Grădina din Rama

1

În porțiunea cea mai adâncă a Lacului Shakespeare exista o intrare într-un canal subacvatic care trecea atât pe sub satul Beauvois cât și pe sub zidul habitatului. În timpul proiectării Noului Eden, Richard, care avusese multă experiență practică în construcții pentru situații neprevăzute, accentuase importanța unei ieșiri de urgență din colonie.

— Pentru ce v-ar trebui? întrebase Vulturul.

— Nu știu, răspunse Richard, dar în viață apar deseori situații neprevăzute. Un proiect tehnic de calitate prevede întotdeauna protecție pentru asemenea cazuri.

Richard înotă cu grijă prin tunel, încetinind la fiecare câteva minute ca să-și verifice provizia de aer. Când ajunse la capăt, trecu printr-o serie de ecluze și, în cele din urmă, ieși într-un pasaj subteran uscat. Merse o sută de metri, după care își scoase echipamentul de scufundător și-l depozită la marginea tunelului. Când ajunse la ieșire, care se afla în capătul estic al zonei închise ce includea ambele habitate din Semicilindrul Nordic al lui Rama, își scoase jacheta termică din rucsacul impermeabil.

Cu toate că-și dădea seama că nimeni nu putea ști unde se afla el, deschise cu mare precauție trapa rotundă din plafonul pasajului. După aceea, ieși în Câmpia Centrală. Până aici e bine, oftă. ușurat. Acum urmează planul B.

Rămase patru zile în estul câmpiei. Folosindu-și binoclul mic dar excelent, putea să vadă luminile ce indicau activitățile din jurul centrului de control, din regiunea Avalon, sau din locul de sondare al celui de al doilea habitat. După cum anticipase, timp de o zi sau două, în regiunea dintre habitate apărură echipe de cercetare, dar numai una veni în direcția lui și nu-i fu greu s-o evite.

Ochii i se acomodaseră tot mai mult la ceea ce crezuse că era bezna totală din Câmpia Centrală. De fapt, datorită suprafețelor reflectante ale lui Rama exista o cantitate mică de lumină. Richard presupuse că sursa sau sursele de lumină se aflau în Semicilindrul Sudic, de cealaltă parte a zidului îndepărtat al celui de al doilea habitat.

Regreta că nu poate să zboare, astfel încât să fie în stare să se înalțe peste ziduri și să se miște liber în vastitatea lumii cilindrice. Însăși existența nivelurilor scăzute de lumină reflectată îi stârnea interesul față de restul lui Rama. Oare mai există un Ocean Cilindric la sud de bariera zidului? Oare New York mai există încă sub formă de insulă în oceanul acela? Şi dacă în Semicilindrul Sudic exista o regiune mai mare chiar și decât cea care conținea cele două habitate din nord?

În a cincea zi după evadare, Richard se trezi dintr-un vis deosebit de tulburător despre tatăl lui și porni în direcția a ceea ce numea acum habitatul aviar. Își modificase programul de somn, pentru a fi opus ciclului diurn din Noul Eden, așa că ora din colonie era în jur de 19. Cu siguranță, toți oamenii care lucrau în locul de sondare își terminaseră munca pe ziua respectivă.

Când ajunse la o jumătate de kilometru de deschizătura din zidul habitatului aviar, Richard se opri și verifică, folosindu-se de binoclu, absența oricăror oameni în zonă. Apoi îl trimise pe Falstaff să abată atenția paznicului biot al locului.

Nu știa cât de uniform era pasajul spre al doilea habitat. Acasă, desenase pe podeaua biroului său un pătrat cu latura de optzeci de centimetri și se convinsese că ar fi putut să se târască prin el. Dar dacă dimensiunea pasajului era inegală? Voi afla destul de curând, își spuse în timp ce se apropia de habitat.

În deschizătura din zid fusese reintrodus un singur set de cabluri și instrumente, așa că nu-i fu greu să le scoată. Şi misiunea lui Falstaff se soldase cu succes — Richard nici nu-l văzu, nici nu-l auzi pe biotul paznic. Aruncă ranița în deschizătură, apoi încercă să intre el însuși. Era imposibil. Își scoase întâi jacheta, apoi cămașa, pantalonii și pantofii. Purtând doar lenjerie de corp și șosete, abia încăpea în pasaj. Își legă hainele laolaltă într-o bocea, le fixă de partea laterală a raniței și le împinse prin deschidere.

