Grădina din Rama

5

19 IUNIE 2201

Vocabularul meu e sărac pentru a descrie ce am trăit în ultimele zile. Cuvântul „uimitor”, de exemplu, e departe de adevăratul sens care să redea cât de ieșite din comun au fost orele lungi petrecute în rezervor. Singurele experiențe din viața mea care s-ar apropia cât de cât de cele petrecute acum au fost ambele induse de ingerarea de substanțe chimice catalitice, prima dată în timpul ceremoniei Poro din Coasta de Fildeș, când aveam șapte ani, și apoi, mai recent, după ce am băut fiola lui Omeh pe fundul puțului din Rama. Însă respectivele călătorii sau viziuni au fost incidente izolate și comparativ scurte ca durată. Recentele episoade din rezervor au durat ore întregi.

Înainte de a mă lansa într-o descriere a lumii din mintea mea, ar trebui mai întâi să fac un rezumat al evenimentelor „reale” din săptămâna care a trecut, astfel încât episoadele iluzorii să poată fi plasate în context. Viața noastră cotidiană se desfășoară acum după un șablon care se repetă. Rama își continuă manevra, dar în două moduri distincte: „regulat”, când podeaua se zgâlțâie și totul se mișcă, dar se poate duce o viață cvasinormală, și „suprapropulsie”, când Rama accelerează cu o viteză feroce pe care Richard o estimează ca depășind 11 g.

Când nava e în suprapropulsie, toți patru trebuie să fim în rezervor. Perioadele de suprapropulsie durează opt ore la fiecare douăzeci și șapte de ore, în cicluri repetate de câte șase minute. Este limpede că se dorește ca noi să dormim în etapele de suprapropulsie. După primele douăzeci de minute ale fiecărei etape, luminițele de deasupra noastră din rezervorul închis se sting și zăcem în beznă totală, până cu cinci minute înainte de sfârșitul perioadei de opt ore.

Conform spuselor lui Richard, această schimbare rapidă de viteză ne accelerează distanțarea de Soare. Dacă actuala manevră rămâne constantă atât ca magnitudine cât și ca direcție, și continuă o lună, vom călători cu jumătate din viteza luminii în raport cu sistemul nostru solar.

— Încotro mergem? a întrebat Michael ieri.

— E încă prea devreme de spus, a răspuns Richard. Tot ce știu e că avem o viteză fantastică.

Temperatura și densitatea fluidului din rezervor au fost atent modificate pe parcursul fiecărei perioade, ajungând acum să fie exact egale cu ale noastre. Ca urmare, când zac acolo, în întuneric, nu simt absolut nimic în afara unei forțe îndreptată în jos, abia perceptibilă. Mintea îmi spune că mă aflu într-un rezervor de accelerare, înconjurată de un fel de lichid amortizor care îmi apără corpul de forța puternică, dar absența senzației mă face până la urmă să-mi pierd complet perceperea corpului. Atunci încep halucinațiile. Este aproape ca și cum, pentru a continua să funcționez așa cum trebuie, creierul meu are nevoie de alimentare senzorială normală. Dacă în creier nu ajung sunete, imagini, gusturi, mirosuri și nici dureri, atunci activitatea lui devine haotică.

Acum două zile am încercat să discut acest fenomen cu Richard, dar s-a uitat la mine de parcă eram nebună. El nu a avut halucinații. Își petrece tot timpul în „zona crepusculară” (cum numește perioada fără activitate senzorială dinaintea somnului profund) făcând calcule matematice, aducând în minte o varietate de hărți ale Pământului, sau retrăindu-și cele mai remarcabile episoade sexuale. Chiar și în absența aportului senzorial, este absolut stăpân pe creierul lui. De asta suntem atât de diferiți. Mintea mea vrea să-și găsească o direcție proprie atunci când nu e folosită la corvezi, precum procesarea miliardelor de date furnizate de celelalte celule din corp.

Halucinațiile încep de regulă cu o pată mică de culoare roșie sau verde care apare în bezna din jur. Pe măsură ce pata se mărește, i se alătură alte culori, adesea galben, albastru și purpuriu. Fiecare culoare ia rapid propria-i formă neregulată și se răspândește pe ecranul imaginației mele. Ceea ce văd devine un caleidoscop de culori luminoase. Mișcarea de pe ecran se accelerează, până când sutele de dungi și pete fuzionează într-o explozie dezlănțuită.

