Grădina din Rama

1

Nicole dansa. Partenerul ei de vals era Henry. Erau tineri și foarte îndrăgostiți. Muzica frumoasă umplea imensa sală de bal în timp ce cele douăzeci de perechi se mișcau în ritm în jurul ringului de dans. Nicole arăta fantastic în rochia de seară lungă și albă. Ochii lui Henry erau fixați în ai ei. O ținea strâns de talie dar, cumva, ea se simțea complet liberă.

Tatăl ei era unul dintre oamenii care stăteau în picioare la marginea ringului, rezemat de o coloană masivă care se înălța aproape șase metri până la tavanul boltit. Își flutura mâna și-i zâmbea, când Nicole trecea dansând în brațele prințului prin dreptul lui.

Valsul părea să țină o veșnicie. Când în cele din urmă se termină, Henry îi luă mâinile lui Nicole și-i spuse că dorea s-o întrebe ceva. Chiar în acel moment, tata o atinse pe umăr.

— Nicole, îi șopti, trebuie să plec. E foarte târziu.

Ea făcu o reverență prințului. Henry întârzia să-i dea drumul mâinilor.

— Mâine, spuse el. Discutăm mâine.

Îi trimise în zbor o sărutare, în timp ce ea părăsea ringul de dans.

Când Nicole păși afară, era aproape amurg. Limuzina tatălui o aștepta. Câteva clipe mai târziu, când porneau pe autostrada de lângă Loara, ea purta o bluză și blugi. Acum era mai tânără, să fi avut paisprezece ani, iar tata conducea mult mai repede decât de obicei.

— Nu vreau să întârziem, zise el. Spectacolul începe la ora 20.

Château d'Uss6 se contură în fața lor. Cu multele lui turnuri și turle, castelul inspirase povestea Frumoasei Adormite. Se afla doar la câțiva kilometri de Beauvois, în josul râului, și întotdeauna fusese unul dintre locurile preferate ale tatălui ei.

Era seara grandiosului spectacol anual, când povestea Frumoasei Adormite se juca în fața unui public însuflețit. Pierre și Nicole mergeau în fiecare an. De fiecare dată, Nicole își dorea cu disperare ca Aurora să evite fumul care avea s-o adoarmă. Şi în fiecare an plângea cu lacrimi de adolescentă, când sărutarea chipeșului prinț o trezea pe frumoasă din somnul de moarte.

Spectacolul se termină și publicul plecă. Nicole urca treptele circulare care duceau la turnul în care se presupunea că adevărata Frumoasă Adormită intrase în comă. Adolescenta alerga pe trepte în sus, râzând, lăsându-și tatăl mult în urmă.

Camera Aurorei se afla de cealaltă parte a ferestrei lungi. Nicole își ținu răsuflarea și se uită îndelung la mobila fastuoasă. Patul avea baldachin și măsuțele de toaletă erau minunat împodobite. Totul din cameră era alb și superb. Nicole își aruncă privirea înspre fata care dormea și icni. Era ea însăși, zăcând pe pat într-o rochie de seară albă!

Inima îi bubui cu furie, când auzi ușa deschizându-se și pași îndreptându-se către ea. Rămase cu ochii închiși, simțind aroma de mentă a respirației lui. Asta e, își zise Nicole. El o sărută, blând, pe buze. Nicole se simțea de parcă plutea. Peste tot în jurul ei se auzea muzică. Deschise ochii și văzu fața zâmbitoare a lui Henry la câțiva centimetri. Întinse brațele și el o sărută din nou, de data asta pătimaș, așa cum sărută un bărbat o femeie.

Nicole îi întoarse sărutul, fără rezerve, lăsând ca sărutul ei să-i spună că îi aparținea întru totul. Dar bărbatul se retrase. Pe fruntea minunatului ei prinț se zărea o cută de nemulțumire. El arătă spre fața lui Nicole, apoi se retrase încet, cu spatele, și ieși din cameră.

