Grădina din Rama

7

Şapte ore mai târziu, Benjy dormea liniștit în patul lui de acasă. Între timp, în partea cealaltă a coloniei, spitalul Noului Eden era o casă de nebuni. Oameni și bioți alergau de colo-colo, brancarde cu trupuri stăteau pe hol și pacienții urlau în agonie. Nicole vorbea la telefon cu Kenji.

— Avem nevoie ca toți Tiasso din colonie să fie trimiși aici cât mai urgent. Încearcă să-i înlocuiești pe cei care lucrează la geriatrie sau pediatrie cu Garcia, sau chiar cu Lincolni. Adună personalul uman din clinicile sătești. Situația este foarte gravă.

Din cauza zgomotului din spital abia auzea ce spunea Kenji.

— Rău, foarte rău, îi răspunse. Până acum avem douăzeci și șapte de internați și știm de patru morți. Întreaga zonă Nara — enclava în stil japonez cu case de lemn din spatele Vegasului, înconjurată de pădure — e un dezastru. Incendiul s-a extins prea repede… Oamenii au intrat în panică.

— Doamna Wakefield, doamna Wakefield. Vă rog să veniți imediat la numărul 204.

Nicole puse receptorul în furcă și o luă la fugă pe hol, apoi sui scara la etaj. Muribundul de la 204 era un bun prieten de-al ei, coreeanul Kim Lee, care asigurase legătura cu comunitatea din Hakone pe vremea când Nicole era guvernator provizoriu.

Kim fusese printre primii care își construiseră case în Nara. În timpul incendiului, pătrunsese în casa în flăcări să-și salveze băiatul de șapte ani. Fiul avea să trăiască, deoarece Kim îl protejase cu grijă când îl scosese dintre flăcări, dar tatăl suferise arsuri de gradul trei pe majoritatea corpului.

Pe coridor, Nicole trecu pe lângă Turner.

— Nu cred că mai putem face ceva pentru prietenul tău de la 204, îi spuse acesta. Aș vrea să-ți știu părerea… Sună-mă în camera de urgență. Tocmai au adus o femeie în stare critică pe care focul a prins-o în casă.

Nicole inspiră adânc și deschise încet ușa salonului. Soția lui Kim, o coreeancă drăguță de treizeci și cinci de ani, stătea tăcută într-un colț. În timp ce Nicole o liniștea pe femeie, Tiasso care monitoriza datele lui Kim îi aduse un set de diagrame. Starea bărbatului era cu adevărat fără speranță. Când Nicole ridică ochii, fu mirată s-o vadă pe Ellie, cu un bandaj mare pe tâmpla dreaptă, stând în picioare lângă patul lui Kim și ținându-l de mână pe muribund.

— Nicole, șopti cu greu acesta îndată ce o recunoscu. Toată pielea feței îi era înnegrită. Chiar și rostirea unui cuvânt îl făcea să sufere.

— Vreau să mor, spuse bărbatul făcând un semn din cap spre soția lui.

Doamna Kim se ridică și se apropie de Nicole.

— Soțul meu vrea să semnez pentru eutanasie, zise ea, dar eu nu vreau, decât dacă-mi spuneți că nu mai are absolut nici o șansă să mai fie fericit vreodată.

Începu să plângă, însă se stăpâni. Nicole ezită o clipă.

— Nu-ți pot spune asta, doamnă Kim, rosti ea cu amărăciune. Se uită de la soț la soție. Ce-ți pot spune este că probabil va muri în următoarele douăzeci și patru ore și că, până la moarte, va suferi fără încetare. Dacă are loc vreo minune medicală și supraviețuiește, va rămâne serios desfigurat și infirm pentru tot restul vieții.

— Vreau să mor acum, repetă cu greu Kim.

Nicole trimise pe Tiasso după documentele de eutanasie. Acestea trebuiau semnate de medicul curant, de soție și pacient dacă, după părerea medicului, era în stare să ia singur decizii. În timp ce Tiasso pleca, Nicole îi făcu semn lui Ellie s-o urmeze pe hol.

— Ce cauți aici? o întrebă în șoaptă când nu mai putură fi auzite. Ți-am spus să stai acasă și să te odihnești. Ai suferit o contuzie urâtă.