Târâșul fu foarte anevoios. Richard înainta centimetru cu centimetru, târându-se pe burtă, sprijinindu-se în mâini și în coate și împingând rucsacul. La fiecare mișcare, își julea corpul de pereți și plafon. După cincisprezece metri se opri, căci începuse să obosească. Celălalt capăt era la o distanță de aproape patruzeci de metri.

În timp ce se odihnea, Richard își dădu seama că genunchii, coatele și chiar creștetul pleșuv al capului îi sângerau. Scoaterea pansamentului din rucsac era imposibilă — simpla întoarcere pe spate și privirea înapoi reprezenta un efort monumental în spațiul strâmt.

De asemenea, își dădu seama că-i era foarte frig. Cât timp se târâse, mișcarea îl încălzise. O dată ce se oprise, corpul dezbrăcat se răcise rapid. Contactul cu suprafața metalică rece îi accentua senzația de frig. Dinții începură să-i clănțăne.

Continuă să înainteze cu greu. După cincisprezece minute, simți o crampă în șold și, când corpul reacționă la durere, se lovi cu capul de plafonul pasajului. Puțin amețit din cauza loviturii, începu să se alarmeze când simți sângele curgându-i pe tâmplă.

În față nu se zărea deloc lumină. Dispăruse lumina slabă care-i permisese să monitorizeze înaintarea prințului Hal. Se chinui să se rostogolească, pentru a se uita înapoi. Pretutindeni era întuneric și începea să se facă iar frig. Își pipăi capul, încercând să-și dea seama cât de grav se rănise., Începu să-l cuprindă iar panica, atunci când constată că hemoragia continua.

Până în momentul acela nu simțise claustrofobie. Acum, dintr-o dată, înghesuit în pasajul întunecat care îl apăsa din toate părțile, simți că nu mai poate să respire. Pereții păreau să-l strivească. Nu se mai putu controla. Țipă.

În mai puțin de o jumătate de minut, din spatele lui, în pasaj, răzbătu o lumină. Auzi ciudatul accent englezesc al biotului Garcia, dar nu reuși să înțeleagă ce spunea. Aproape sigur întocmește un raport de urgență, se gândi. Ar fi bine să mă mișc repede.

Începu să se târască din nou, ignorând oboseala, capul care sângera și genunchii și coatele jupuite. Mai avea doar zece, cel mult cincisprezece metri, când pasajul păru să se îngusteze. Nu putea trece! Își încordă toți mușchii, dar în zadar. Era definitiv blocat. În timp ce încerca să găsească altă poziție care să-i permită să înainteze, auzi un slab păcănit repetat, venind în direcția sa dinspre habitatul aviar.

Câteva momente mai târziu, erau grămadă pe el. Richard trăi cinci secundă de groază absolută, înainte ca mintea să-l informeze că furnicăturile pe care le simțea pe toată pielea erau cauzate de picioroange. Își aminti că le văzuse la televizor — mici creaturi sferice cu diametrul de aproximativ doi centimetri atașate la șase picioare simetrice radial, multiarticulate, lungi de aproape zece centimetri când erau complet extinse.

Una se oprise chiar pe fața lui, cu picioarele proptite pe nasul și pe gura sa. Încercă s-o arunce printr-o mișcare a capului, dar se lovi din nou. Începu să se zvârcolească, pentru a se scutura de picioroange și, cumva, reuși să înainteze în pasaj. Cu picioroangele încă umblându-i pe tot corpul, se târî ultimii metri până la ieșire.

Tocmai ajunsese la zona inelară din afara habitatului aviar propriu-zis, când auzi în urmă un glas omenesc.

— E cineva acolo? întrebă glasul. Oricine ai fi, te rog să te identifici. Suntem aici ca să te ajutăm. Un reflector puternic lumină pasajul. Richard descoperi acum că avea altă problemă. Ieșirea era la un metru deasupra solului zonei inelare. Trebuia să mă fi târât cu picioarele înainte și să fi tras rucsacul și hainele, gândi el.

Era prea târziu pentru reproșuri. Aruncă rucsacul și hainele în zona inelară. Din spate, alt glas punea acum întrebări. Richard continuă să se târască, până ieși cu corpul pe jumătate din pasaj. Când se simți căzând, puse mâinile la ceafă, își propti bărbia în piept și, făcându-se ghem, se rostogoli în zona inelară. În timp ce cădea, picioroangele săriră de pe el și dispărură în întuneric.

