Grădina din Rama

2

Petrecerea de reunire a familiei fu un succes. Benjy o îmbrățișă pe iubita lui Simone în clipa în care ea păși în apartament. Katie îl țintuise pe Patrick la podea, cu doar un minut mai târziu.

— Vezi, spuse ea, încă sunt mai tare decât tine.

— Dar nu cu mult, răspunse Patrick. Mă fac tot mai puternic. Ar fi bine să te păzești.

Nicole îi îmbrățișă pe Richard și pe Michael, înainte ca micuța Ellie să vină în fugă la ea și să-i sară în brațe. Era seară, la două ore după cină conform zilei de douăzeci și patru de ore folosită de familie, și Ellie fusese aproape gata de culcare când sosiseră mama și surorile ei. Fetița porni pe hol spre camera ei după ce îi arătă cu mândrie lui Nicole că acum știa să citească „pisică”, „câine” și „băiat”.

Adulții îl lăsară pe Patrick să rămână treaz, până când băiatul fu epuizat. Michael îl duse în pat, iar Nicole îl înveli.

— Mă bucur că te-ai întors, mami, zise el. Mi-a fost tare dor de tine.

— Şi mie mi-a fost dor de tine, încuviință Nicole. Nu cred că am să mai fiu plecată atât de mult.

— Sper că nu, rosti băiatul de șase ani. Îmi place să te am aici.

La ora 1 noaptea, toată lumea dormea în afară de Nicole. Nu era deloc obosită. În definitiv, tocmai se trezise dintr-un somn de cinci săptămâni. După ce se foi o jumătate de oră în pat, lângă Richard, hotărî să facă o plimbare.

Deși apartamentul în sine nu avea ferestre, în micul vestibul care se afla chiar la intrarea holului se afla o fereastră exterioară care oferea o priveliște ce tăia respirația spre celelalte două vârfuri ale Bazei de Tranzit. Nicole păși în vestibul, își puse costumul spațial și rămase în fața ușii care dădea spre exterior. Aceasta nu se deschise. Nicole zâmbi. Poate că, într-adevăr, Katie are dreptate. Poate că suntem pur și simplu prizonieri. Încă din primele zile ale șederii lor, fusese limpede că ușa exterioară era încuiată intermitent. Vulturul le explicase că era „necesar” să fie împiedicați să vadă lucruri pe care nu le „puteau” înțelege.

Nicole se uită pe fereastră. În momentul acela, o navetă similară ca formă celei care, în urmă cu treisprezece luni, îi adusese la Baza de Tranzit, se apropia de baza de transport a Modulului de Locuit. Ce gen de creaturi minunate conțin? se gândi Nicole. Sunt și ele la fel de uluite cum eram noi atunci când am sosit?

Nicole nu avea să uite niciodată primele imagini ale Bazei de Tranzit. După ce părăsise Halta, întreaga familie crezuse că avea să ajungă la următoarea destinație în câteva ore. Se înșelaseră. Distanțarea lor de Rama se mărise treptat până ce, după șase ore, n-o mai văzură deloc în stânga.

Luminile Haltei din spate deveneau tot mai slabe. Erau cu toții obosiți. În cele din urmă, toată familia adormise. Katie fusese cea care îi trezise.

— Văd unde mergem, strigase ea victorioasă, neputându-și înfrâna surescitarea.

Arătase pe fereastra din față a navetei, puțin la dreapta, spre locul în care o lumină puternică în continuă creștere se ramifica în trei. În următoarele patru ore, imaginea Bazei de Tranzit crescuse tot mai mult. De la distanță fusese o priveliște uluitoare, un triunghi echilateral cu trei sfere transparente, strălucitoare în vârfuri. Şi la ce scară! Nici chiar experiența cu Rama nu-i pregătise pentru măreția acelei incredibile creații inginerești. Fiecare dintre cele trei laturi, în realitate coridoare de transport ce conectau între ele cele trei module sferice, aveau peste o sută cincizeci de kilometri lungime. Sferele din vârfuri aveau diametrul de douăzeci și cinci de kilometri. Chiar și de la mare distanță, oamenii puteau distinge activitate pe multe dintre nivelurile separate din interiorul modulelor.

— Ce o să se întâmple acum? o întrebase neliniștit Patrick pe Nicole, când naveta își schimbase ruta și pornise către unul dintre vârfurile triunghiului.

Nicole îl luase în brațe.

— Nu știu, iubitule, îi răspunsese ea blând. Trebuie să așteptăm să vedem.

