Grădina din Rama

1

— Doamnă Wakefield.

Glasul părea îndepărtat, foarte îndepărtat. Pătrunse blând în conștiința ei, dar n-o deșteptă de tot.

— Doamnă Wakefield.

De data asta fu mai puternic. Nicole încercă să-și amintească unde se afla, înainte de a deschide ochii. Își schimbă poziția corpului și spuma se reorientă, pentru a asigura maximum de confort. Încet, memoria ei începu să trimită semnale spre restul creierului. Noul Eden. Rama. Înapoi în sistemul solar, își aminti. Toate astea sunt doar un vis?

În cele din urmă, deschise ochii. Preț de mai multe secunde, îi fu greu să se concentreze. Într-un târziu, silueta aplecată peste ea prinse contur. Era mama ei, îmbrăcată în uniformă de infirmieră!

— Doamnă Wakefield, rosti glasul. E timpul să vă treziți și să vă pregătiți pentru rendez-vous.

Pentru o clipă, Nicole fu în stare de șoc. Unde se afla? Ce căuta mama ei acolo? Apoi își aduse aminte. Roboții, se gândi. Mama e unul dintre cele cinci tipuri de roboți umani. Un robot Anawi Tiasso e specialist în sănătate și condiție fizică.

Brațul robotului o ajută pe Nicole să se ridice în șezut în cușeta ei. Încăperea nu se schimbase în lungul timp cât dormise.

— Unde ne aflăm? întrebă femeia pregătindu-se să coboare din cușetă.

— Am încheiat profilul de decelerare majoră și am intrat în sistemul vostru solar, răspunse Tiasso, robotul negru precum cărbunele. Înscrierea pe orbita marțiană va avea loc în șase luni.

Mușchii lui Nicole nu păreau să fi suferit vreo schimbare. Înainte de a părăsi Baza de Tranzit, Vulturul o informase că fiecare compartiment de dormit conținea componente electronice speciale care asigurau exersarea regulată a mușchilor și a altor sisteme biologice, în vederea prevenirii atrofierii, și monitorizau starea tuturor organelor vitale. Nicole coborî scara. Când ajunse pe podea, se întinse din toate încheieturile.

— Cum vă simțiți? întrebă robotul.

Era Tiasso nr. 017. Numărul era afișat vizibil pe umărul drept al uniformei.

— Deloc rău, răspunse Nicole. Deloc rău, 017, repetă ea în timp ce examina robotul.

Într-adevăr, semăna fantastic cu mama ei. Împreună cu Richard, văzuseră toate prototipurile înainte de a părăsi Baza de Tranzit, dar numai robotul Garcia fusese operațional în cele două săptămâni anterioare adormirii lor. Toți ceilalți roboți din Noul Eden fuseseră construiți și testați în timpul lungului zbor. Ăsta chiar că seamănă cu mama, reflectă Nicole, admirând opera necunoscuților artiști ramani. Au adus prototipului toate modificările pe care le-am sugerat.

Auzi în depărtare pași venind în direcția lor și se întoarse. Se apropia un alt Tiasso, purtând, de asemenea, uniformă albă de infirmieră.

— Şi 009 a fost desemnat să ajute la procedura de inițiere, spuse Tiasso de lângă ea.

— Desemnat de către cine? întrebă Nicole, străduindu-se să-și amintească discuția cu Vulturul privitoare la procedura de trezire.

— De către planul misiunii ante-programat, răspunse 017. O dată ce toți oamenii vor fi treji, vom prelua de la voi instrucțiunile.

Richard se trezi mai repede, dar fu stângaci în coborârea scării scurte și trebui să fie susținut de cei doi Tiasso ca să nu cadă. Fu vizibil încântat să-și vadă soția. După o îmbrățișare prelungă și un sărut, se uită pe îndelete la Nicole.

— Nu arăți deloc veștejită, spuse în glumă. Părul ți-a mai încărunțit, dar pe alocuri tot au mai rămas porțiuni de negru.

Nicole zâmbi. Era grozav că putea să vorbească iar cu Richard.

— Apropo, adăugă el după o secundă, cât am stat în sicriele astea?

— Nu știu, ridică femeia din umeri, încă n-am întrebat. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să te trezesc.

Richard se întoarse spre cei doi Tiasso.

