Grădina din Rama

6

În interiorul sesilei se formă iar o cavitate mare. Richard urmări cu atenție cum treizeci de ganglioni mici realizară o sferă cu diametrul de aproximativ cincizeci de centimetri pe partea opusă a cavității. Un filament neobișnuit de gros unea fiecare ganglion cu centrul sferei. La început, Richard nu putu detecta nimic În sferă. Totuși, după ce ganglionii se mutară în altă parte, el văzu, în locul în care fusese sfera, un obiect micuț, verde, ancorat de restul rețelei prin sute de fire extrem de subțiri.

Acesta creștea foarte încet. Ganglionii își terminaseră deja migrația spre cele trei noi poziții, repetând de fiecare dată aceeași configurație sferică, înainte ca Richard să-și dea seama că în sesilă creștea un pepene-mană. Rămase trăsnit. Nu-și imagina cum putuse mirmipisica dispărută să lase în urma ei ouă cărora le trebuia atât de mult să germineze. Şi pe atunci trebuie să fi fost doar câteva celule… Embrioni micuți, hrăniți cumva aici…

Imediat își dădu seama că noii pepeni-mană se dezvoltau într-o regiune a sesilei aflată la aproape de douăzeci de metri distanță de locul unde fusese făcută cocon mirmipisica. Așadar creatura rețea a transportat ouăle dintr-un loc în altul? Şi apoi le-a reținut acolo săptămâni întregi!

Mintea logică a lui Richard începu să respingă ipoteza că mirmipisica dispărută ouase. Încet dar sigur, dezvoltă o explicație alternativă pentru ceea ce observase, explicație care sugera o biologie mai complexă decât tot ce întâlnise pe Pământ. Dar dacă pepenii-mană, mirmipisicile și rețeaua sesilă sunt toate manifestări ale ceea ce am numi aceeași speciei se întrebă el.

Zguduit de ramificațiile acelei ipoteze simple, petrecu două lungi perioade de trezire trecând în revistă tot ce văzuse în al doilea habitat. În timp ce se uita la cei patru pepeni-mană care creșteau în partea opusă a cavității, Richard își imagină un ciclu de metamorfoză în care pepenii-mană dădeau naștere mirmipisicilor, care la rândul lor mureau și adăugau materie nouă la rețeaua sesilă, care apoi oua pepeni-mană ce reîncepeau procesul. Nimic din ceea ce văzuse nu infirma explicația. Totuși creierul său exploda de mii de întrebări, nu doar despre cum se desfășura setul acela de metamorfoze încâlcite, ci și de ce evoluase din capul locului specia aceea într-o asemenea ființă complexă.

Majoritatea studiilor academice ale lui Richard cuprindea domenii pe care le numise întotdeauna cu mândrie „științe exacte”. Matematica și fizica fuseseră principalele elemente ale educației sale. În timp ce se chinuia să înțeleagă posibilul ciclu de viață al creaturii în care trăia de multe săptămâni, Richard fu uluit de ignoranța sa. Își dori să fi învățat mai multă biologie. Cum pot să-i ajut? se întrebă. Nici măcar n-am idee de unde să încep.

Mult mai târziu, avea să se întrebe dacă până în acel moment al șederii sale în interiorul sesilei, creatura învățase nu numai cum să-i citească memoria ci și cum să-i interpreteze gândurile. La câteva zile după aceea, avu vizitatori. În sesilă se formă iarăși o potecă între Richard și intrare. Patru mirmipisici identice înaintară și-i făcură semn lui Richard să li se alăture. Aduseseră hainele lui. Când Richard făcu un efort pentru a se mișca, gazda sa extraterestră nu încercă să-l rețină. Avea picioarele moi dar, după ce se îmbrăcă, reuși să le urmeze pe mirmipisici în coridorul din adâncurile cilindrului maro.