Ea tocmai începuse să plângă, când un zgomot îndepărtat îi tulbură visul. O ușă se deschise și în cameră pătrunse lumina. Nicole clipi des, apoi închise ochii pentru a-i feri de lumină. Setul complicat de sârme ultrasubțiri, ca de plastic, ce-i era atașat de corp se rebobină automat în casetele de pe cele două laturi ale saltelei din pânză groasă ' pe care dormea.

Nicole se deșteptă foarte încet. Visul păruse real. iar sentimentul ei de nefericire nu dispăruse la fel de repede. Încercă să-și alunge disperarea, reamintindu-și că nimic din ceea ce visase nu era real.

— Ai de gând să zaci acolo pe vecie?

Fiica ei, Katie, care dormise alături, în stânga, se sculase deja și stătea aplecată asupra ei.

Nicole zâmbi.

— Nu, îi spuse, dar trebuie să recunosc că sunt destul de amețită. Eram în mijlocul unui vis… Cât am dormit de data asta?

— Cinci săptămâni fără o zi, răspunse Simone din partea cealaltă.

Fiica ei cea mare stătea pe saltea și-i aranja părul lung care se încâlcise în timpul testului.

Nicole se uită la ceas, văzu că Simone avea dreptate, și se ridică în șezut. Căscă.

— Cum vă simțiți? le întrebă pe cele două fete.

— Pline de energie, răspunse cu un zâmbet larg Katie, care avea unsprezece ani. Vreau să alerg, să sar, să mă hârjonesc cu Patrick… Sper că ăsta a fost ultimul nostru somn lung.

— Vulturul a spus că așa ar trebui să fie, încuviință Nicole. Ei speră că acum vor avea suficiente date. Vulturul spune că noi femeile suntem mai greu de înțeles… din cauza puternicelor variații lunare din hormonii noștri.

Se ridică, se întinse și o sărută pe Katie. Apoi se întoarse și o îmbrățișă pe Simone. Deși nu avea încă paisprezece ani, Simone era aproape la fel de înaltă ca Nicole: o tânără atrăgătoare, cu tenul cafeniu închis și ochi catifelați, sensibili. Simone părea întotdeauna calmă și senină, în contrast cu neastâmpărata și nerăbdătoarea Katie.

— De ce n-a venit și Ellie cu noi pentru testul ăsta? întrebă Katie. Şi ea e fată, dar se pare că nu trebuie să facă niciodată nimic.

Nicole își petrecu brațul pe după umerii ei, în timp ce se îndreptau toate spre ușă și lumină.

— Ellie are doar patru ani, Katie, și, conform spuselor Vulturului, e prea mică pentru a le oferi datele critice de care au încă nevoie.

În micul foaier luminat, aflat imediat în exteriorul camerei în care dormiseră timp de cinci săptămâni, își puseră costumele strânse pe corp, căștile transparente și cizmele ce le ancorau tălpile de podea. Nicole le verifică atentă pe cele două fete înainte de a acționa ușa exterioară a compartimentului. Nu ar fi trebuit să-și facă griji. Ușa nu s-ar fi deschis dacă vreuna dintre ele ar fi fost nepregătită pentru schimbările ambientale.

Dacă Nicole și fiicele ei n-ar mai fi văzut de câteva ori încăperea cea mare din afara compartimentului lor, ar fi rămas mute de uimire și-ar fi privit-o cu tăcere mai mult timp. În față se întindea o sală lungă de peste o sută de metri și lată de cincizeci de metri. Tavanul de deasupra, plin cu baterii de lumini, se afla cam la cinci metri înălțime. Interiorul arăta ca o combinație de sală de operații chirurgicale și uzină producătoare de semiconductori de pe Pământ Nu existau pereți sau compartimente care s-o împartă, totuși dimensiunile rectangulare erau clar subdivizate și alocate unor sarcini diferite. Sala fremăta de activitate — roboții fie analizau datele provenite de la un set de teste, fie se pregăteau pentru alt set. Pe marginile sălii se aflau compartimente, precum cel în care Nicole, Simone și Katie dormiseră cinci săptămâni, în care se efectuau „experimentele”.