Benjy fusese total uluit. Se holbase ore întregi la marele triunghi luminat din spațiu. Simone se trezise deseori lângă el, ținându-l de mână. În timp ce naveta se apropia tot mai mult de una dintre sfere, fata îi simțise mușchii încordându-se.

— Nu te speria, totul o să fie bine, îi zisese liniștitor. Naveta intrase într-un coridor îngust practicat în sferă și andocase într-o dană de la marginea bazei de transport. Familia părăsise cu prudență naveta, luând bagajele și calculatorul lui Richard. Naveta plecase imediat după aceea, speriindu-i până și pe adulți cu dispariția ei rapidă. În mai puțin de un minut, auziseră primul glas imaterial.

— Bun venit, vorbise un ton lipsit de modulații. Ați ajuns în Modulul de Locuit. Mergeți drept înainte și opriți-vă în fața peretelui cenușiu.

— De unde vine glasul ăsta? întrebase Katie și în vocea ei se citea spaima pe care o simțeau cu toții.

— De pretutindeni, răspunsese Richard. E deasupra noastră, în jurul nostru, chiar și sub noi.

Se uitaseră cu atenție la pereți și la tavan.

— Dar cum de cunoaște engleza? întrebase Simone. Mai sunt și alți oameni aici?

— Nu cred, râse nervos Richard. Probabil că locul acesta a fost într-un fel în contact cu Rama și are un algoritm de învățare a limbilor. Mă întreb…

— Vă rog să înaintați, îl întrerupse glasul. Vă aflați în complexul de transport. Vehiculul care vă va duce în sectorul vostru din Modul vă așteaptă la un nivel inferior.

Le trebuiseră câteva minute ca să ajungă la peretele cenușiu. Copiii nu mai fuseseră niciodată în imponderabilitate neîngrădită. Katie și Patrick săreau de pe peron și făceau salturi și rostogoliri în aer. Benjy, uitându-se cum se distrau, încercase să-i imite. Din nefericire, nu-și dăduse seama cum să folosească tavanul și pereții pentru a reveni pe peron. Când îl salvase Simone, era complet dezorientat.

Când întreaga familie și bagajele fuseseră poziționate corespunzător în fața peretelui, o ușă largă se deschisese și ei intraseră într-o cameră mică. Pe o bancă erau aranjate costume speciale care se închideau etanș, căști și cizme. Glasul rostise cu monotonia sa absolută:

— Baza de transport și majoritatea zonelor comune de aici, de la Baza de Tranzit, nu au o atmosferă potrivită pentru specia voastră. Va trebui să purtați această îmbrăcăminte, în afară de cazul în care vă aflați în apartamentul vostru.

După ce se îmbrăcaseră, o ușă se deschisese din peretele opus și intraseră în holul principal al bazei de transport a Modulului de Locuit. Stația era identică cu cea pe care aveau s-o vadă mai târziu în Modulul Tehnic. Nicole și familia coborâră două niveluri, după cum îi îndrumase Glasul, și porniseră în lungul perimetrului circular spre locul în care aștepta „autobuzul”. Vehiculul închis era confortabil și bine luminat, dar, pe durata acelei ore și jumătate cât călătoriseră printr-un labirint de coridoare, nu putuseră să vadă afară. În cele din urmă autobuzul se oprise și capota i se ridicase.

— Mergeți pe coridorul din stânga voastră, îi îndrumase alt glas, similar cu primul, de îndată ce se aflară pe podeaua metalică. După patru sute de metri, se desparte în două culoare. Luați-o pe culoarul din dreapta și opriți-vă în fața celui de al treilea marcaj pătrat din stânga. Aceea este ușa apartamentului vostru.

Patrick o rupse la fugă pe unul dintre coridoare.

— Acela nu este coridorul corect, anunțase fără inflexiuni glasul. Întoarce-te pe platformă și ia-o pe următorul coridor din stânga.

Pe drumul de la platformă la apartament nu era nimic de văzut. În lunile care urmaseră, bătuseră de multe ori coridorul, fie pentru a merge în sala de sport, fie la testele din Modulul Tehnic, dar niciodată nu văzuseră altceva decât pereți, tavane și marcaje pătrate, pe care ajunseseră să le recunoască drept uși. În mod evident, locul era supravegheat cu atenție. De la început, Nicole și Richard fuseseră convinși că unele, probabil multe, dintre apartamentele din zona lor erau ocupate de cineva sau ceva, dar niciodată nu văzuseră pe coridoare unul dintre Ceilalți.

