito, ar trebui s-o lași mai moale. În definitiv, nu ești biot.

— Tu vorbești? îl sărută Nicole. Tu nu lucrezi douăzeci-treizeci de ore la rând, când ești implicat într-un proiect interesant? Deveni serioasă. Toate astea sunt foarte importante, iubitule… Simt că am ajuns la un punct de cotitură în problemele coloniei și că joc un rol important aici.

— Fără îndoială. Exerciți în mod categoric o influență, dar niciodată n-ai timp pentru tine.

— Ăsta-i un obiect de lux, replică Nicole, deschizând ușa de la camera lui Patrick. Îl voi savura în ultimii mei ani.

În timp ce ieșeau dintre copaci pe pajiștea largă, iepuri și veverițe o luau la fugă din calea lor. În cealaltă parte a pajiștii, un cerb tânăr păștea liniștit în mijlocul unui covor de flori purpurii și înalte. Întoarse capul spre Nicole, Ellie și Benjy, apoi dispăru prin salturi în pădure.

Nicole își consultă harta.

— Pe aici pe undeva, chiar lângă pajiște, trebuie să fie niște mese pentru picnic.

Benjy îngenunche și se aplecă peste un grup de flori galbene acoperite de albine.

— Mie-re, spuse el zâmbind. Al-bi-ne-le fac mie-re în stup.

După câteva minute, localizară mesele și întinseră fața de masă pe una dintre ele. Lincoln le împachetase sandvișuri — lui Benjy îi plăceau cel mai mult cele cu unt de arahide și jeleu — , portocale proaspete și grapefruit din livezile de lângă San Miguel. În timp ce mâncau, în partea opusă a pajiștii apăru altă familie. Benjy își flutură mâna.

— Oa-me-nii ăia nu știu că-i ziua mea, pronunță el.

— Dar noi știm, spuse Ellie ridicând paharul cu limonadă. La mulți ani, frățioare!

Chiar înainte să termine de mâncat, un nor mic întunecă pe moment culorile vesele ale pajiștii.

— E un nor neobișnuit de negru, comentă Nicole. După câteva clipe, norul dispăru și soarele scălda din nou iarba și florile.

— Vrei acum budincă, sau mai aștepți? îl întrebă Nicole pe Benjy.

— Mai întâi să jucăm base-ball, răspunse Benjy. Își scoase din geantă echipamentul de base-ball și îi dădu lui Ellie o mănușă. Să mergem!

În timp ce copiii făceau pase, Nicole strânse masa. Era pe cale să li se alăture lui Benjy și Ellie, când auzi alarma de la radioul de la încheietura mâinii. Apăsă butonul de recepție și afișajul digital orar fu înlocuit de o imagine TV.

Nicole dădu volumul mai tare, ca să poată auzi ce avea de spus Kenji.

— Scuză-mă că te deranjez, Nicole, dar avem o urgență. S-a înaintat o plângere de viol și familia vrea punerea imediată sub acuzare. E un caz sensibil, din jurisdicția ta, și cred că ar trebui rezolvat acum… Nu vreau să-ți mai spun nimic pe fir.

— Am să fiu acolo în jumătate de oră, răspunse Nicole.

La început, Benjy se bosumflă că picnicul se scurta, dar Ellie își convinse mama că nu avea nimic împotrivă să rămână ea cu Benjy încă două ore. Chiar înainte de a pleca din poiană, Nicole îi dădu harta Pădurii Sherwood. Un moment mai târziu, un nor mai mare acoperi soarele artificial al Noului Eden.

În apartamentul lui Katie nu era nici un semn de viață. Patrick se văzu momentan pus în încurcătură. Unde s-o caute? Nici unul dintre prietenii lui de la universitate nu locuia în Vegas, așa că nu știa de unde să înceapă.

Îl sună pe Max de la un telefon public și acesta îi dădu numele, adresele și numerele de telefon ale unor indivizi din Vegas, pe care îi cunoștea. Încheie râzând:

— Nici unul nu-i genul de om pe care să vrei să-i inviți la cină cu părinții tăi, dacă înțelegi ce vreau să spun, dar toți trei sunt buni la inimă și probabil că te vor ajuta să-ți găsești sora.

Singurul nume pe care-l recunoscu Patrick fu Samantha Porter, al cărei apartament se afla la numai câteva sute de metri de cabina telefonică. Deși era începutul după-amiezii, Samantha purta cămașă de noapte, când în cele din urmă deschise ușa.