— N-am nimic, mamă. În plus, când am auzit că domnul Kim a fost ars rău, am vrut să fac ceva să-l ajut. A fost un prieten minunat în anii aceia de început.

— E într-o stare teribilă, clătină din cap Nicole. Nu-mi vine să cred că mai trăiește.

Ellie întinse mâna și-i atinse brațul.

— El vrea ca moartea lui să fie de folos, rosti ea. Doamna Kim mi-a vorbit despre asta… Deja am trimis după Amadou, dar trebuie să vorbești cu Turner.

Nicole se uită lung la fiica ei.

— Despre ce vorbești?

— Nu-l mai ții minte pe Amadou Diaba? Prietenul lui Eponine, farmacistul nigerian cu bunica Senoufo. Cel care s-a îmbolnăvit de RV-41 în urma unei transfuzii de sânge. În tot cazul, Eponine mi-a spus că inima lui se deteriorează rapid.

Nicole rămase tăcută câteva secunde. Nu-i venea să creadă ce auzea. În cele din urmă spuse:

— Vrei ca eu să-i cer lui Turner să realizeze un transplant de cord manual, chiar acum, în toiul crizei?

— Dacă el se hotărăște acum, poate fi făcută mai târziu, diseară, nu-i așa? Inima domnului Kim poate fi păstrată în stare bună cel puțin până atunci.

— Ascultă, Ellie, nici măcar nu știm…

— Am verificat deja, o întrerupse tânăra. Un Tiasso a verificat că domnul Kim este un donator acceptabil.

Nicole clătină din nou din cap.

— Bine, bine. Am să mă gândesc la asta. Între timp, vreau să te întinzi și să te odihnești. O contuzie nu-i o bagatelă.

— Ce-mi ceri să fac? o întrebă neîncrezător Turner.

— Haideți, domnule doctor, nu doamna Wakefield vă cere asta, spuse Amadou cu accentul său englezesc impecabil. Eu vă rog. Vă implor să faceți operația și să nu vă gândiți că-i riscantă. Chiar dumneavoastră mi-ați spus că nu mai am decât trei luni de trăit. Sunt perfect conștient că s-ar putea să mor pe masa de operație. Dar dacă supraviețuiesc, conform statisticilor pe care mi le-ați arătat, am cincizeci la sută șanse să mai trăiesc încă opt ani. Aș putea chiar să mă însor și să am un copil.

Turner se răsuci pe călcâie și privi ceasul de pe peretele biroului său.

— Domnule Diaba, uită pentru o clipă că-i trecut de miezul nopții și că mă ocup de arși de nouă ore în șir. Gândește-te ce-mi ceri. De cinci ani n-am mai făcut un transplant de inimă. Şi niciodată n-am făcut unul fără să mă bazez pe cel mai bun personal cardiolog și cel mai grozav echipament de pe Pământ. Toată munca de chirurgie, de exemplu, era făcută întotdeauna de roboți.

— Înțeleg toate astea, domnule doctor. Dar nu-i chiar același lucru. Fără operație, voi muri în mod sigur. E aproape cert că în viitorul apropiat nu se va găsi alt donator. În plus, Ellie mi-a spus că de curând ați revăzut toate procedurile transplantului, când ați pregătit bugetul pentru noul echipament…

Turner îi aruncă lui Ellie o privire mirată.

— Mama mi-a vorbit de pregătirile dumneavoastră minuțioase, domnule doctor. Sper că nu vă supărați că i-am spus lui Amadou.

— Voi fi încântată să te ajut cu tot ce pot, adăugă și Nicole. Deși n-am participat niciodată la o operație pe cord, mi-am făcut rezidențialul într-un institut de cardiologie.

Turner se uită prin cameră, mai întâi la Ellie, apoi la Amadou și Nicole.

— Atunci, rămâne stabilit, cred. Nu mi-ați dat de ales.

— O veți face? exclamă Ellie cu entuziasm tineresc.

— Voi încerca, răspunse medicul și se întoarse spre Amadou. Ştii, nu-i așa, că există puține șanse să te mai trezești vreodată?

— Da, domnule doctor. Dar puține șanse tot sunt mai bune decât nici una… Vă mulțumesc!

Turner se întoarse către Nicole.

— Ne întâlnim peste cincisprezece minute în biroul meu, ca să revedem procedura… Şi, apropo, doamna doctor Wakefield, te rog să pui un Tiasso să ne aducă un ibric cu cafea proaspătă.