Katie merse la cel mai apropiat compartiment din stânga.

— Nu cumva aici am dormit noi ultima dată? Pe spuma aia ciudată, albă, când am simțit presiunea?

Întrebarea ei fu imediat transmisă în căștile mamei și surorii. Nicole și Simone dădură afirmativ din cap, apoi veniră lângă ea și se uitară la ecranul de neînțeles.

— Tatăl vostru crede că ei încearcă să găsească un mod ca să putem dormi pe toată durata fazei de accelerare care ține mai multe luni, spuse Nicole. Vulturul n-a vrut nici să confirme, nici să nege această presupunere.

Cu toate că cele trei femei trecuseră împreună prin patru teste separate în laboratorul acela, nici una dintre ele nu văzuse vreodată o formă de viață sau de inteligență, cu excepția celor zece extratereștri mecanici care păreau să se ocupe de toate. Oamenii îi numeau „roboți bloc” pentru că, în afară de „labele picioarelor” cilindrice ce le permiteau să ruleze pe podea, erau făcuți din blocuri masive rectangulare similare cuburilor cu care se jucau copiii pe Pământ.

— De ce crezi că nu l-am văzut niciodată pe vreunul dintre Ceilalți? întrebă Katie. Adică, de ce nu i-am văzut aici? Îi vedem o secundă sau două în Metrou și asta-i tot. Ştim că sunt aici — nu suntem singurii supuși testelor.

— Sala asta are un program foarte bine pus la punct, răspunse mama ei. Este evident că nu trebuie să-i vedem pe Ceilalți decât în treacăt.

— Dar de ce? Vulturul ar trebui…, insistă Katie.

— Scuză-mă, interveni Simone, însă cred că Marele Bloc vine la noi.

Cel mai mare dintre roboții bloc stătea de regulă în zona de comandă din mijlocul sălii și supraveghea toate experimentele aflate în curs de desfășurare. În acel moment, se îndrepta spre ele, mergând pe una dintre aleile ce formau o grilă în sală.

Katie se duse la alt compartiment, aflat la douăzeci de metri depărtare. După monitorul activ de pe peretele exterior al acestuia, își dădu seama că în interior se desfășura un experiment Brusc, bătu puternic în metal cu pumnul înmănușat.

— Katie! strigă Nicole.

— Încetează, se auzi aproape în același timp dinspre Marele Bloc, care era la cincizeci de metri și se apropia rapid de ele. Nu trebuie să faci asta, spuse el într-o engleză perfectă.

— Şi ce ai de gând să-mi faci? întrebă sfidătoare Katie, în timp ce Marele Bloc, larg de cinci metri pătrați, le ignoră pe Nicole și Simone și se îndreptă către fata cea mică.

Nicole alergă să-și apere fiica.

— Trebuie să plecați, spuse amenințător Marele Bloc, de la câțiva metri distanță de Nicole și Katie. Testul vostru s-a terminat. Ieșirea e acolo, unde strălucesc luminile.

Nicole o trase pe Katie cu putere de braț, iar fata își însoți cu reținere mama spre ieșire.

— Ce ne-ar fi făcut, dacă hotărâm să rămânem aici până se încheia alt experiment? întrebă cu încăpățânare Katie. Cine știe? Poate chiar acum unul dintre octopăianjenii noștri este acolo. De ce nu ne dau voie să ne întâlnim cu altcineva?

Cu o umbră de mânie în glas, Nicole răspunse:

— Vulturul ne-a explicat de mai multe ori că în „această etapă” ni se va permite „să zărim” alte creaturi, dar nu să intrăm în contact cu ele. Tatăl tău a întrebat în mod repetat care-i motivul, iar Vulturul i-a răspuns de fiecare dată că vom afla la timpul potrivit… Şi aș dori să încerci să nu mai fii atât de dificilă, domnișoară.

