Grădina din Rama

3

26 MAI 2201

Acum cinci ore, în interiorul lui Rama a început o serie de evenimente ieșite din comun. La momentul respectiv, mâncam cu toții friptură de vită, cartofi și salată (în efortul de a ne convinge că ceea ce mâncăm este delicios, avem denumiri pentru fiecare dintre combinațiile chimice pe care le obținem de la ramani — denumirile derivă, în general, din tipul substanțelor nutritive asigurate, astfel că „friptura de vită” este bogată în proteine, „cartofii” sunt la origine carbohidrați etc), când am auzit un șuierat clar și îndepărtat. Ne-am oprit din mâncat și bărbații s-au repezit să ajungă la suprafață. Cum șuieratul persista, am înșfăcat-o pe Simone, am înfășurat-o în mai multe pături, mi-am înhățat hainele groase și am plecat după Michael și Richard, sus, în frig.

La suprafață, șuieratul era mult mai puternic. Eram absolut siguri că venea dinspre sud dar, cum în Rama era întuneric, nu ne venea să ne îndepărtăm de adăpost. Totuși, după câteva minute am început să vedem pete de lumină reflectate de oglinzile suprafețelor zgârie-norilor din jur și nu ne-am mai putut înfrâna curiozitatea. Ne-am furișat cu grijă spre țărmul sudic al insulei, unde între noi și impunătoarele coarne ale Emisferei Sudice a lui Rama nu aveau să mai fie clădiri.

Când am ajuns la țărmul Oceanului Cilindric, un fascinant spectacol de lumini era deja în desfășurare. Arcurile de lumină multicoloră ce zburau prin aer luminând giganticele piscuri ale Emisferei Sudice au continuat mai bine de o oră. Până și Simone era fascinată de mănunchiurile prelungi de raze roșii, albastre și galbene care jucau între piscuri, desenând curcubee în întuneric. Când spectacolul a încetat brusc, ne-am aprins lanternele și am pornit spre adăpost.

După câteva minute de mers, conversația animată ne-a fost întreruptă de un țipăt strident lung și îndepărtat, sunetul inconfundabil al uneia dintre creaturile aviare care ne ajutaseră anul trecut pe Richard și pe mine să fugim din New York. Ne-am oprit brusc și am ascultat. Întrucât de când revenisem în New York pentru a-i avertiza pe ramani asupra proiectilelor nucleare, nici n-am văzut, nici n-am auzit vreun aviar, eu și Richard am fost foarte emoționați. Richard fusese de câteva ori la adăpostul lor, însă nu primise nici un răspuns la strigătele îndreptate în josul coridorului vertical. Chiar în urmă cu o lună, spusese că bănuia că aviarii plecaseră definitiv din New York — țipătul din seara asta indica în mod clar că măcar unul dintre prietenii noștri se mai găsea încă prin preajmă.

După câteva secunde, înainte să apucăm să discutăm dacă era cazul ca unul dintre noi să meargă în direcția țipătului, am auzit alt zgomot, tot familiar, prea puternic ca să ne simțim în largul nostru. Din fericire, periile târâtoare nu se aflau între noi și adăpost. Am cuprins-o pe Simone cu ambele brațe și am sprintat spre casă, cât pe ce, în graba mea, să mă izbesc de cel puțin două ori de clădiri, în beznă. Michael a sosit ultimul. Până atunci, eu terminasem de deschis atât copertina cât și grilajul.

— Sunt mai mulți, a spus Richard cu sufletul la gură, în timp ce zgomotul octopăianjenilor ne înconjura.

A îndreptat fasciculul lanternei spre aleea lungă ce ducea la est de adăpostul nostru și am văzut două forme mari și întunecate avansând spre noi. În mod normal, mergem la culcare la două-trei ore după cină, dar în seara asta am făcut o excepție. Spectacolul de lumină, țipătul strident al aviarului și întâlnirea cu octopăianjenii evitată în ultima clipă ne sporise adrenalina. Am discutat și-am tot discutat. Richard avea convingerea că era pe cale să se întâmple ceva cu adevărat important. Ne-a reamintit că și manevra lui Rama care născuse temeri pe Pământ fusese precedată de un spectacol de lumină în Emisfera Sudică. La vremea aceea, își amintea el, părerea unanimă a astronauților expediției Newton fusese că demonstrația era menită a fi un anunț sau poate un fel de alertă. Care era, oare, semnificația orbitoarei reprezentații din seara asta? se întreba el.