Sala mare fusese evident de curând modificată. Vasta frescă de pe pereții ei nu era încă terminată. De fapt, în același timp în care mirmipisica profesor îi arăta lui Richard diverse obiecte în pictura deja terminată, mirmipisicile pictori lucrau la frescă. În primele lecții ale lui Richard în sală, o duzină de creaturi se ocupa de schițarea sau pictarea celorlalte secțiuni.

Lui Richard nu-i trebui decât o singură vizită în sala murală, pentru ca să-i înțeleagă scopul. Încăperea era creată pentru a-i oferi informații privitoare la felul în care putea ajuta specia extraterestră să supraviețuiască. Era limpede că extraterestrii știau că erau pe cale de a fi cotropiți și exterminați de către oameni. Picturile constituiau încercarea lor de a-i furniza lui Richard date care l-ar fi putut ajuta să-i salveze. Dar cum putea afla el destule doar din picturi?

Realizarea artistică era minunată. Din când în când, Richard suspenda activitatea emisferei cerebrale stângi, care încerca să interpreteze mesajele din picturi, pentru ca emisfera dreaptă să poată aprecia talentul mirmipisicilor pictori. Creaturile lucrau în poziție verticală, cu cele două membre posterioare pe podea, și cu cele patru membre anterioare lucrând împreună la realizarea schiței sau picturii. Vorbeau între ele, dar nu făceau atât de mult zgomot încât să-l deranjeze pe bărbatul aflat în cealaltă parte a sălii.

Prima jumătate a frescei era un manual de biologie extraterestră. Richard avu dovada că, în principiu, înțelesese corect ciudata creatură. Suita principală conținea peste o sută de picturi separate, dintre care douăzeci și cinci arătau diferite etape ale dezvoltării embrionului de mirmipisică, sporind considerabil cunoștințele spicuite din sculpturile din catedrala mirmipisicilor. Principalele panouri care explicau evoluția embrionară urmau o linie dreaptă în jurul pereților. Deasupra și dedesubtul principalei succesiuni de imagini se aflau cadre de susținere sau suplimentare, din care majoritatea depășeau înțelegerea lui Richard.

De exemplu, un cvartet de picturi de susținere era aranjat în jurul tabloului unui pepene-mană care fusese scos de curând dintr-o rețea sesilă, dar în interiorul lui nu începuse încă ciclul de dezvoltare al vreunei mirmipisici. Richard era sigur că cele patru imagini suplimentare încercau să-i ofere informații despre condițiile ambientale necesare începerii procesului de germinare. Totuși mirmipisicile pictori folosiseră scene de pe planeta lor natală, ilustrând condițiile dorite prin peisaje cu cețuri, lacuri, flora și fauna lor de baștină, pentru a comunica datele. Richard clătină din cap când mirmipisica profesor îi arătă picturile acelea.

O diagramă în lungul părții de sus a succesiunii principale folosea sori și luni, pentru a preciza scara timpului. Din aranjamentul respectiv, Richard înțelese că durata de viață a manifestării mirmipisică a speciei era foarte scurtă în comparație cu durata de viață a sesilelor. Nu-și putu da însă seama de nimic altceva din ce încerca diagrama să transmită.

Se simțea oarecum derutat și privitor la relațiile numerice dintre diferitele manifestări ale speciei. Era limpede că din fiecare pepene-mană rezulta o singură mirmipisică (nu era prezentat nici un exemplu de gemeni), și că o sesilă putea produce mulți pepeni-mană. Dar care era raportul dintre sesile și mirmipisici? Într-un cadru era prezentată o sesilă mare cu o duzină de mirmipisici diferite în interiorul ei, fiecare în altă fază de cocon. Oare ce voia să arate asta?

Richard dormea într-o cameră mică, nu departe de sala murală. Lecțiile durau trei-patru ore fiecare, după care primea de mâncare sau era lăsat să doarmă. Uneori, când intra în sala mare, își arunca ochii peste picturile, unele încă incomplete, din jumătatea a doua a frescei. Când se întâmpla asta, luminile din sală erau imediat stinse. Mirmipisicile voiau să fie sigure că Richard învăța mai întâi biologia.