Luminile aprinse de oameni în pasaj se reflectau din zidul interior al zonei inelare. După ce se asigură mai întâi că nu era rănit și că, acum, capul nu-i mai sângera atât de puternic, Richard își luă lucrurile și șchiopătă două sute de metri spre stânga. Se opri chiar sub hubloul unde fusese capturat prințul Hal de către aviar.

În ciuda oboselii, Richard nu pierdu timpul. Imediat ce se îmbrăcă și-și obloji rănile, începu să escaladeze zidul. Era convins că, foarte curând, în zona inelară avea să fie împinsă o videocameră pentru a-l detecta.

Din fericire, în fața hubloului se afla o nișă suficient de mare ca bărbatul să încapă. Se așeză și începu să taie plasa metalică. Se aștepta ca picioroangele să apară dintr-o clipă în alta, dar rămase singur. Nu văzu și nu auzi nimic din interiorul habitatului. Cu toate că încercă de două ori să-l cheme prin radio pe prințul Hal, nu primi nici un răspuns.

Privi în bezna totală din habitatul aviar. Ce o fi înăuntru? se întrebă. Atmosfera din interior trebuia să fie aceeași ca în zona inelară, pentru că aerul circula liber dintr-o parte în alta. Tocmai se hotărâse să-și scoată lanterna pentru a se uita în interior, când auzi niște sunete dedesubt și înapoi sa. Câteva secunde mai târziu, văzu un fascicul de lumină înaintând în direcția lui pe solul zonei inelare.

Se retrase cât putu spre interiorul habitatului și ascultă. Asta-i videocameră de urmărire, se gândi. Dar are o rază limitată. Nu poate funcționa fără fibra optică.

Rămase complet nemișcat. Ce mă fac acum? se întrebă, când văzu că reflectorul atașat la videocameră continua să baleieze aceeași zonă de sub hublou. Probabil că au văzut ceva. Dacă aprind lanterna, vor ști unde sunt.

Aruncă un obiect mic în habitat, pentru a se asigura că solul dinăuntru era la același nivel cu cel din zona inelară. Nu auzi nimic. Încercă încă o dată, cu un obiect ceva mai mare, dar tot nu se auzi nici un zgomot.

Bătăile inimii i se accelerară, când mintea îi spuse că solul habitatului interior era situat mult mai jos decât cel al inelului exterior. Își aminti structura de bază a lui Rama, cu învelișul extern gros și-și dădu seama că fundul habitatului putea să fie la multe sute de metri sub el.

Videocameră de urmărire încetă să se mai miște și reflectorul ei rămase focalizat pe un punct din zona circulară. Richard bănui că-i căzuse ceva din rucsac, în timp ce se grăbise șchiopătând spre zona de sub hublou. Era convins că în scurt timp aveau să vină și alte videocamere și reflectoare. Se văzu capturat și dus înapoi în colonie. Nu știa ce legi ale Noului Eden încălcase, însă bănuia că erau destule. Îl cuprinse un profund resentiment la gândul de a petrece luni sau chiar ani în detenție. Așa ceva nu se va întâmpla orice ar fi, își promise.

Se întinse și pipăi peretele interior al habitatului, pentru a se asigura că existau destule neregularități de care să se sprijine cu mâinile și picioarele. Mulțumit că nu era o coborâre imposibilă, cotrobăi în rucsac după coarda de alpinism și-i ancoră un capăt de rama ce susținea plasa metalică. Doar în caz că am să alunec, își spuse.

În zona inelară, în spatele lui, apăruse al doilea reflector. Richard își înfășură coarda în jurul taliei și începu să coboare. Nu folosi coarda decât ocazional, atunci când căuta în beznă reazeme pentru picioare. Coborârea nu era dificilă, deoarece existau multe adâncituri în care își putea sprijini picioarele.

Continuă să coboare. Când estimă că se afla la șaizeci-șaptezeci de metri sub hublou, hotărî să se oprească și să scoată lanterna din rucsac. Nu fu deloc încântat, când îndreptă fasciculul de lumină în jos. Fundul tot nu se zărea. La cincizeci de metri se distingea doar ceva foarte difuz, ca un nor sau ceață. Grozav, își zise cu sarcasm, asta chiar că-i grozavi. După alți treizeci de metri, ajunse la capătul corzii. Deja simțea umezeala cetii. Era extrem de obosit. Nu dorea să renunțe la coardă, așa că urcă înapoi câțiva metri, înfășură coarda de mai multe ori în jurul taliei, și se pregăti să doarmă cu corpul lipit de zid.