Pentru Michael, care nu fusese mult timp în Rama înainte de trecerea la mică distanță de Pământ și nici nu avusese contact direct cu aviarii sau cu octopăianjenii, evenimentele din seara asta aveau proporții majore. Privirea aruncată în fugă creaturilor cu tentacule care veneau înspre noi pe alee îi oferise o estimare a groazei pe care eu și Richard o simțiserăm anul trecut, când urcaserăm în fugă piroanele bizare și scăpaserăm din adăpostul octopăianjenilor.

— Octopăianjenii sunt ramanii? a întrebat Michael. Dacă da, atunci de ce trebuie să fugim de ei? Tehnologia lor a depășit-o atât de mult pe a noastră încât, efectiv, pot face cu noi orice doresc.

— Octopăianjenii sunt pasageri în acest vehicul, exact ca și noi, a răspuns Richard repede. La fel și aviarii. Octozii cred că s-ar putea ca noi să fim ramanii, dar nu sunt siguri. Aviarii reprezintă o enigmă. De bună seamă, ei nu pot fi o specie capabilă de călătorii spațiale. În primul rând, cum au ajuns la bord? Să fie, oare, o parte din ecosistemul raman inițial?

Instinctiv, am lipit-o pe Simone de trupul meu. Atât de multe întrebări! Atât de puține răspunsuri! Prin minte mi-a trecut fulgerător imaginea sărmanului Takagishi, împăiat și etalat în muzeul octopăianjenilor, și m-am cutremurat.

— Dacă suntem pasageri, unde mergem? am întrebat. Richard a oftat.

— Am făcut niște calcule, iar rezultatele nu sunt prea încurajatoare. Deși călătorim foarte repede în raport cu Soarele, viteza e minoră dacă ne referim la grupul nostru local de stele. Dacă traiectoria nu se schimbă, vom părăsi sistemul solar în direcția stelei Barnard. Vom ajunge în sistemul Barnard peste câteva mii de ani.

Simone a început să plângă. Era târziu și era foarte obosită. M-am scuzat și m-am dus în camera lui Michael, să-i dau să mănânce, în timp ce bărbații supravegheau rezultatele senzorilor pe ecranul negru, ca să vadă dacă puteau să-și dea seama ce se întâmpla. Simone a supt agitată, chiar făcându-mă să mă doară sânul o dată. Neliniștea ei era extrem de neobișnuită. De regulă, e un copil potolit.

— Simți și tu teama noastră, nu-i așa? am întrebat-o.

Citisem că pruncii percep emoțiile adulților din jurul lor. Poate că-i adevărat.

Tot n-am putut să mă liniștesc, nici chiar după ce Simone a adormit mulțumită pe pătura ei, pe podea. Simțurile premonitorii mă avertizau că evenimentele din seara asta semnalau tranziția la o fază nouă a vieții noastre la bordul lui Rama. Calculele lui Richard conform cărora Rama ar fi putut să navigheze prin vidul interstelar preț de mai bine de o mie de ani nu mă încurajaseră. Am încercat să mă imaginez trăindu-mi restul vieții în actualele condiții și mintea mi s-a blocat. Cu siguranță, pentru Simone avea să fie o existență plictisitoare. M-am pomenit rostind o rugăciune, către Dumnezeu, sau către ramani, sau către cine or fi fost cei care aveau puterea să modifice viitorul. Rugăciunea era foarte simplă. Mă rugam ca schimbările ce aveau să vină să îmbogățească, cumva, viața viitoare a pruncului meu.

28 MAI 2201

În seara asta s-a auzit din nou un șuierat prelung, urmat de un spectacol de lumină în Emisfera Sudică a lui Rama. Nu m-am dus să-l văd. Am rămas cu Simone în adăpost Michael și Richard nu s-au întâlnit cu nici unul dintre ceilalți ocupanți ai New York-ului. Richard a spus că spectacolul a durat cam tot atât cât primul, dar că reprezentațiile, luate separat, erau considerabil diferite. Impresia lui Michael a fost că singura schimbare majoră era legată de culori. După părerea lui, culoarea predominantă din seara asta fusese albastru, pe când în urmă cu două zile fusese galben.

Richard este convins că ramanii sunt îndrăgostiți de numărul trei și că, de aceea, când se va însera, va mai fi un spectacol de lumină. Cum zilele și nopțile în Rama sunt acum aproximativ egale, având câte douăzeci și trei de ore fiecare — o perioadă de timp pe care Richard o numește echinocțiu raman, prezisă în mod corect de inteligentul meu soț în almanahul pe care ni l-a distribuit lui Michael și mie acum patru luni — , a treia reprezentație va începe în următoarele două zile pământene. Ne așteptăm cu toții ca la scurt timp după a treia demonstrație să se întâmple ceva neobișnuit. Afară de cazul în care siguranța lui Simone va fi incertă, în mod hotărât mă voi uita și eu.