După vreo zece zile, fu încheiată și a doua jumătate a frescei. Richard rămase uluit când, în sfârșit, i se dădu voie s-o studieze. Numeroșii oameni și aviari erau reprezentați cu o acuratețe extraordinară. Richard însuși apărea de vreo cinci ori în picturi. Cu părul și barba lungă, ambele mult încărunțite, mai că nu se recunoscu. În imaginile astea aș putea trece drept Hristos, se amuză plimbându-se prin cameră.

O parte din restul frescei era un rezumat istoric al invadării habitatului extraterestru de către oameni. Aici apăreau mai multe detalii decât văzuse Richard în spectacolul de imagini mentale din vremea când era în sesilă, dar nu află nimic substanțial nou. Totuși detaliile oribile ale masacrului continuu îl tulburară iarăși.

De asemenea, imaginile îi declanșară în minte o întrebare interesantă. De ce conținutul acelei fresce nu-i fusese transmis direct de către sesilă, evitându-se astfel întregul efort al mirmipisicilor pictori? Probabil că sesila este doar un dispozitiv de redare și nu e capabilă de imaginație, își spuse. Poate că-mi poate arăta numai ceea ce a fost deja văzut de o mirmipisică.

Ultima parte a frescei definea explicit ce îi cereau creaturile mirmipisici/sesile lui Richard să facă. În fiecare dintre portretele sale, el purta pe umeri un rucsac mare, albastru. Rucsacul avea două buzunare mari în față, și alte două în spate, fiecare conținând câte un pepene-mană. Pe părțile laterale ale rucsacului existau alte două buzunare, mai mici. În unul era îndesat un tub cilindric, argintiu, lung de cincisprezece centimetri, iar celălalt conținea două ouă mici de aviar din piele.

Fresca arăta activitatea sugerată lui Richard într-o succesiune ordonată. Urma să părăsească cilindrul maro printr-o ieșire de sub nivelul solului și să iasă în regiunea verde aflată de cealaltă parte a inelului de clădiri albe și a canalului îngust. Acolo, călăuzit de o pereche de aviari, urma să coboare pe malul șanțului cu apă, unde avea să fie preluat de un mini-submarin. Submarinul avea să coboare sub zidul modulului, să intre într-un corp mare de apă și să iasă la suprafață la țărmul unei insule cu mulți zgârie-nori.

Richard zâmbi când studie fresca. Așadar Oceanul Cilindric și New York sunt încă aici, se gândi. Își aduse

aminte că Vulturul îi precizase că lui Rama nu i se aduceau modificări inutile. Asta înseamnă că și Camera Albă s-ar putea să mai existe.

Secvențele evadării lui Richard erau înconjurate de multe alte imagini, unele oferind detalii despre plantele și animalele extraterestre din regiunea verde, altele oferind instrucțiuni explicite despre manevrarea submarinului. Când Richard încercă să copieze pe calculatorul său portabil ce credea că era mai important din această informație, mirmipisica profesor păru brusc iritată. Richard se întrebă dacă situația de criză se înrăutățise.

A doua zi, după un somn lung, bărbatul fu echipat cu rucsacul și condus de gazdele sale în camera sesilei. Acolo, cei patru pepeni-mană pe care îi urmărise crescând cu două săptămâni în urmă fură scoși din rețea de către mirmipisici și puși în rucsacul său. Erau foarte grei. Richard estimă că, laolaltă, cântăreau douăzeci de kilograme. Apoi altă mirmipisică folosi un instrument semănând cu un foarfece pentru o tăia din sesilă o masă cilindrică ce conținea patru ganglioni și filamentele lor. Materialul fu introdus într-un tub argintiu care, la rândul său, fu băgat într-un buzunar lateral, mai mic, al rucsacului. Ouăle de aviar fură încărcate ultimele.