În mijlocul acestei orgii cromatice, se formează întotdeauna o imagine coerentă. La început nu-mi dau seama exact ce este, căci silueta sau siluetele sunt foarte mici, de parcă ar fi foarte departe. Pe măsură ce imaginea se apropie, ele își schimbă de mai multe ori culoarea, sporind atât conotația fantastică a viziunii, cât și senzația mea de frică. În peste jumătate din cazuri, imaginea, care până la urmă se risipește, o reprezintă pe mama, sau un animal, de exemplu un ghepard sau o leoaică, pe care îl recunosc intuitiv ca fiind mama deghizată. Atâta timp cât doar mă uit și nu fac nici o încercare volitivă de a interacționa cu mama, ea rămâne un personaj din imaginea în schimbare. Dacă încerc însă s-o contactez în vreun fel, mama, sau animalul care o reprezintă, dispare imediat, lăsându-mă cu un copleșitor sentiment de abandonare.

În timpul uneia dintre recentele mele halucinații, valurile de culoare s-au spart în motive geometrice, iar acestea, la rândul lor, s-au transformat în siluete omenești care mărșăluiau în șir indian de-a lungul câmpului meu vizual. Procesiunea era condusă de Omeh într-o robă verde aprins. Cele două siluete de la capătul șirului erau femei, eroinele adolescenței mele, Ioana d'Arc și Alienor de Aquitania. Când le-am auzit prima dată glasurile, procesiunea s-a destrămat și scena s-a schimbat instantaneu. M-am văzut dintr-o dată într-o barcă mică ce plutea în ceața timpurie a dimineții pe micul heleșteu cu rațe de lângă vila noastră de la Beauvois. M-am cutremurat de frică și am început să plâng nestăpânit. Ioana și Alienor au apărut din ceață să mă asigure că tata nu avea să se însoare cu Helena, ducesa englezoaică cu care plecase în Turcia, în vacanță.

În altă noapte, uvertura de culori a fost urmată de o bizară reprezentație teatrală, undeva în Japonia. Piesa halucinantă avea doar două personaje, ambele purtând măști expresive, strălucitoare. Un bărbat purta costum occidental și cravată, recita poezie și avea niște ochi nemaipomenit de limpezi și de deschiși, care se puteau vedea prin masca lui prietenoasă. Celălalt semăna cu un războinic samurai din secolul al XVII-lea. Masca lui era o perpetuă căutătură rea. A început să ne amenințe atât pe mine, cât și pe colegul lui modern. La sfârșitul acestei halucinații, am țipat, căci cei doi s-au întâlnit în mijlocul scenei și s-au contopit într-un singur personaj.

Unele dintre cele mai puternice halucinații au durat doar câteva secunde. În a doua sau a treia noapte, prințul Henry gol-pușcă, devorat de dorință, cu corpul purpuriu vibrant, a apărut preț de două-trei secunde în mijlocul altei viziuni, în care eu călăream un octopăianjen verde.

În timpul perioadei de somn de ieri, ore întregi n-a existat nici o culoare. Apoi, în timp ce deveneam conștientă că-mi era incredibil de foame, a apărut un uriaș pepene-mană roz. Când am încercat să-l mănânc, pepenelui i-au crescut picioare și a șters-o repede, dispărând în culorile nedefinite.

Să însemne, oare, toate astea ceva? Pot eu învăța ceva despre mine sau despre viața mea din aceste manifestări aparent haotice ale minții nedirecționate?

Controversa cu privire la semnificația viselor a izbucnit acum mai bine de trei secole și încă nu s-a rezolvat. Mie mi se pare că halucinațiile mele sunt chiar mai inspirate de realitate decât visele normale. Într-un sens, sunt rude îndepărtate cu cele două călătorii psihedelice pe care le-am făcut mai înainte în viață, și orice încercare de a le interpreta logic ar fi absurdă. Totuși, din nu știu ce motiv, continuu să cred că efuziunile sălbatice și aparent fără legătură ale minții mele conțin unele adevăruri fundamentale. Şi asta, poate, deoarece creierul omenesc nu poate opera într-o manieră pur aleatorie — sunt convinsă de asta.