— M-am gândit că tu ești, când m-am uitat pe monitor, spuse ea cu un zâmbet sexi. Patrick O'Toole, nu-i așa?

Patrick aprobă din cap și apoi se foi jenat de pe un picior pe celălalt.

— Domnișoară Porter, rosti în cele din urmă, am o problemă…

— Ești mult prea tânăr ca să ai o problemă, îl întrerupse Samantha și râse din inimă. De ce nu vii înăuntru să discutăm despre ea?

Patrick se înroși.

— Nu, domnișoară, nu-i genul acela de problemă… Pur și simplu n-o găsesc pe sora mea, Katie, și m-am gândit că m-ați putea ajuta.

Samantha, care se întorsese pe jumătate pentru a-l conduce în apartament, se răsuci și se uită lung la tânăr.

— De asta ai venit la mine? Clătină din cap și râse din nou. Ce dezamăgire! Credeam c-ai venit să facem prostioare. Atunci aș fi putut să le spun tuturor, o dată pentru totdeauna, dacă ești sau nu extraterestru.

Patrick continua să se foiască la intrare. După câteva secunde, Samantha strânse din umeri.

— Katie își petrece majoritatea timpului în palat, spuse ea. Du-te la cazinou și întreabă de Sherry. Ea știe cum să-ți găsești sora.

— Da, domnule Kobayashi, am înțeles. Wakarimasu, îi spuse Nicole japonezului din biroul ei. Îmi dau seama ce trebuie să simțiți. Puteți fi sigur că se va face dreptate.

Îl conduse în camera de așteptare, la soția lui. Ochii doamnei Kobayashi erau încă umflați de lacrimi. Fiica lor de șaptesprezece ani, Mariko, se afla la spitalul Noului Eden, unde era supusă unui consult medical complet. Fusese bătută rău, dar nu era în stare critică.

După ce termină de vorbit cu soții Kobayashi, Nicole îl sună pe Turner.

— În vaginul fetei există spermă recentă, o anunță medicul, și are vânătăi pe aproape fiecare centimetru pătrat al corpului. Are și o cădere nervoasă — violul este categoric o posibilitate.

Nicole oftă. Mariko Kobayashi declarase că violatorul fusese Pedro Martinez, tânărul care jucase cu Ellie în piesa de la școală. Oare era posibil? Se așeză în fața calculatorului și accesă baza de date a coloniei.

MARTINEZ, PEDRO ESCOBAR… născut pe 25 mai 2228, Managua, Nicaragua… mamă necăsătorită, Maria Escobar, servitoare, adesea fără serviciu… tatăl probabil Ramon Martinez, docher negru din Haiti… șase frați și surori mai mici din partea mamei… condamnat pentru vânzare de kokomo, 2241, 2242… viol, 2243… opt luni la Casa de Corecție din Managua… deținut model… transferat la Casa Făgăduinței din Mexico City, 2244, EI 1,86, CS 52.

Nicole citi de două ori scurta înregistrare, înainte de a-l chema pe Pedro în biroul ei. La sugestia ei, tânărul se așeză, apoi își pironi privirea în podea. Pe întreaga durată a discuției, un biot Lincoln stătu într-un colț și înregistră conversația.

— Pedro, rosti Nicole încet.

Nici un răspuns. El nici măcar nu ridică privirea.

— Pedro Martinez, repetă ea apăsat, știi că ești acuzat că ai violat-o noaptea trecută pe Mariko Kobayashi? Sunt sigură că nu-i nevoie să-ți explic că-i o acuzație foarte gravă… Ai ocazia să răspunzi la învinuiri.

Pedro continuă să tacă, iar în cele din urmă Nicole urmă:

— În Noul Eden avem un sistem judiciar care s-ar putea să difere de cel pe care l-ai cunoscut în Nicaragua. Aici cazurile infracționale nu pot fi înaintate spre judecare decât dacă judecătorul, după ce examinează faptele, crede că există suficiente motive pentru punerea sub acuzare.

După o lungă tăcere, tânărul mormăi ceva fără să ridice privirea.

— Poftim? întrebă Nicole.

— Minte, spuse Pedro mai tare. Nu știu de ce, dar Mariko minte.

— Vrei să-mi spui versiunea ta privitor la cele întâmplate?

— Ce rost ar avea? Oricum n-o să mă creadă nimeni.

— Pedro, ascultă-mă… Dacă, pe baza unei anchete inițiale, curtea trage concluzia că nu există suficiente dovezi pentru a continua urmărirea în justiție, cazul poate fi respins… Bineînțeles, gravitatea acestei acuzații cere o anchetă amănunțită, ceea ce înseamnă că va trebui să dai o declarație completă și să răspunzi la niște întrebări foarte dure.