Pregătirea pentru operație îi aduse lui Turner amintiri îngropate în cotloanele minții. De câteva ori chiar își imagină, preț de câteva secunde, că se afla iar în Centrul Medical din Dallas. Își aminti cât de fericit fusese în zilele acelea de demult. Își iubise munca și familia. Viața lui fusese aproape perfectă.

Turner și Wakefield notară cu atenție succesiunea acțiunilor ce trebuiau executate înainte de a începe procedura. Apoi, în timpul operației propriu-zise, se opriră să se consulte după fiecare etapă importantă. În timpul procedurii, nu surveni nici un eveniment nedorit. Turner scoase inima lui Amadou și o întoarse astfel încât Nicole și Ellie (fata insistase să rămână, în caz că ar fi putut ajuta cu ceva) să poată vedea cât de rău se atrofiaseră mușchii. Inima bărbatului era uri dezastru. Probabil că Amadou ar fi murit în mai puțin de o lună.

O pompă automată circulă sângele pacientului, în timp ce inima nouă fu „legată” la toate arterele și venele principale. Aceea era faza cea mai dificilă și periculoasă a operației. În experiența lui Turner, nu fusese niciodată realizată de mâini omenești.

Îndemânarea sa chirurgicală fusese șlefuită în urma multelor operații manuale pe care le realizase în cei trei ani de când era în Noul Eden. El însuși fu mirat de ușurința cu care conectă inima la vasele de sânge ale lui Amadou.

Spre sfârșitul procedurii, când toate fazele periculoase se încheiaseră, Nicole se oferi să termine puținul care mai rămăsese de făcut. Turner clătină însă din cap. În ciuda faptului că în colonie se apropiau zorii, era hotărât să termine el însuși operația.

Oare oboseala extremă făcu ca ochii să-i joace feste în ultimele minute? Sau de vină fusese valul de adrenalină provocat de gândul că operația va reuși? Indiferent de motiv, în etapele finale, Robert Turner fu martorul unor schimbări periodice și remarcabile ale feței lui Amadou. De mai multe ori, chipul pacientului său se transformă încet sub ochii lui, trăsăturile devenind cele ale lui Carl Tyson, tânărul negru pe care Turner îl omorâse în Dallas. O dată, după ce termină o cusătură, Turner se uită la Amadou și se sperie de rânjetul obraznic al lui Tyson. Clipi de câteva ori, se uită din nou, dar pe masa de operație era doar Amadou Diaba.

După ce fenomenul surveni de mai multe ori, Turner o întrebă pe Nicole dacă observase ceva neobișnuit la fața lui Amadou.

— Nimic în afară de zâmbetul lui, răspunse ea. N-am mai văzut pe cineva așa, în stare de anestezie.

Când operația se termină și Tiasso raportă că toate semnele vitale ale pacientului erau excelente, Turner, Nicole și Ellie exaltară de fericire, în ciuda oboselii. Turner le invită pe cele două în biroul său pentru a sărbători victoria cu o ceașcă de cafea. În clipa aceea, nici măcar nu-și dădea seama că urma s-o ceară în căsătorie pe Ellie.

Ellie rămase înmărmurită, holbându-se pur și simplu la medic. El se uită la Nicole, apoi își întoarse privirea spre fată.

— Ştiu că am făcut-o prea brusc, spuse Turner, dar în mintea mea nu există nici un dubiu. Te iubesc. Vreau să mă însor cu tine. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Timp de aproape un minut, în cameră domni o tăcere deplină. În acest timp, Turner se duse la ușă și o încuie. Deconectă chiar și telefonul. Ellie dădu să vorbească.

— Nu, vorbi el pătimaș, nu spune încă nimic. Mai întâi trebuie să fac ceva.

Se așeză pe un scaun și trase adânc aer în piept.

— Ceva ce trebuia să fac de mult, continuă liniștit. În plus, amândouă meritați să cunoașteți întreg adevărul despre mine.

Ochii i se umeziră de lacrimi chiar înainte de a-și începe povestea. Glasul i se frânse când vorbi prima oară, dar se adună și continuă.

— Aveam treizeci și trei de ani și eram revoltător de fericit. Eram deja unul dintre chirurgii cardiologi de frunte din America, aveam o soție frumoasă și iubitoare și două fete, una de trei și alta de doi ani. Locuiam într-o vilă cu piscină dintr-o comunitate situată la vreo patruzeci de kilometri nord de Dallas.