— Parcă am fi la închisoare, bombăni Katie. Aici avem doar o libertate limitată. Şi nu ni se răspunde niciodată la întrebările cu adevărat importante.

Ajunseseră în pasajul lung care lega baza de transport cu laboratorul. La marginea unei benzi rulante le aștepta un vehicul mic. Când se așezară, capota se închise deasupra lor și luminile din interior se aprinseră.

— Înainte să întrebi, zise Nicole scoțându-și casca în timp ce începeau să se pună în mișcare, nu avem voie să ne uităm afară în timpul părții acesteia a transferului, pentru că trecem pe lângă porțiuni din Modulul Tehnic care ne sunt interzise. Tatăl tău și unchiul Michael au pus întrebările astea după primul lor test de somn.

După câteva minute de călătorie în tăcere, Simone întrebă:

— Ești de acord cu tata că suntem supuși acestor teste de somn ca pregătire pentru un voiaj spațial necunoscut?

— Pare probabil, răspunse Nicole, dar nu știm cu certitudine, firește.

— Şi unde au de gând să ne trimită? întrebă Katie.

— Habar n-am. Vulturul a fost foarte evaziv la toate întrebările cu privire la viitorul nostru.

Mașina mergea cu aproximativ douăzeci de kilometri la oră. După cincisprezece minute de mers, se opri. „Capacul” glisa, după ce își puseră căștile. Femeile ieșiră în principala bază de transport a Modulului Tehnic, care era circulară și avea înălțimea de douăzeci de metri. Pe lângă o jumătate de duzină de benzi rulante ce duceau în diverse locuri din interiorul Modulului, baza conținea două structuri mari, multietajate din care plecau metrouri. Acestea transportau echipament, roboți și ființe vii între Modulele de Locuit, Tehnic și Administrativ, cele trei complexe sferice uriașe care erau principalele componente ale Bazei de Tranzit.

De îndată ce ieșiră din vehicul, Nicole și fiicele ei auziră un glas în receptoarele căștilor.

— Metroul vostru va fi la nivelul al doilea. Luați scara rulantă din dreapta. Veți pleca peste patru minute.

Katie își roti capul dintr-o parte în alta, trecând în revistă baza de transport. Văzu rastele de echipament, mașini ce așteptau să-i ducă pe călători la diferite destinații din interiorul Modulului Tehnic, lumini, scări rulante și peroane. Dar nimic nu se mișca. Nici un robot și nici o ființă vie.

— Ce s-ar întâmpla dacă am refuza să mergem acolo sus? întrebă ea, oprindu-se în mijlocul stației. Atunci, programul tău ar fi dat peste cap, strigă spre plafonul înalt.

— Haide, Katie, am mai avut discuția asta în laborator, spuse Nicole pierzându-și răbdarea.

Katie își reluă mersul.

— Dar vreau să mai văd și altceva, se plânse ea. Ştiu că locul ăsta nu-i mereu pustiu. De ce ne țin izolați? Parcă am fi nespălați sau mai știu eu ce.

— Metroul vostru va pleca peste două minute, anunță glasul imaterial. Al doilea nivel, pe dreapta.

— Nu-i așa că-i uimitor că roboții și dispecerii pot să comunice cu fiecare specie în parte în propria ei limbă? comentă Simone în timp ce ajungeau la scara rulantă.

— Eu cred că-i monstruos, pufni Katie. Măcar o dată aș vrea să văd că ființa sau lucrul care controlează locul ăsta face o greșeală. Prea merge totul ca pe roate! Aș vrea s-o aud vorbindu-ne în aviară. Sau, la o adică, vorbind aviarilor în aviară.