Pedro Martinez înălță capul și o privi cu ochi îndurerați.

— Doamnă judecător, spuse el încet, Mariko și cu mine chiar am făcut sex azi noapte… dar a fost ideea ei… s-a gândit că ar fi amuzant să mergem în pădure…

Se opri și se uită din nou în podea.

— Ai mai avut și înainte relații intime cu Mariko? întrebă Nicole după câteva secunde.

— O singură dată — acum vreo zece zile.

— Pedro, relația voastră sexuală de azi noapte a fost… foarte violentă?

Din ochii tânărului izvorâră lacrimi, care i se rostogoliră pe obraji.

— N-am bătut-o! spuse el pătimaș. Nu i-aș fi făcut niciodată vreun rău…

În timp ce vorbea, în depărtare se auzi ceva ca o pocnitură de bici foarte puternică.

— Ce a fost asta? întrebă Nicole.

— Semăna cu un tunet, răspunse Pedro.

Tunetul putu fi auzit și în satul Hakone, unde Patrick ședea într-un apartament luxos din palatul lui Nakamura, discutând cu Katie. Sora lui era îmbrăcată într-un capot scump de mătase albastră, care îi dădea un aer languros.

Patrick ignoră zgomotul inexplicabil. Era furios.

— Vrei să-mi spui că nici măcar nu încerci să vii la petrecerea lui Benjy de diseară? Ce-o să-i spun mamei?

— Spune-i ce vrei, răspunse Katie și luă o țigară din pachet. Spune-i că nu m-ai găsit.

Își aprinse țigara cu o brichetă din aur și suflă fumul în direcția fratelui ei. El încercă să-l împrăștie cu mâna.

— Ei, hai, frățioare, chicoti Katie. N-o să te omoare.

— Oricum, nu imediat.

Ea se ridică și începu să se plimbe prin cameră.

— Ascultă, Patrick, Benjy e un idiot, un cretin. N-am fost niciodată prea apropiați. Nici măcar n-o să-și dea seama că nu sunt acolo, decât dacă-i spune careva.

— Te înșeli. Este mai inteligent decât crezi. Întreabă tot timpul de tine.

— Aiurea, frățioare! Spui asta numai ca să mă faci să mă simt vinovată… Uite ce-i, nu vin. Adică, m-aș putea gândi la asta dacă ar fi vorba de tine, de Benjy și de Ellie — deși ea e o belea de când cu„minunatul” discurs. Dar tu știi cum e viața pentru mine în preajma mamei. Îmi găsește tot timpul pricină.

— Este îngrijorată din cauza ta.

Katie râse nervos și trase adânc din țigară.

— Sigur că este… Tot ce o îngrijorează cu adevărat e să nu fac familia de râs.

Patrick se ridică.

— Nu trebuie să pleci, spuse Katie. Mai rămâi. Mă îmbrac și mergem la cazinou… Mai ții minte cât de bine ne distram cândva împreună?

Porni spre dormitor.

— Folosești droguri? întrebă brusc Patrick. Ea se opri și-și privi lung fratele.

— Cine vrea să știe? întrebă sfidător. Tu sau madame astronaut doctor consilier judecător Nicole des Jardins Wakefield?

— Eu vreau să știu, răspunse liniștit Patrick.

Katie traversă camera și își puse mâinile pe obrajii lui.

— Sunt sora ta și te iubesc, îi zise. Nimic altceva nu-i important.

Norii negri se adunaseră deasupra colinelor Pădurii Sherwood. Vântul bătea printre copaci, răvășind părul lui Ellie. Săgeata unui fulger despică aerul și imediat bubui tunetul.

Benjy tresări puternic și Ellie îl trase lângă ea.

— Conform hărții, suntem la numai un kilometru de marginea pădurii, îi spuse.

— Cât de departe înseamnă asta? întrebă Benjy.

— Dacă mergem repede, putem să ajungem în zece minute, strigă Ellie ca să acopere vântul.

Îl apucă pe Benjy de mână și-l trase după ea pe cărare.

O clipă mai târziu, un trăsnet lovi unul dintre copacii de lângă ei și o cracă groasă căzu de-a curmezișul potecii. Craca îl lovi pe Benjy în spate și-l dărâmă. El căzu pe potecă, dar capul îi nimeri în plantele și iedera de la baza copacilor. Zgomotul tunetului aproape că-l asurzi.