într-o noapte, când m-am întors acasă de la spital — era foarte târziu, căci supravegheasem o operație de inimă neobișnuit de dificilă — , am fost oprit la poarta comunității de gărzile de securitate. Acționau anapoda, de parcă nu știau ce să facă, dar după un apel telefonic și câteva priviri ciudate înspre mine, m-au lăsat să trec.

În fața casei mele erau parcate două mașini de poliție și o ambulanță. Trei dube TV se aflau în vâlceaua din spatele casei. Când am dat să cotesc pe aleea spre garaj, un polițist m-a oprit. Orbit de blițurile aparatelor de fotografiat și de reflectoarele camerelor TV, am fost condus în casă de polițist.

Soția mea zăcea sub un cearceaf pe un pat de campanie în holul principal, lângă scara ce ducea la etaj. Avea beregata tăiată. Am auzit niște oameni vorbind la etaj și am alergat să-mi văd fetele. Zăceau tot acolo unde fuseseră ucise — Christie pe podeaua din baie, iar Amanda în patul ei. Nemernicul le tăiase și lor beregata.

Turner izbucni într-un plâns în hohote.

— N-am să uit niciodată priveliștea aceea oribilă. Amanda fusese probabil omorâtă în somn, căci nu avea nici un semn în afară de tăietură… Ce fel de ființă umană putuse ucide niște făpturi atât de inocente?

Lacrimile îi cădeau în cascadă pe obraji. Pieptul îi urca și-i cobora în mod incontrolabil. Preț de mai multe secunde, nu vorbi. Ellie veni tăcută lângă el, se așeză pe podea și-i luă mâna.

— În următoarele cinci luni, am fost total năuc. Nu puteam munci, nu puteam mânca. Oamenii au încercat să mă ajute — prietenii, psihiatrii, alți medici — , dar în zadar. Pur și simplu nu puteam accepta că soția și fetele mele fuseseră omorâte.

În mai puțin de o săptămână, poliția a arestat un suspect. Îl chema Carl Tyson. Era un negru de douăzeci și trei de ani, care livra articole de băcănie pentru un supermarket din vecinătate. Mai fusese la noi acasă de câteva ori — mi-am amintit că eu însumi îl văzusem o dată sau de două ori — și cu siguranță cunoștea casa.

În ciuda amețelii mele din perioada aceea, eram conștient de ce se întâmpla în investigarea asasinării Lindei. La început, totul păruse foarte simplu. În toată casa au fost găsite amprentele recente ale lui Tyson. Chiar în după-amiază aceea, fusese în comunitatea noastră, cu o livrare. Majoritatea bijuteriilor Lindei lipseau, așa că era evident că motivul fusese jaful. Mi-am închipuit că suspectul avea să fie imediat condamnat și executat.

Problema a început însă să se încețoșeze. Nici una dintre bijuterii n-a fost găsită. Gărzile de securitate înregistraseră intrarea și ieșirea lui Tyson pe poarta principală, dar el stătuse în Greenbriar doar douăzeci și două de minute, ceea ce cu greu i-ar fi dat timp să livreze produsele și să comită un jaf plus trei crime. Pe lângă asta, după ce un avocat renumit s-a hotărât să-l apere și să-l ajute să-și pregătească declarațiile sub jurământ, Tyson a susținut că Linda îl rugase să mute niște mobile în după-amiaza aceea. Era o explicație perfectă pentru prezența amprentelor lui prin toată casa…

Turner se opri, reflectând, cu fața vizibil îndurerată. Ellie îi strânse mâna cu blândețe și el continuă:

— La proces, acuzarea a susținut că Tyson adusese în casă articolele de băcănie după-amiaza și că, după ce discutase cu Linda, aflase că eu aveam să întârzii la clinică. Cum soția mea era o femeie prietenoasă și încrezătoare, era foarte posibil să fi stat la taclale cu băiatul de la livrări și să-i fi spus în treacăt că urma să întârzii. În tot cazul, conform procurorului, Tyson s-a întors când și-a terminat serviciul la supermarket. A escaladat zidul de piatră din jurul domeniului și a traversat terenul de golf. Apoi a intrat în casă, cu intenția de a fura bijuteriile Lindei, așteptându-se ca toți din familie să doarmă. Se pare că soția mea l-a surprins și el a intrat în panică, omorând-o mai întâi pe Linda și apoi pe fete, ca să fie sigur că nu existau martori.