— Voi, frumoaselor, știți cât a trecut de când am plecat de la Baza de Tranzit?

— Ați dormit nouăsprezece ani din timpul călătorului, răspunse Tiasso 009.

— Ce înseamnă „timpul călătorului”? întrebă Nicole. Richard zâmbi.

— E o expresie relativistă, iubito. Timpul nu înseamnă nimic dacă n-ai un sistem de referință. În Rama au trecut nouăsprezece ani, dar acei ani se referă doar la…

— Nu te mai deranja, îl întrerupse ea. N-am dormit atâta timp ca să mă trezesc pentru o lecție despre relativitate. Poți să-mi explici mai târziu, la cină. Între timp, avem un subiect mai interesant. În ce ordine să trezim copiii?

— Eu am altă propunere, răspunse Richard după un moment de ezitare. Ştiu că ești nerăbdătoare să-i vezi pe copii. Şi eu sunt. Totuși, de ce să nu-i lăsăm să mai doarmă câteva ore? În mod sigur nu le va dăuna cu nimic… Iar tu și cu mine avem multe de discutat. Putem să începem pregătirile pentru rendez-vous, să stabilim ce avem de făcut în privința educației copiilor, poate chiar să ne alocăm un moment sau două, ca să ne refamiliarizăm unul cu altul…

Nicole era nerăbdătoare să stea de vorbă cu copiii, dar partea logică a minții ei își dădu seama de valoarea propunerii lui Richard. Familia stabilise doar un plan aproximativ pentru ce avea să se întâmple după trezire, în principal din cauză că Vulturul susținuse cu tărie că existau prea multe incertitudini pentru a putea stabili cu exactitate condițiile. Avea să fie mult mai ușor să-și facă planuri înainte de a trezi copiii.

— În regulă, spuse în cele din urmă. Atâta timp cât știu că fiecare din ei este bine…

Se uită la primul Tiasso.

— Datele monitorizării indică faptul că toți copiii dumneavoastră au supraviețuit perioadei de somn fără abateri semnificative de la starea normală.

Nicole se întoarse iar spre Richard și-i studie fața cu atenție. Îmbătrânise puțin, dar nu atât de mult pe cât se așteptase.

— Unde ți-e barba? întrebă dintr-o dată, dându-și seama că fața lui era ciudat de proaspăt rasă.

— I-am bărbierit ieri pe bărbați în timp ce dormeau, spuse Tiasso 009. De asemenea, i-am tuns și chiar le-am făcut baie — în conformitate cu planul ante-programat al misiunii.

Bărbații? gândi Nicole, nedumerită pe moment. Desigur, își spuse. Benjy și Patrick sunt acum bărbaț!

Îl luă pe Richard de mână și se duseră repede spre cușeta lui Patrick. Chipul pe care îl văzu prin geam era uimitor. Micul ei Patrick nu mai era băiețel! Trăsăturile i se lungiseră considerabil și contururile rotunde ale feței dispăruseră. Nicole se uită mai mult de un minut la fiul ei.

— Vârsta lui echivalentă este de șaisprezece-șaptesprezece ani, spuse Tiasso 017 ca răspuns la privirea întrebătoare a femeii. Domnul Benjamin O'Toole rămâne cu un an și jumătate mai mare. Firește, vârstele acestea sunt numai aproximări. După cum v-a explicat Vulturul înainte să plecați de la Baza de Tranzit, am fost în stare să vă întârziem întrucâtva enzimele cheie ale îmbătrânirii, însă nu în același ritm la toți. Când spunem că domnul Patrick O'Toole are acum șaisprezece-șaptesprezece ani, ne referim doar la ceasul său biologic intern, personal. Vârsta amintită constituie o medie a proceselor de creștere, maturizare și îmbătrânire ale organismului de bază.

Nicole și Richard se opriră la toate celelalte cușete și se uitară câteva minute la copiii adormiți. Nicole clătina întruna din cap de uimire.

— Unde au dispărut copilașii mei? întrebă ea, după ce văzu că până și micuța Ellie devenise adolescentă în timpul lungului voiaj.

— Ştiam că se va întâmpla asta, comentă Richard, fără emoție, neajutând simțul matern al lui Nicole să facă față senzației de pierdere pe care o simțea.