22 IULIE 2201

Ieri podeaua a încetat, în sfârșit, să se mai zdruncine. Richard prezisese asta. Acum două zile, când nu ne-am mai întors în rezervor la ora obișnuită, el a presupus, în mod corect, că manevra era pe sfârșite.

Așadar intrăm într-o altă fază a incredibilei noastre odiseei. Soțul meu ne informează că în clipa de față călătorim cu o viteză mai mare de jumătate din cea a luminii. Asta înseamnă că la fiecare două secunde acoperim o distanță aproximativ egală cu cea dintre Pământ și Lună. Ne îndreptăm, mai mult sau mai puțin, în direcția lui Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopții planetei noastre natale. Dacă nu vor mai exista manevre, peste doisprezece ani vom fi în vecinătatea lui Sirius.

Mă simt ușurată că viața noastră se poate întoarce la un anume echilibru local. Simone pare să fi suportat fără dificultate lungile perioade petrecute în rezervor, însă nu-mi vine să cred că o asemenea experiență nu va lăsa nici o urmă asupra unui copilaș. Pentru ea e important să ne restabilim un program zilnic.

În momentele în care sunt singură, mă gândesc adesea la halucinațiile vii din primele zece zile petrecute în rezervor. Trebuie să recunosc că n-am fost încântată când, în cele din urmă, am suportat mai multe „zone crepusculare” de privare senzorială totală fără ca modelele colorate, sălbatice și imaginile incoerente să-mi inunde mintea. Pe atunci începusem să-mi fac griji cu privire la sănătatea mea mintală și, o spun cu toată sinceritatea, eram deja mai mult decât „copleșită”. Cu toate că halucinațiile au încetat brusc,

amintirea forței acelor viziuni mă făcea să fiu prudentă de fiecare dată când, în ultimele săptămâni, se stingeau luminile din plafonul rezervorului.

După acele prime zece zile, am mai avut doar o viziune — și, de fapt, s-ar putea să fi fost doar un vis plin de viață în timpul unei perioade normale de somn. În ciuda faptului că imaginea respectivă n-a fost tot atât de precisă precum cele dinainte, am reținut toate detaliile datorită asemănării ei cu una dintre secvențele halucinante pe care le-am trăit când mă aflam, anul trecut, în fundul puțului.

În acest ultim vis, sau viziune, mă aflam cu tata la un concert în aer liber într-un loc necunoscut. Pe scenă era un singur bătrân cu chip oriental, care cânta la un instrument ciudat cu coarde. Spre deosebire de viziunea din fundul puțului, eu și tata nu ne-am transformat în păsărele și n-am plecat în zbor spre Chinon, în Franța. De data aceasta, corpul tatei a dispărut complet, rămânându-i doar ochii. În câteva secunde, au mai apărut cinci perechi de ochi, formând un hexagon în aer, deasupra mea. Am recunoscut imediat ochii lui Omeh, și pe-ai mamei, dar celelalte trei perechi îmi erau necunoscute. Ochii din vârfurile hexagonului mă priveau lung, fără să clipească, de parcă încercau să-mi comunice ceva. Chiar înainte ca muzica să înceteze, am auzit un singur sunet, distinct. Mai multe glasuri au rostit simultan cuvântul „Pericol”.

Care era originea halucinațiilor mele și de ce, dintre noi trei, numai eu aveam parte de ele? Richard și Michael au suferit de asemenea privațiuni senzoriale și amândoi au recunoscut că „înaintea ochilor” le-au plutit niște modele bizare, dar la nici unul imaginile nu au fost vreodată coerente. Dacă, după cum am presupus noi, ramanii ne-au injectat substanțe chimice, folosind firele subțiri ce se încolăceau în jurul nostru, pentru ca să ne ajute să dormim în împrejurările nefamiliare, de ce am fost singura care am reacționat prin astfel de viziuni fantastice?

Richard și Michael cred că răspunsul ar fi simplu: eu sunt o „persoană labilă la droguri, cu o imaginație hiperactivă”. În ceea ce îi privește, asta-i toată explicația. Nu aprofundează subiectul și, cu toate că sunt politicoși când eu ridic semnele corecte de întrebare legate de „călătoriile” mele, nici măcar nu mai par interesați. Aș fi putut să mă aștept la vreun gen de răspuns din partea lui Richard, dar de la Michael categoric nu.