În ciuda faptului că nimeni nu-l văzuse pe Tyson întorcându-se în comunitate, am considerat că pledoaria acuzării era extrem de convingătoare și că omul avea să fie condamnat cu ușurință. La urma urmelor, nu avea absolut nici un alibi pentru perioada de timp în care fusese comisă crima. Noroiul de pe pantofii lui se potrivea exact cu noroiul din albia pârâului pe care ar fi trebuit să-l traverseze pentru a ajunge în spatele casei. Nu se prezentase la muncă timp de două zile după crime. În plus, când fusese arestat, avea asupra lui o mare sumă de bani pe care spunea că „a câștigat-o la pocher”.

Pe durata susținerii apărării, am început să am dubii cu privire la sistemul judiciar american. Avocatul lui Tyson a transformat totul într-o problemă rasială, descriindu-l ca pe un negru tânăr sărac și nefericit, care era băgat după gratii pe baza unor probe circumstanțiale. Tot ce făcuse Tyson în ziua aceea, a susținut avocatul, a fost să livreze la adresa mea produsele de băcănie. Altcineva, un maniac necunoscut, escaladase gardul de la Greenbriar, furase bijuteriile și apoi le omorâse pe Linda și pe fetițe.

În ultimele două zile ale procesului, m-am convins, mai mult urmărind în primul rând limbajul trupului juraților, că Tyson avea să fie achitat. De indignare, m-a apucat nebunia. În mintea mea nu există nici un dubiu că tânărul comisese crimele. Gândul că s-ar fi putut să fie eliberat era de nesuportat.

În fiecare zi cât a durat procesul — adică timp de șase săptămâni — , am fost la tribunal cu mica mea trusă medicală. După cum era de așteptat, paza mi-a verificat trusa de fiecare dată când am intrat, dar după un timp, mai ales pentru că majoritatea gardienilor mă compătimeau pentru suferința mea, am fost lăsat să trec fără control.

În săptămâna dinaintea încheierii procesului, am plecat cu avionul în California, chipurile pentru a participa la un seminar medical, dar în realitate, ca să cumpăr de pe piața neagră un pistol care să încapă în trusa medicală. Așa cum sperasem, în ziua verdictului, gardienii nu m-au pus să deschid trusa.

Când s-a anunțat achitarea, în sala tribunalului s-a produs hărmălaie. Toți negrii de la galerie au strigat „Ura!”, iar Tyson și avocatul său, un evreu pe nume Irvin Bernstein, s-au îmbrățișat reciproc. Eram pregătit să acționez. Am deschis trusa, am asamblat pistolul, am sărit peste barieră și i-am omorât pe amândoi.

Medicul inspiră adânc și făcu o pauză.

— Niciodată n-am recunoscut, nici măcar față de mine însumi, că am făcut un lucru rău. Totuși, pe durata acestei operații făcute prietenului nostru, domnul Diaba, am avut un moment în care am înțeles în mod clar cât de mult mi-a otrăvit sufletul conflictul emoțional în toți acești ani… Actul meu violent de răzbunare nu mi-a redat soția și copiii. Nici nu m-a făcut mai fericit, în afară de acea plăcere animalică și bolnăvicioasă pe care am simțit-o în clipa în care am știut că atât Tyson cât și avocatul lui aveau să moară.

În ochii lui Turner sclipeau acum lacrimi de remușcare.

— Deși s-ar putea să nu fiu demn de tine, te iubesc, Ellie Wakefield, și vreau foarte mult să mă căsătoresc cu tine. Sper să mă ierți pentru ceea ce am făcut cu ani în urmă.

Ellie se uită la el și-i strânse din nou mâna.

— Cunosc foarte puține despre dragoste, spuse ea încet, pentru că n-am trăit-o. Dar știu că ceea ce simt pentru tine e minunat. Te admir, te respect, și poate chiar te iubesc. Aș vrea să discut cu părinții mei despre asta, bineînțeles… dar dacă ei n-au nimic împotrivă, da, domnule doctor Robert Turner, voi fi foarte fericită să mă mărit cu tine.