— A ști e una, dar a vedea și a trăi e alta, spuse ea. Aici nu-i vorba despre cazul tipic al unei mame care își dă seama brusc că băieții și fetele ei au crescut. Ceea ce s-a întâmplat cu copiii noștri este cu adevărat uluitor. Dezvoltarea lor mentală și socială a fost întreruptă pe o perioadă echivalentă cu zece până la doisprezece ani. Acum avem copii mici care umblă în corpuri adulte. Cum putem să-i pregătim să cunoască alți oameni în doar șase luni?

Nicole era copleșită. Oare vreo părticică din ea nu-l crezuse pe Vultur, atunci când îi descrisese ce avea să se întâmple cu familia ei? Posibil. Era un alt eveniment incredibil dintr-o viață care depășea cu mult înțelegerea. Dar ca mamă a lor, am multe de făcut și timp mai deloc, gândi Nicole. De ce n-am plănuit totul înainte de a părăsi Baza de Tranzit!

În timp ce ea se lupta cu puternica reacție emoțională cauzată de creșterea bruscă a copiilor, Richard discuta cu cei doi Tiasso. Roboții îi răspundeau cu ușurință la toate întrebările, impresionându-l cu aptitudinile lor, atât fizice cât și mentale.

— Toți aveți atâtea informații stocate în memorie, îi întrebă în mijlocul conversației.

— Numai Tiasso au date detaliate cu privire la sănătatea familiei dumneavoastră, răspunse 009, dar toți bioții-umani pot accesa o gamă largă de date de bază.

Totuși o parte din acele cunoștințe va fi înlăturată în momentul primului contact cu ceilalți oameni. La momentul respectiv, memoriile tuturor tipurilor de bioți vor fi parțial șterse. Orice eveniment sau informație referitoare la Vultur, Baza de Tranzit, sau orice situație care a apărut înainte să vă deșteptați nu vor mai rămâne în baza noastră de date după ce ne întâlnim cu ceilalți oameni. Din perioada de început vor fi disponibile numai informațiile privitoare la sănătatea voastră — iar acestea vor fi localizate în Tiasso. Nicole se gândise deja la Baza de Tranzit.

— Mai sunteți în contact cu Vulturul? întrebă brusc.

— Nu, răspunse Tiasso 017. E de presupus că Vulturul, sau cel puțin un reprezentant al Inteligenței de la Baza de Tranzit, monitorizează periodic misiunea, dar nu a existat nici o interacțiune cu Rama din clipa în care nava a părăsit Hangarul. Voi, noi, Rama, suntem pe cont propriu până la îndeplinirea obiectivelor misiunii.

Katie stătea în fața unei oglinzi de înălțimea ei și-și studia corpul dezbrăcat. Chiar și după o lună, tot i se părea nou. Îi plăcea la nebunie să se atingă. Îi plăcea, mai ales, să-și treacă degetele peste sâni și să-și vadă sfârcurile întărindu-se ca răspuns la stimulare. Îi plăcea și mai mult asta noaptea, când era singură sub cearceaf. Atunci se putea mângâia pretutindeni, până când o furnica tot corpul și-i venea să strige de plăcere.

Mama ei îi explicase fenomenul, dar păruse un pic jenată când Katie voise să discute despre asta a doua și a treia oară.

— Masturbarea este o treabă foarte intimă, iubito, spusese Nicole cu glas coborât într-o seară după cină, și în general se discută, dacă se discută, cu cele mai bune prietene.

Ellie nu-i fu de nici un ajutor. Katie nu-și văzuse sora examinându-se nici măcar o dată. Probabil n-o face deloc, gândi ea. Şi cu siguranță nu vrea să vorbească despre asta.

— Ai terminat cu dușul? o auzi pe Ellie strigând din camera alăturată.

Fiecare fată avea dormitorul ei, dar împărțeau baia.

— Da, răspunse Katie.

Ellie intră în baie, înfășurată pudic într-un prosop, și se uită scurt spre sora ei care stătea goală în fața oglinzii. Dădu să spună ceva, dar se răzgândi, pesemne, căci lăsă prosopul să cadă și păși precaută în cabina dușului.