Rămase întins câteva secunde, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. În cele din urmă, se sculă cu greu în picioare.

— Ellie, rosti el, uitându-se la silueta întinsă pe pământ a surorii sale. (Ochii ei erau închiși.) Ellie! țipă, pe jumătate mergând, pe jumătate târându-se spre ea.

O apucă de umeri și o zgâlțâi ușor, dar ea nu deschise ochii. Umflătura de pe frunte, deasupra ochiului drept, avea deja dimensiunea unei portocale.

— Ce mă fac? spuse Benjy cu glas tare.

Simți miros de foc și se uită la copaci. Focul sărea din cracă în cracă, purtat de vânt. Urmă alt fulger, alt tunet. În fața lui, din direcția spre care mersese cu Ellie, văzu un foc mai mare care se prelingea printre copacii de pe ambele părți ale potecii. Intră în panică.

Își luă în brațe sora și o pălmui ușor peste față.

— Ellie, te rog, te rog să te trezești.

Ea nu se clinti. Focul din jurul lor se răspândea rapid. În scurt timp, întreaga porțiune de pădure avea să fie un iad.

Benjy era îngrozit. Încercă să-și ridice sora, dar se împiedică și căzu.

— Nu, nu, nu! strigă ridicându-se și aplecându-se s-o pună pe Ellie pe umeri.

Fumul era tot mai gros. Băiatul porni încet pe potecă, departe de foc, cu Ellie în spinare.

Când ajunse în poiană, era extenuat. O instală cu blândețe pe Ellie pe o masă de beton și el se așeză pe o bancă. Focul se înălța ieșit de sub control la nord de poiană. Ce mă fac acum? se întrebă și ochii îi căzură pe harta care ieșea din buzunarul cămășii lui Ellie. Asta mă poate ajuta. Înhăță harta și se uită la ea. La început nu înțelese nimic și începu să intre iar în panică.

Relaxează-te, o auzi pe mama sa spunând pe un ton liniștitor. E puțin greu, dar poți s-o faci. Hărțile sunt foarte importante. Ele ne spun pe unde să mergem. Primul lucru, întotdeauna, este să orientezi harta în așa fel încât să poți citi scrisul. Vezi? Așa e bine. De cele mai multe ori, direcția de sus se numește nord. Bun. Asta e harta Pădurii Sherwood…

Benjy întoarse harta până când literele veniră în poziția bună. Fulgerele și tunetele continuau. O schimbare bruscă de vânt îi trimise fumul în plămâni și tuși. Încercă să citească cuvintele de pe hartă.

Auzi din nou glasul mamei. Dacă nu recunoști cuvântul de la început, ia fiecare literă și rostește-o, foarte rar. Apoi lasă toate sunetele să se îmbine, până formează un cuvânt pe care-l înțelegi.

Benjy se uită la Ellie.

— Trezește-te, Ellie, trezește-te, te rog, o imploră. Am nevoie de ajutorul tău.

Ea tot nu se mișcă.

Se aplecă asupra hărții și se chinui să se concentreze. Cu o hotărâre disperată, rosti toate literele, iar și iar, până se convinse că pata verde de pe hartă era poiana în care se afla. Liniile albe sunt potecile, își spuse. Există trei linii albe care intră în pata verde.

Ridică ochii de pe hartă, numără cele trei poteci care porneau din poiană și simți un val de încredere în sine. Totuși, câteva momente mai târziu, o rafală de vânt purta jeraticul peste poiană și aprinse copacii din partea sudică. Benjy acționă repede. Trebuie să plec, își zise, ridicând-o în spinare pe Ellie.

Acum știa că focul principal era în partea de nord a hărții, înspre satul Hakone. Se uită din nou la hârtia din mâinile lui. Atunci trebuie să rămân pe liniile albe din partea de jos, se gândi.

Înainta cu greu pe potecă, în clipa în care, mult deasupra capului său un alt copac luă foc. Pe un umăr o ținea pe sora lui, iar în mâna dreaptă harta salvatoare. Din zece în zece pași, se oprea să se uite la hartă, verificând de fiecare dată că se îndrepta în direcția corectă. Când, în sfârșit, ajunse la o intersecție importantă, o așeză pe Ellie cu blândețe pe sol și urmări cu degetul liniile albe de pe hartă. După un minut, zâmbi larg, își ridică iar sora și se îndreptă spre cărarea ce ducea în satul Positano. Fulgerul lumină încă o dată, tunetul bubui și o ploaie torențială se abătu asupra Pădurii Sherwood.