Richard inspiră adânc. Asta trebuie să fie clipa despărțirii, gândi el când mirmipisicile arătară spre coridor. Dintr-un motiv oarecare își aduse aminte că Nai Watanabe susținuse că salutul thailandez numit wai, o mică plecăciune cu palmele alipite în fața părții superioare a pieptului, era un semn universal de respect. Zâmbind în sinea sa, execută un wai în fața celor șase mirmipisici care îl înconjurau. Spre uimirea lui, toate își uniră două câte două cele patru membre anterioare în fața abdomenului și făcură o plecăciune ușoară în direcția lui.

Subsolul adânc al cilindrului maro era evident nelocuit. După ce părăsi camera sesilei, Richard și călăuza sa trecură mai întâi pe lângă alte mirmipisici, mai ales în vecinătatea atriumului. Dar, o dată ce se aflară pe rampa ce cobora la subsol, nu mai întâlniră nici măcar o singură mirmipisică.

Călăuza lui Richard trimise înainte un piciorong. Acesta alergă în lungul tunelului final îngust și apoi prin ieșirea de urgență boltită spre regiunea verde. Când se întoarse, piciorongul stătu pe ceafa mirmipisicii câteva secunde, după care sări pe podea. Călăuza îi făcu semn lui Richard să intre în tunel.

În regiunea verde, Richard fu întâmpinat de doi aviari mari care imediat se înălțară în aer. Unul dintre ei avea pe aripă o cicatrice urâtă, de parcă fusese lovit de o rafală de gloanțe. Richard se afla într-o pădure relativ deasă, cu copaci înalți de trei-patru metri. Deși lumina era slabă, nu-i fu greu să găsească o potecă sau să-i urmeze pe aviarii de deasupra lui.

Primele cincisprezece minute trecură fără nici un incident. Pădurea se rărea. Richard tocmai estimase că în zece minute avea să ajungă la șanțul cu apă pentru a se întâlni cu submarinul, când, la o sută de metri de el o mitralieră începu să tragă. Unul dintre aviarii călăuze se prăbuși la pământ, iar celălalt dispăru. Când auzi soldați venind în direcția lui, Richard se ascunse într-un hățiș întunecos.

— În mod sigur două inele, spuse unul din soldați. Poate chiar trei… Cu ele, numai săptămâna asta am douăzeci de inele la activ.

— Rahat, omule, ăsta n-a fost concurs! N-ar trebui să se pună la socoteală. Afurisita de pasăre nici n-a știut că erai acolo.

— Asta-i problema ei, nu a mea. Eu tot am să-i pun la socoteală inelele… Aha, uite-o… La dracu', are numai două!

Bărbații erau la numai cincizeci de metri distanță de Richard. El rămase absolut nemișcat mai mult de cinci minute. Între timp, soldații stăteau lângă cadavrul aviarului, fumând și discutând despre război.

Richard începu să simtă o durere în piciorul drept. Își mută foarte încet greutatea pe celălalt picior crezând că în felul acela mușchiul încordat avea să se destindă, dar durerea deveni și mai puternică. În cele din urmă, își aruncă privirea în jos și, spre groaza lui, descoperi că una dintre creaturile rozătoare pe care le văzuse în fresca din habitatul mirmipisicilor îi mâncase ce-i rămăsese din pantof și acum îi ronțăia laba piciorului. Încercă să-și scuture piciorul cu putere, dar fără zgomot. Nu reuși întru totul. Deși rozătoarea îi lăsă piciorul, soldații auziră mișcare și porniră în direcția lui.

Richard nu putea să fugă. Chiar dacă ar fi existat o rută de evadare, greutatea suplimentară pe care o căra îl făcea o pradă ușoară pentru soldați. După un minut, unul dintre bărbați țipă:

— Vino încoace, Bruce, cred că-i ceva în hățișul ăsta! Bărbatul aținti arma în direcția lui Richard.