Katie o urmări prin ușa transparentă. Se uită mai întâi la corpul surorii, apoi se privi pe sine în oglindă, comparând trăsăturile anatomice. Îi plăceau mai mult propria ei față și culoarea pielii — era de departe cea mai deschisă la culoare din toată familia cu excepția tatălui — , totuși Ellie avea o siluetă mai frumoasă.

— De ce am eu forme așa băiețești? o întrebă Katie pe mama ei într-o seară, două săptămâni mai târziu, după ce terminase de citit un cub de date conținând reviste de modă foarte vechi.

— Nu știu cum să-ți explic, răspunse Nicole. Genetica este un subiect minunat de complicat, mult mai complex decât a crezut la început Gregor Mendel.

Zâmbi, dându-și seama că fiica ei nu avea cum să înțeleagă ceea ce tocmai spusese, și continuă pe un ton mai puțin didactic:

— Katie, fiecare copil este o combinație unică a caracteristicilor părinților săi. Aceste caracteristici de identificare sunt stocate în molecule numite gene. Există practic miliarde de moduri diferite în care se pot exprima genele provenite de la o pereche de părinți. De aceea copiii provenind din aceeași părinți nu sunt toți identici.

Fruntea lui Katie se încreți. Se așteptase la alt răspuns. Nicole înțelese repede.

— În plus, adăugă pe un ton liniștitor, silueta ta nu-i deloc „băiețească”. „Atletică” ar fi cuvântul mai potrivit.

— În orice caz, reveni Katie, arătând spre sora ei care studia cu seriozitate într-un colț al camerei, în mod sigur nu arăt ca Ellie. Ea are corp mai atrăgător, cu sânii chiar mai mari și mai rotunzi decât ai tăi.

— Într-adevăr, Ellie are o siluetă impozantă, râse Nicole, dar a ta e la fel de frumoasă — doar diferită.

Se întoarse la ceea ce citea, crezând că discuția se terminase.

— În revistele astea vechi nu sunt multe femei cu genul meu de siluetă, insistă Katie după o scurtă tăcere. Ştii, mamă, eu cred că Vulturul a făcut o eroare cu elementele de control din cușeta mea. Cred că am primit o parte din hormonii destinați lui Patrick sau Benjy.

— Katie, iubito, răspunse Nicole, dându-și seama în sfârșit că fiica ei era obsedată de siluetă, în mod sigur ai devenit persoana programată de genele tale la concepție. Ești o tânără încântătoare și inteligentă. Ai fi mai fericită dacă ți-ai petrece timpul gândindu-te la numeroasele tale calități, în loc să-ți găsești imperfecțiuni și să-ți dorești să fii altcineva.

De când se treziseră, multe dintre discuțiile lor urmaseră același tipar. Lui Katie i se părea că mama ei nu încerca s-o înțeleagă și era prea preocupată de lecturi sau de vorbe de duh. „Viața nu se limitează la a te simți bine”

era refrenul care răsuna în mod regulat în urechile ei. Pe de altă parte, laudele aduse de mamă lui Ellie i se păreau pline de căldură. „Ellie este o elevă foarte bună, cu toate că a început atât de târziu”, „Ellie ne ajută întotdeauna, fără s-o rugăm”, sau „De ce nu poți fi ceva mai răbdătoare cu Benjy, cum e Ellie?”

Mai întâi Simone, iar acum Ellie, își spuse Katie în timp ce stătea goală în pat într-o noapte, târziu, după ce se certase cu sora ei, iar mama o admonestase numai pe ea. Cu mama n-am avut niciodată vreo șansă. Suntem pur și simplu prea diferite. Ar fi mai bine să încetez să mai încerc.

Își plimbă degetele peste trup, simțindu-și dorința și oftă în anticipare. Cel puțin există unele lucruri pentru care n-am nevoie de mama, se gândi.

— Richard, spuse Nicole într-o seară în pat, când îi mai despărțeau doar șase săptămâni de Marte.

— Mmmmm, răspunse el aproape adormit.

— Mă îngrijorează Katie. Progresele pe care le fac ceilalți copii mă bucură, mai ales ale lui Benjy, fie binecuvântat, dar Katie mă îngrijorează realmente.

— Ce anume te deranjează? întrebă Richard, sprijinindu-se într-un cot.