În realitate, până și previzibilul nostru general O'Toole n-a fost în întregime el însuși de când am început etapele din rezervor. Era limpede că-l preocupau alte probleme. Abia azi dimineață am obținut o mică licărire a ceea ce se petrece în mintea lui.

După ce l-am sâcâit mai multe minute cu întrebări prietenești, în cele din urmă a spus încet:

— Fără s-o recunosc în mod conștient, la fiecare nou salt al științei l-am redefinit și reîngrădit pe Dumnezeu. Reușisem să integrez în catolicismul meu conceptul de ramani, dar prin asta n-am făcut decât să lărgesc puțin definiția limitată pe care o dau Lui. Acum, când mă aflu la bordul unei nave spațiale automate, călătorind cu viteze ce țin de teoria relativității, înțeleg că trebuie să-L descătușez total pe Dumnezeu. Abia atunci poate fi El ființa supremă dintre toate particulele și procesele din Univers.

Dezideratul vieții mele în viitorul apropiat se află la cealaltă extremă. Richard și Michael se concentrează asupra unor idei profunde, Richard în domeniul științei și tehnicii, Michael în lumea spiritului. Cu toate că savurez întru totul ideile stimulatoare emise de amândoi în căutările lor separate a adevărului, cineva trebuie să acorde atenție sarcinilor traiului zilnic. La urma urmelor, toți trei avem responsabilitatea pregătirii pentru viața de adult a singurului membru al generației viitoare. S-ar putea ca sarcina de a fi principalul părinte să-mi revină întotdeauna mie.

Este o responsabilitate pe care mi-o asum cu bucurie. Când Simone îmi zâmbește radios în timpul unei pauze de supt, nu mai meditez la halucinațiile mele, nu mai contează atât de mult dacă există sau nu Dumnezeu, și faptul că ramanii au pus la punct o metodă de folosire a apei drept combustibil nuclear nu mai are o însemnătate covârșitoare. În clipa aceea, singurul lucru important este că sunt mama lui Simone.

31 IULIE 2201

În Rama a venit fără doar și poate primăvara. Dezghețul a început de îndată ce manevra s-a încheiat. La momentul respectiv, temperatura la suprafață atinsese douăzeci și cinci de grade sub zero și începuserăm să ne facem griji privitor la cât de mult putea să scadă înainte ca sistemul de termoreglare din adăpost să fie solicitat până la limită. De atunci, temperatura a crescut constant cu aproape un grad pe zi și, în ritmul ăsta, peste alte două săptămâni vom trece pragul de îngheț.

Acum suntem în afara sistemului solar, în vidul aproape perfect care umple imensele goluri dintre stelele învecinate. Soarele nostru continuă să fie obiectul dominant de pe cer, dar nici una dintre planete nu e vizibilă. De două-trei ori pe săptămână, Richard cercetează datele telescopice în căutarea vreunui semn al cometelor din norul Oort, dar până acum n-a văzut nimic.

De unde provine căldura care încălzește interiorul vehiculului nostru? Inginerul nostru șef, chipeșul astronaut Richard Wakefield, a avut o explicație rapidă când Michael i-a pus ieri întrebarea asta.

— Același sistem nuclear care a asigurat uriașa schimbare de viteză probabil că acum generează căldura. Presupun că Rama are două regimuri operaționale diferite. Când se află în vecinătatea unei surse de căldură, de tipul unei stele, își închide toate sistemele primare, inclusiv propulsia și controlul termic.

Atât eu cât și Michael l-am felicitat pentru explicația extrem de plauzibilă.

— Rămân totuși multe întrebări, am spus eu. De ce, de exemplu, are două sisteme tehnologice separate? Şi de ce-l închide pe cel primar?

— Aici nu pot decât să fac speculații, a răspuns Richard cu surâsul lui obișnuit. Poate că sistemul primar necesită reparații periodice, care pot fi realizate numai când există o sursă externă de căldură și energie. Ai văzut cum diverșii bioți întrețin suprafața lui Rama. Poate că mai există un grup de bioți care se ocupă cu întreținerea sistemelor primare.

— Eu am altă idee, a intervenit Michael. Crezi că suntem meniți să ne aflăm la bordul acestei nave spațiale?