După ce găsiseră ușa apartamentului lor și intraseră, Nicole și familia își scoseseră în vestibul îmbrăcămintea specială și o depozitaseră în dulapurile create în acel scop. Copiii se uitaseră pe rând pe fereastră la celelalte două module sferice, în timp ce așteptau să se deschidă ușa interioară. După câteva minute, văzuseră pentru prima dată interiorul noului lor cămin.

Fuseseră cu toții copleșiți. În comparație cu condițiile relativ primitive de trai din Rama, apartamentul din Baza de Tranzit era un adevărat paradis. Fiecare copil avea camera lui. Michael avea o serie de încăperi pentru el singur la capătul marelui apartament; dormitorul lui Nicole și al lui Richard, având chiar și un pat dublu, se afla în capătul opus al apartamentului, lângă holul de la intrare. Existau patru băi, plus o bucătărie, o sufragerie, și chiar și o cameră de joacă pentru copii. Mobila din fiecare cameră era surprinzător de potrivită și proiectată cu gust. Apartamentul acoperea peste patru sute de metri pătrați de spațiu locuibil. Până și adulții fuseseră înmărmuriți.

— Cum Dumnezeu au putut face asta? îl întrebase Nicole pe Richard în acea primă noapte, departe de urechile copiilor încântați din cale afară.

Richard aruncase în jur o privire uimită și răspunsese:

— Nu pot decât să presupun că, cumva, toate acțiunile noastre din Rama au fost monitorizate și transmise aici, la Baza de Tranzit. Probabil că au avut acces la bazele noastre de date și au extras de acolo informații despre modul în care trăim. Firește, chiar și aici, departe, dacă au receptoare sensibile, pot culege semnale TV de pe Pământ. Nu-i jenant să te gândești că suntem reprezentați de astfel…

— Bun venit, îl întrerupsese altă voce care părea că vine din toate direcțiile. Sperăm că totul din apartament este satisfăcător. Dacă nu este, vă rugăm să ne comunicați. Nu putem să răspundem la tot ce spuneți în orice moment și, de aceea, a fost stabilit un regim simplu de comunicare. Pe masa din bucătăria voastră există un buton alb. Vom presupune că tot ceea ce spune un individ după ce a apăsat butonul alb ne este destinat. Când terminați comunicarea, apăsați din nou butonul alb. În felul acesta…

— Mai întâi, o întrebare, intervenise Katie. Alergase în bucătărie și apăsase pe buton.

— Totuși, cine sunteți?

O mică întârziere de poate o secundă precedase răspunsul.

— Suntem inteligența colectivă care guvernează Baza de Tranzit. Suntem aici să vă ajutăm, să vă facem să vă simțiți mai bine și să vă asigurăm toate cele necesare traiului. De asemenea, din când în când, vă vom cere să îndepliniți anumite sarcini care ne vor ajuta să vă înțelegem mai bine…

Nicole nu mai vedea naveta pe care o urmărise pe fereastră. De fapt, fusese atât de adâncită în amintirile legate de sosirea la Baza de Tranzit încât uitase temporar de noii sosiți. Acum, în timp ce revenea la prezent, vedea cu ochii minții un grup de creaturi ciudate debarcând pe un peron și tresărind la auzul unui glas care li se adresa în limba lor natală. Experiența uimirii este probabil universală și aparține tuturor substanțelor chimice conștiente, se gândi ea.

Ochii i se concentrară asupra Modulului Administrativ din depărtare. Ce se petrece acolo? se întrebă. Noi, creaturi nefericite, ne mișcăm încolo și-ncoace între Modulul de Locuit și cel Tehnic. Toate activitățile noastre par să fie logic orchestrate. Dar de către cine? Şi pentru ce? De ce a adus cineva toate aceste ființe în această lume artificială?

Nu avea nici un răspuns la aceste întrebări infinite. Ca de obicei, îi dădeau un puternic simț al propriei insignifianțe. Impulsul imediat fu să se întoarcă și să-și îmbrățișeze unul dintre copii. Îi veni să râdă de propria ei persoană. Ambele imagini sunt adevărate indicii ale situației noastre în Cosmos, se gândi. Suntem simultan vital de importanți pentru copiii noștri, dar nu reprezentăm absolut nimic în marea schemă a lucrurilor. Îți trebuie enorm de multă înțelepciune ca să vezi că între aceste două puncte de vedere nu există nici o contradicție.