— În majoritate, atitudinea ei. Este incredibil de egoistă. Are o fire irascibilă și n-are răbdare cu ceilalți copii, nici chiar cu Patrick care o adoră. Se ceartă tot timpul cu mine, deseori fără sens. Cred că stă prea mult timp singură în camera ei.

— E doar plictisită. Nu uita că-i o tânără care se apropie de douăzeci de ani. Ar trebui să aibă iubiți, să-și afirme independența. Aici nu există nimeni de vârsta ei…

Şi trebuie să recunoști că uneori o tratăm ca pe-un copil de doisprezece ani.

Nicole nu spuse nimic. Richard se aplecă și-i atinse brațul.

— Întotdeauna am știut că, dintre copii, Katie e cea mai căpoasă. Din păcate, seamănă mult cu mine.

— Cel puțin tu îți canalizezi energia în proiecte care merită. Katie e posibil să fie distructivă în aceeași măsură în care este constructivă… Zău, Richard, aș dori să stai de vorbă cu ea. Altfel mă tem că vom avea probleme mari când ne vom întâlni cu ceilalți oameni.

— Ce vrei să-i spun? întrebă Richard după o scurtă tăcere. Că viața nu-i doar un prilej continuu de senzații tari? Şi de ce să-i cer să nu se mai retragă în lumea fanteziei, în camera ei? Probabil că-i mai interesant acolo. Din păcate, în momentul de față în Noul Eden nu există nimic prea interesant pentru o tânără.

— Sperasem c-o să fii ceva mai înțelegător, replică Nicole, ușor îmbufnată. Am nevoie de ajutorul tău, Richard… iar Katie se înțelege mai bine cu tine.

Richard rămase din nou tăcut.

— Prea bine, spuse el în cele din urmă pe un ton frustrat. Am s-o iau mâine la schi nautic — îi place la nebunie — și am să-i cer ca măcar să fie mai respectuoasă cu ceilalți membri ai familiei.

— Foarte bine. Excelent, spuse Richard, terminând de citit materialul din notebook-ul lui Patrick. Ai învățat repede algebra și e limpede că ai talent la matematică. La vremea când vom avea și alți oameni în Noul Eden, vei fi aproape pregătit pentru cursurile universitare — cel puțin în domeniile matematicii și fizicii.

— Mama spune că sunt încă mult în urmă cu engleza, răspunse Patrick. Zice că fac niște compuneri ca de copil.

Nicole auzi conversația și veni din bucătărie.

— Patrick, scumpule, Garcia 041 spune că nu iei scrisul în serios. Ştiu că nu poți învăța totul peste noapte, dar nu vreau să te rușinezi când ne întâlnim cu ceilalți oameni.

— Dar îmi plac mai mult matematica și fizica, protestă Patrick. Einstein spune că ar putea să mă învețe analiza matematică în trei-patru săptămâni… dacă n-aș avea atâtea alte subiecte de studiat.

Ușa din față se deschise brusc și înăuntru năvăliră Katie și Ellie. Chipul lui Katie era luminos și însuflețit.

— Scuze pentru întârziere, dar azi am avut o zi mare, spuse ea apoi se întoarse către Patrick. Am condus singură barca pe Lacul Shakespeare. L-am lăsat pe Garcia pe mal.

Ellie nu era nici pe departe atât de entuziasmată ca sora ei. De fapt, arăta puțin iritată.

— Nu te simți bine? o întrebă încet Nicole pe fiica ei cea mică, în timp ce Katie delecta restul familiei cu relatarea aventurii de pe lac.

Fata negă din cap fără un cuvânt.

— Palpitant, urmă cu entuziasm Katie, a fost că am trecut peste valuri cu viteză mare. Bam-bam-bam, am sărit din val în val. Uneori mă simțeam de parcă zburam.

— Bărcile alea nu sunt jucării, comentă Nicole câteva clipe mai târziu.

Le făcu semn tuturor să vină la masă. Benjy, care fusese în bucătărie și ciugulise din salată, se așeză ultimul.

— Ce făceați dacă se răsturna barca? o întrebă Nicole pe Katie.

— Ne-ar fi salvat Garcia, răspunse nepăsător Katie. Trei ne urmăreau de pe mal… La urma urmelor, ăsta-i rostul lor… În plus, purtam veste de salvare și, oricum, eu știu să înot.