30 MAI 2201

Masivul nostru cămin cilindric este supus acum unei accelerări rapide, care a început de peste patru ore. Richard este atât de emoționat încât abia se poate controla. E convins că dedesubtul Semicilindrului Sudic există un sistem de propulsie care funcționează pe principii fizice care depășesc până și cele mai îndrăznețe închipuiri ale savanților și inginerilor umani. Se uită lung la datele senzorilor externi de pe ecranul negru, ținând în mână multiubitul său calculator portabil și, ocazional, introduce date bazate pe ceea ce vede pe monitor. Din când în când, rostește încet, pentru sine sau pentru noi, manevra despre care crede că este efectuată.

La vremea când Rama efectua corecția de la mijlocul zborului pentru a realiza orbita de impact cu Pământul, eu zăceam inconștientă în fundul puțului, așa că nu știu cât de tare s-a zdruncinat podeaua în decursul manevrelor anterioare. Richard spune că vibrațiile acelea au fost fleacuri pe lângă cele de acum. În momentul de față este dificil chiar și să mergi. Podeaua saltă în sus și în jos la fiecare frecvență înaltă, de parcă la doar câțiva metri de noi ar funcționa un perforator. De când a început accelerarea, o ținem pe Simone în brațe. Nu putem s-o lăsăm pe podea sau în leagăn, pentru că vibrația o sperie. Eu sunt singura care mă mișc cu ea și sunt extrem de precaută. Am mare grijă să nu-mi pierd echilibrul și să cad — Michael și Richard au căzut deja de două ori — fiindcă Simone s-ar putea răni grav, dacă aș cădea într-o poziție necorespunzătoare.

Bruma noastră de mobilă țopăie prin toată camera. Un scaun chiar a sărit pe coridor acum o jumătate de oră și a luat-o spre scări. La început am pus mobila la locul ei cam din zece în zece minute, dar acum o ignorăm pur și simplu — în afară de cazul când pornește spre intrare și poate să ajungă în hol.

În general a fost o perioadă incredibilă, începând cu al treilea și ultim spectacol de lumină din sud. Richard a ieșit primul în noaptea aceea, singur, chiar înainte de lăsarea întunericului. După câteva minute, s-a întors grăbit și surescitat și l-a înhățat pe Michael. După un timp, când s-au întors, Michael arăta de parcă văzuse o stafie.

— Octopăianjenii! a strigat Richard. Sunt adunați cu zecile la doi kilometri spre est.

— Nu știu cu adevărat câți sunt, a spus Michael. I-am văzut cel mult zece secunde, înainte să se stingă luminile.

— M-am uitat mai mult la ei când am fost singur, continuă Richard. I-am văzut foarte clar cu binoclul. La început, erau doar câțiva, dar dintr-o dată au început să sosească în cârduri. Începusem să-i număr, când s-au organizat într-un fel de detașament. În fața formației stătea un octod uriaș cu capul dungat în roșu și albastru.

— Eu n-am văzut nici uriașul roșu-albastru, nici vreo „formație”, preciză Michael, în timp ce eu îi priveam neîncrezător. Însă categoric am văzut mulți cu capete închise la culoare și tentacule negru-aurii. După părerea mea, se uitau spre sud, așteptând să înceapă spectacolul de lumină.

— Am văzut și aviarii, a adăugat Richard, apoi s-a întors către Michael. Cam câți crezi că erau în stolul ăla din aer?

— Douăzeci și cinci, poate treizeci. S-au aventurat sus, deasupra New York-ului, țipând strident în timp ce se înălțau, apoi au zburat spre nord, peste Oceanul Cilindric. Cred că păsările au mai trecut prin asta. Cred că ele știu ce-o să se întâmple.

Am început s-o înfășor pe Simone în pături. I-am explicat lui Richard că nu aveam de gând să ratez ultimul spectacol de lumină. De asemenea, i-am reamintit că-mi jurase că octopăianjenii se aventurează să iasă doar noaptea.

— Asta-i o ocazie deosebită, mi-a răspuns sigur pe sine, tocmai când șuieratul a început să răsune.

Reprezentația din seara asta mi s-a părut mai spectaculoasă. Poate și datorită speranțelor mele. Roșul a fost neîndoielnic culoarea nopții. La un moment dat, un arc roșu intens a desenat un hexagon complet și continuu care lega vârfurile celor șase coarne mai mici. Dar oricât de spectaculoase ar fi fost luminile ramane, nu ele au fost atracția serii. La vreo treizeci de minute de la începerea reprezentației, Michael a strigat:

— Priviți!