— Nu trage, spuse Richard. Sunt om.

Al doilea soldat tocmai venise lângă tovarășul său.

— Ce dracu' cauți singur aici?

— Sunt în excursie.

— Ești nebun? făcu primul soldat. Ieși de acolo, să te vedem.

Richard ieși încet din lăstăriș. Chiar și în lumina slabă trebuia să fi fost o priveliște uluitoare, cu părul și barba lungi, plus rucsacul albastru voluminos.

— Isuse Hristoase… Cine dracu' ești? Unde ți-e echipamentul?

— Ăsta nu-i soldat, vorbi celălalt, încă holbându-se la Richard. Ăsta-i atins la mansardă… Probabil c-a fugit din balamucul din Avalon și s-a rătăcit pe aici din greșeală… Nebunule, nu știi că ăsta-i un teritoriu primejdios? Puteai să fii omorât…

— Uită-te la buzunarele lui, îl întrerupse primul soldat.

Are patru pepeni uriași...

Brusc, fură loviți din cer. Probabil că în total fusese o duzină de aviari, înnebuniți de furie și țipând în timp ce atacau. Cei doi soldați fură trântiți la pământ. Richard o rupse la fugă. Un aviar ateriză pe fața primului soldat și începu s-o sfâșie cu ghearele. Începură focuri de armă, căci alți soldați din vecinătate, auzind zgomotele, veniră în fugă ca să ajute patrula.

Richard nu știa cum avea să găsească submarinul. Alerga la vale cât îl țineau picioarele și cât îi permitea greutatea din spinare. Focurile de armă din urmă se întețiră. Auzi urletele de durere ale soldaților și țipetele de moarte ale aviarilor.

Găsi șanțul, dar nici urmă de submarin. Auzi glasuri omenești coborând panta din spatele lui. Tocmai când era pe cale să intre în panică, auzi un țipăt scurt dintr-o tufă mare din dreapta. Conducătorul aviar cu patru inele albastru-cobalt zbură pe lângă capul lui și o luă la stânga pe malul șanțului.

În trei minute, localizară mini-submarinul. Nava se scufundase deja, când oamenii urmăritori apărură în regiunea verde. Înăuntru, Richard își dădu jos rucsacul și-l puse înapoia sa, în micul compartiment de control. Se uită la însoțitorul aviar și încercă două fraze simple pe limba lui. Conducătorul aviar răspunse, foarte rar și foarte clar, cu echivalentul lui: „Noi toți îți mulțumim foarte mult.”

Călătoria dură mai mult de o oră. Richard și aviarul își spuseră foarte puține. În timpul primei părți a călătoriei, omul îl urmări cu atenție pe conducătorul aviar cum manevra submarinul. Își luă notițe pe calculator și, în partea a doua a călătoriei preluă el însuși comenzile pentru o perioadă scurtă. Când nu era prea ocupat, Richard își punea întrebări despre tot ce trăise în al doilea habitat. Mai presus de toate, voia să știe de ce se afla el, și nu una dintre mirmipisici, în submarin cu pepenii-mană și bucata de rețea sesilă. Probabil că-mi scapă ceva, reflectă pentru sine.

La scurt timp după aceea, submarinul ieși la suprafață și Richard se afla în teritoriu familiar. Zgârie-norii din New York se înălțau deasupra lui.

— Aleluia! spuse el cu glas tare, ducându-și rucsacul plin pe insulă.

Conducătorul aviar ancoră submarinul chiar la țărm și se pregăti repede să plece. Se roti în cerc, se înclină ușor în fața lui Richard, apoi își luă zborul spre nord. În timp ce se uita cum pasărea se îndepărta în zbor, bărbatul își dădu seama că stătea exact în locul în care el și Nicole așteptaseră cu mulți ani în urmă, în Rama II, pe cei trei aviari care aveau să-i poarte peste Oceanul Cilindric spre libertate.