— Dar sora ta nu știe, replică iute Nicole pe un ton critic. Şi știi c-ar fi fost îngrozitor, dacă era azvârlită în lac.

Katie începu să riposteze, dar Richard interveni și schimbă subiectul, împiedicând escaladarea conflictului. În realitate, toată familia era nervoasă. Rama se înscrisese pe orbita lui Marte de o lună și încă nu exista nici urmă a contingentului de pe Pământ pe care trebuia să-l întâlnească. Nicole presupusese mereu că întâlnirea cu semenii lor, oameni, avea să aibă loc imediat după înscrierea pe orbita marțiană.

După cină, familia se duse în micul observator al lui Richard din curte, să privească spre Marte. Observatorul avea acces la toți senzorii externi ai lui Rama (dar la nici unul dintre cei interni, din exteriorul Noului Eden; în timpul ședințelor de proiectare, Vulturul fusese foarte ferm cu privire la acest aspect) și putea prezenta o priveliște splendidă a planetei roșii.

Benjy mai ales iubea ședințele de observare cu Richard. Indica, mândru, vulcanii din regiunea Tharsis, marele canion Valles Marineris, și zona Chryse unde debarcase prima navă spațială Viking cu mai bine de două sute de ani în urmă. O furtună de praf tocmai se forma la sud de Stația Mutch, centrul marii colonii marțiene ce fusese abandonată în zilele zbuciumate de după Marele Haos. Richard emise ipoteza că praful se putea răspândi pe întreaga planetă, întrucât era anotimpul furtunilor globale.

— Ce se întâmplă dacă ceilalți pământeni nu se arată? întrebă Katie în timpul unui moment de liniște. Şi, mamă, de data asta dă-ne, te rog, un răspuns sincer. În definitiv, nu mai suntem copii.

Nicole îi ignoră tonul provocator.

— Dacă îmi amintesc bine, planul de bază prevede să așteptăm aici, pe orbita lui Marte, șase luni, răspunse ea. Dacă în acest timp nu are loc nici un rendez-vous, Rama se va îndrepta spre Pământ.

Se opri câteva secunde.

— Nici tatăl vostru nici eu nu știm care va fi procedura după aceea. Vulturul ne-a spus că dacă va fi vorba de un plan pentru situații neprevăzute, la momentul respectiv ni se va spune atât cât va fi nevoie să știm.

În încăpere domni liniștea aproape un minut, în timp ce imaginile de pe Marte apăreau pe uriașul ecran mural.

— Unde-i Pământul? întrebă apoi Benjy.

— Este planeta aflată chiar în interiorul orbitei lui Marte, cea mai apropiată de Soare, răspunse Richard. Ți-am arătat alinierea planetelor în secvența de bază din calculatorul meu.

— Nu asta am vrut să spun, rosti încet Benjy. Vreau să văd Pământul.

Era o cerere destul de simplă. Lui Richard nu-i trecuse niciodată prin cap, deși își mai adusese familia de câteva ori la observator, că s-ar putea ca pe copii să-i intereseze luminița albastră abia vizibilă pe cerul nopții marțiene.

— De la distanța asta, Pământul nu-i prea impresionant, zise el, interogând baza de date pentru a obține output-ul corect al senzorilor. De fapt, seamănă foarte mult cu orice alt obiect luminos, ca Sirius, de exemplu.

Richard nu pricepuse esența. După ce identifică Pământul într-un sistem de coordonate cerești și centră imaginea în jurul acelei reflecții aparent insignifiante, toți copiii priviră cu multă atenție.

Aceea este planeta lor natală, gândi Nicole, fascinată de brusca schimbare de dispoziție din încăpere, deși n-au fost niciodată acolo. Imagini ale Pământului izvorâte din memoria ei se revărsară în timp ce se uita la lumina micuță din centrul imaginii. Deveni conștientă de un dor de casă profund, din străfundul inimii, dorul de a reveni la binecuvântata planetă plină de atâtea frumuseți. Ochii i se umplură de lacrimi, în timp ce se apropie de copii și-i cuprinse cu brațele.

— Oriunde am merge în acest Univers uimitor, șopti ea, atât acum cât și în viitor, pata aceea albastră va fi întotdeauna căminul nostru.