— Ce vrei să spui? a întrebat Richard, încruntându-se nedumerit.

— Crezi că-i o întâmplare faptul că ne aflăm aici? Sau, date fiind toate probabilitățile și natura speciei noastre, s-a dorit ca unii membri ai rasei umane să se afle în Rama în acest moment?

Mi-a plăcut raționamentul lui Michael. Cu toate că el însuși nu înțelegea încă pe deplin esența vorbelor sale, sugera că poate ramanii nu erau tocmai genii în științele exacte și în tehnologie. Poate că știau câte ceva și despre psihologia universală. Richard nu pricepea. L-am întrebat pe Michael:

— Insinuezi că ramanii și-au folosit deliberat sistemele secundare în vecinătatea Pământului, sperând, astfel, să ne ademenească într-un rendez-vous?

— Asta-i caraghios! a protestat imediat Richard.

— Gândește-te puțin, a zis Michael. Care ar fi fost probabilitatea unui contact, dacă ramanii ar fi năvălit în sistemul nostru cu o fracțiune importantă din viteza luminii, ar fi înconjurat Soarele și apoi și-ar fi văzut mai departe de drum? Absolut zero. Şi, după cum tu însuți ai arătat, s-ar putea ca în această navă să mai existe și alți „străini”, dacă ne putem numi așa. Mă îndoiesc că multe specii au capacitatea…

În timpul pauzei survenite în conversație, le-am amintit bărbaților că în curând Oceanul Cilindric avea să se topească dinspre fund și că imediat după aceea aveau să se producă uragane și valuri mareice. Mai târziu, am căzut cu toții de acord că trebuie să recuperăm velierul din baza Beta.

Bărbaților le-a luat ceva mai mult de douăsprezece ore să facă drumul dus-întors pe gheață. Când s-au întors, se făcuse deja noapte. Când au ajuns în adăpost, Simone, care este de pe acum deplin conștientă de tot ce o înconjoară, a întins brațele spre Michael.

— Văd că cineva se bucură că m-am întors, a spus el în glumă.

— Atâta vreme cât este vorba doar de Simone, a rostit Richard care părea ciudat de încordat și distant.

Aseară, ciudata lui indispoziție a continuat.

— Ce s-a întâmplat, iubitule? l-am întrebat când am rămas singuri pe salteaua noastră.

Nu mi-a răspuns imediat, așa că l-am sărutat pe obraz și am așteptat.

— E vorba de Michael, a răspuns într-un târziu. Azi, în timp ce căram velierul pe gheață, mi-am dat seama că-i îndrăgostit de tine. Ești mama perfectă, soția perfectă, prietena perfectă. Ba chiar a recunoscut că mă invidiază.

L-am mângâiat câteva secunde, încercând să-mi dau seama cum să reacționez.

— Cred că dai prea multă importanță unor afirmații nevinovate, iubitule. Michael n-a făcut decât să-și exprime afecțiunea sinceră. Şi eu țin foarte mult la el…

— Ştiu, asta mă deranjează, m-a întrerupt cu bruschețe. Majoritatea timpului, când ești ocupată, el are grijă de Simone, amândoi vorbiți ore întregi în timp ce eu lucrez la proiectele mele…

S-a oprit și s-a uitat lung la mine cu o privire ciudată, distantă, care m-a speriat. Nu era același Richard Wakefield pe care îl cunoșteam îndeaproape de peste un an. Un fior rece mi-a străbătut corpul, apoi ochii i s-au îmblânzit și s-a întins să mă sărute.

După ce am făcut dragoste și el a adormit, Simone a început să se foiască și m-am hotărât să-i dau să sugă. În timp ce o alăptam, m-am gândit la perioada ce trecuse de când Michael ne găsise la baza telescaunelor. N-am găsit nimic care să-i fi putut provoca lui Richard chiar și o fărâmă de gelozie. Cu toate că amorul nostru fizic rămăsese regulat și pe deplin satisfăcător, trebuie să recunosc că nu fusese prea plin de fantezie de la nașterea lui Simone.

Privirea înnebunită pe care o văzusem în ochii lui a continuat să mă obsedeze chiar și după ce Simone a terminat de supt. Mi-am promis că, în săptămânile următoare, am să găsesc mai mult timp să fiu singură cu Richard.