A arătat spre țărm în direcția în care el și Richard văzuseră mai devreme octopăianjenii.

Mai multe sfere de lumină luaseră foc simultan pe cer deasupra înghețatului Ocean Cilindric. Flăcările ajungeau până la cincizeci de metri de sol și luminau o zonă de gheață de aproximativ un kilometru pătrat. În timpul minutului în care am putut vedea unele detalii, o masă mare și neagră se mișca pe gheață, înspre sud. Richard mi-a întins binoclul lui tocmai când lumina flăcărilor pălea și am reușit să disting niște creaturi în masa aceea. Un număr surprinzător de mare de octopăianjeni aveau modele colorate pe cap, însă majoritatea era cenușiu închis ca mangalul, precum cel care ne-a urmărit până la adăpost. Atât tentaculele negre-aurii cât și forma corpului lor confirmau faptul că erau din aceeași specie cu cea pe care o văzusem anul trecut cățărându-se pe piroane. Şi Richard avusese dreptate. Erau câteva zeci.

Când manevra a început, ne-am întors repede în adăpost. Era periculos să te afli afară în timpul vibrațiilor extreme. La răstimpuri, din zgârie-norii din jur se desprindeau bucăți mici și se zdrobeau de sol. De îndată ce micul seism s-a pornit, Simone a început să plângă.

După o coborâre dificilă în adăpost, Richard a început să verifice senzorii externi, uitându-se în principal la pozițiile stelelor și planetelor (Saturn este perfect identificabilă în unele sisteme de coordonate ale lui Rama), iar apoi a făcut calcule pe baza datelor observate. Eu și Michael am ținut-o cu rândul pe Simone — până la urmă ne-am așezat în colțul camerei, unde îmbinarea celor doi pereți ne-a dat o oarecare senzație de stabilitate — și am discutat despre ziua uimitoare.

Cam după o oră, Richard a anunțat rezultatele determinării preliminare a orbitei. Mai întâi ne-a oferit elementele orbitale, în raport cu Soarele, ale traiectoriei noastre hiperbolice de dinaintea începerii manevrei. Apoi ne-a prezentat în mod teatral noile elemente osculante (cum le-a numit) ale traiectoriei curente. Undeva într-un cotlon al minții trebuie să fi stocat informațiile ce definesc termenul de „element osculant” dar, din fericire, n-a fost nevoie să caut. Am înțeles din context că Richard folosea un mod prescurtat de a ne spune cât de mult se schimbase hiperbola noastră în primele trei ore ale manevrei. Totuși mi-a scăpat implicația completă a schimbării de excentricitate a hiperbolei.

Michael și-a amintit mai mult din mecanica celestă.

— Ești sigur? a întrebat el aproape imediat.

— Rezultatele cantitative au marje măricele de eroare, a răspuns Richard, dar nu poate exista nici o îndoială privitor la natura calitativă a schimbării traiectoriei.

— Prin urmare, viteza cu care ieșim din sistemul solar crește?

— Exact. Accelerația noastră este orientată practic exclusiv în direcția creșterii vitezei în raport cu Soarele. Manevra a adăugat deja mulți kilometri pe secundă la viteza noastră raportată la Soare.

— Măi să fie! a exclamat Michael. Uluitor!

Am înțeles esența spuselor lui Richard. Dacă mai avuseserăm vreo speranță că s-ar fi putut să fim într-un voiaj în circuit care, ca prin minune, avea să ne readucă pe Pământ, speranța aceea era acum spulberată. Rama urma să părăsească sistemul solar mult mai repede decât se așteptase vreunul dintre noi. În timp ce Richard vorbea cu entuziasm despre tipul de sistem de propulsie care putea să-i imprime o asemenea schimbare de viteză acestei „matahale de navă spațială”, am alăptat-o pe Simone și m-am pomenit gândindu-mă iar la viitorul ei. Așadar, este clar că părăsim sistemul solar și mergem altundeva, mi-am zis. Voi mai vedea eu vreodată altă planetă? Dar Simone? Fata mea, e posibil ca Rama să-ți fie universul pentru întreaga viață.

Podeaua continuă să se zdruncine puternic, dar asta mă liniștește. Richard spune că viteza noastră de ieșire continuă să crească rapid. Bun. Atâta timp cât mergem undeva unde n-am mai fost, vreau să călătoresc într-acolo cât mai repede cu putință.