La al doilea nivel își târâră picioarele vreo patruzeci de metri de-a lungul unui peron, până ajunseră la un vehicul transparent în formă de glonț, de dimensiunea unui automobil terestru foarte mare. Ca întotdeauna, era parcat pe o pistă din dreapta arterei mediane. În total, pe peron existau patru piste paralele, câte două de fiecare parte a arterei mediane. Toate celelalte erau deocamdată pustii.

Nicole se întoarse și se uită prin baza de transport. La o șesime de cerc mai încolo se afla o stație de metrou identică. Metrourile din partea aceea mergeau spre Modulul Administrativ. Simone își privi mama.

— Ai fost vreodată acolo? întrebă ea.

— Nu, răspunse Nicole, dar sunt sigură că ar fi interesant. Tatăl tău spune că de aproape arată minunat de ciudat.

Richard trebuie, pur și simplu, să exploreze, se gândi Nicole, amintindu-și de noaptea în care, cu aproape un an în urmă, soțul ei plecase cu „autostopul” până la Modulul Administrativ. Se înfioră. Ieșise cu Richard în vestibulul apartamentului lor și încercase să-l facă să renunțe în timp ce-și punea costumul spațial. El se gândise cum să păcălească monitorul de la ușă (în ziua următoare, un nou sistem, asigurat contra greșelilor de manevrare, îi luase locul) și abia aștepta să arunce în jur o privire „nesupravegheată”.

Nicole abia dacă dormise în noaptea aceea. În primele ore ale dimineții, panoul lor luminos semnalase că cineva sau ceva se afla în vestibul. Când se uitase pe monitor, văzuse un om-pasăre ciudat stând în picioare și ținându-l în brațe pe soțul ei căzut în nesimțire. Acela fusese primul lor contact cu Vulturul…

Demarajul metroului le țintui pe moment de spetezele scaunelor și o readuse la prezent. Ieșiră vâjâind din Modulul Tehnic. În mai puțin de un minut, goneau cu toată viteza prin cilindrul lung, extrem de îngust, care lega cele două module.

Artera mediană și cele patru piste se aflau pe mijlocul cilindrului lung. În dreapta lor, în depărtare, luminile Modulului Administrativ sferic străluceau pe fundalul albastru al spațiului. Katie își scoase binoclul micuț.

—'Vreau să fiu pregătită, spuse ea. Întotdeauna trec atât de repede unul pe lângă altul!

După mai multe minute, anunță „Vine”, și cele trei femei se lipiră de partea dreaptă a vehiculului. Din depărtare, pe pista opusă se apropia alt metrou. În câteva clipe era în dreptul lor și nu avură mai mult de-o secundă să se uite la ocupanții vehiculului care se îndrepta spre Modulul Tehnic.

— Ptiu! exclamă Katie când metroul trecu ca gândul pe lângă ele.

— Erau două tipuri diferite, rosti Simone.

— Opt sau zece creaturi, cu totul.

— Un set era roz, celălalt auriu. Ambele în majoritate sferice.

— Şi tentaculele alea lungi și subțiri, ca firul de borangic! Cât de mari crezi că erau, mamă?

— Cinci, poate șase metri în diametru, răspunse Nicole. Mult mai mari ca noi.

— Ptiu! repetă Katie. Asta chiar că-i ceva!

În ochi i se citea surescitarea. Fetei îi plăcea la nebunie să simtă adrenalina alergându-i prin corp.

Niciodată n-am încetat să mă minunez, gândi Nicole. Nici măcar o dată în aceste treisprezece luni. Oare chiar există toate astea? Am fost aduși atâta drum de pe Pământ, doar ca să fim testați? Şi incitați de existența creaturilor din alte lumi? Sau există un alt scop, mai profund?

În vehiculul care gonea se lăsă liniștea. Nicole, care stătea la mijloc, își trase fiicele mai aproape.

— Ştiți că vă iubesc, nu-i așa?

— Da, mamă, răspunse Simone. Şi noi te iubim.