Grădina din Rama

13

30 IUNIE 2213

Azi noapte toată lumea era prea emoționată ca să doarmă. În afară de Benjy, binecuvântată fie inima lui, care pur și simplu nu putea să priceapă ce-i spuneam. Simone i-a explicat de multe ori că ne aflăm într-o uriașă navă spațială cilindrică — chiar i-a arătat pe ecranul negru diverse imagini ale lui Rama provenite de la senzorii externi — , dar conceptul continuă să-i scape.

Când ieri a răsunat șuieratul, Richard, Michael și cu mine ne-am uitat unul la altul preț de mai multe secunde. Nu-l mai auzisem de atâta timp. Apoi am început să vorbim toți deodată. Copiii, inclusiv micuța Ellie, erau plini de întrebări și ne simțeau emoția. Ne-am dus sus imediat, toți șapte. Richard și Katie au luat-o la fugă spre ocean, fără să mai aștepte restul familiei. Simone mergea cu Benjy, Michael cu Patrick. Eu o duceam în brațe pe Ellie pentru că piciorușele ei nu se mișcau destul de repede.

Katie deborda de entuziasm când s-a întors în fugă să ne întâmpine.

— Veniți, veniți! a spus, apucând-o pe Simone de mână. Trebuie să vedeți! Culorile sunt fantastice!

Într-adevăr, erau. Arcele curcubeului de lumină porneau de la corn la corn, umplând noaptea ramană cu o reprezentație uluitoare. Benjy se holba spre sud cu gura căscată. După multe secunde, a zâmbit și s-a întors către Simone.

— E fru-mos, a pronunțat el rar, mândru de cuvântul rostit.

— Da, Benjy, este, a răspuns Simone. Foarte frumos.

— Foar-te fru-mos, a repetat Benjy, întorcându-se din nou să se uite la lumini.

Nici unul dintre noi nu a vorbit în timpul spectacolului, însă după ce ne-am întors în adăpost, conversația a durat ore întregi. Firește că cineva trebuia să le explice totul copiilor. Simone era singura născută pe vremea ultimei manevre și fusese doar un copilaș. Richard și-a asumat sarcina explicațiilor. Şuieratul și spectacolul de lumină îi conferiseră energie — aseară a semănat cu el însuși mai mult decât în oricare alt moment de când s-a întors — și a fost atât amuzant cât și plin de informații în timp ce relata tot ce știam despre șuierături, spectacole de lumină și manevre ramane.

— Crezi că octopăianjenii au de gând să se întoarcă în New York? a întrebat Katie cu speranță.

— Nu știu, a răspuns Richard, dar este, categoric, o posibilitate.

Katie și-a petrecut următoarele cincisprezece minute povestind tuturor, pentru a nu știu câta oară, despre întâlnirea noastră de acum patru ani cu octopăianjenul. Ca de obicei, a înfrumusețat și a exagerat unele detalii, mai ales din partea solitară a poveștii, înainte să mă fi văzut în muzeu.

Lui Patrick îi place la nebunie povestea. Ar vrea ca sora lui să i-o spună tot timpul.

— Eram acolo, a spus aseară Katie, culcată pe burtă și mă uitam peste marginea unui uriaș cilindru rotund, care cobora în bezna neagră. Din lateralele cilindrului ieșeau în afară spițe argintii și le vedeam strălucind în lumina slabă. „Hei”, am strigat. „E cineva jos, acolo?” Am auzit un zgomot ca de perii care se târau pe metal împreună cu un țiuit. Sub mine s-au aprins lumini. În fundul cilindrului, începuse să se cațere pe spițe o chestie neagră cu cap rotund și opt tentacule negru-auriu. Tentaculele se înfășurau în jurul spițelor în timp ce creatura urca repede în direcția mea…

— Oc-to-pă-ian-jen, a spus Benjy.

După ce Katie și-a terminat povestea, Richard le-a spus copiilor că peste patru zile podeaua va începe, probabil, să se zgâlțâie. A accentuat că totul trebuia ancorat cu grijă ca să nu zboare și că fiecare din noi trebuia să fie pregătit pentru o serie de ședințe în cuva de decelerație. Michael a subliniat că ne trebuia cel puțin încă o ladă pentru jucăriile copiilor și mai multe cutii solide pentru lucrurile noastre. Am adunat atâtea vechituri de-a lungul anilor, încât va fi o sarcină grea să asigurăm totul în următoarele câteva zile.

Când Richard și cu mine ne-am întins pe salteaua noastră, ne-am prins de mână și am stat de vorbă mai bine de o oră.

La un moment dat, i-am spus că sperasem că viitoarea manevră va semnaliza începutul sfârșitului călătoriei noastre în Rama.

— „Speranța răsare etern în pieptul omenesc.

E imposibil ca omul să nu fie veșnic binecuvântat”

a răspuns el. S-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat la mine cu ochii licărind în semiîntuneric.

— Alexander Pope, a râs el. Sunt sigur că nu s-a gândit niciodată va fi citat la șaizeci de mii de miliarde de kilometri depărtare de Pământ.

— Se pare că te simți mai bine, iubitule, i-am mângâiat brațul.

Fruntea i s-a încrețit.

— În momentul de față totul pare clar. Dar nu știu când va coborî din nou ceața. Ar putea să se întâmple în orice minut. Şi tot nu pot să-mi amintesc, decât foarte vag, ce s-a întâmplat în cei trei ani cât am fost plecat.

S-a întins la loc.

— Ce crezi că se va petrece? l-am întrebat.

— Cred că va avea loc o manevră. Şi sper să fie una de proporții. Ne apropiem foarte repede de Sirius și va trebui să încetinim considerabil dacă ținta noastră este în sistemul Sirius.

S-a întors și mi-a luat mâna.

— Pentru tine și mai ales pentru copii, sper că nu-i o alarmă falsă.

8 IULIE 2213

Manevra a început acum patru zile, exact după program, de îndată ce s-a sfârșit al treilea și totodată ultimul spectacol. N-am văzut și n-am auzit nici un aviar sau octopăianjen, așa cum n-am mai văzut sau auzit de patru ani. Katie a fost foarte dezamăgită. Dorea să-i vadă pe toți octopăianjenii întorcându-se în New York.

Ieri o pereche de călugărițe bioți au venit în adăpostul nostru și s-au dus direct la cuva de decelerație. Cărau un container mare în care erau alte cinci paturi împletite (firește, lui Simone îi trebuie acum altă mărime) și toate căștile. Le-am urmărit de la distanță, în timp ce instalau paturile și verificau instalația cuvei. Copiii erau fascinați. Scurta vizită a călugărițelor ne-a confirmat că aveam să trecem în curând printr-o schimbare majoră de viteză.

Se pare că Richard a avut dreptate cu ipoteza privitoare la legătura dintre sistemul principal de propulsie și controlul termic general din Rama. La suprafață, temperatura a început deja să scadă. În anticiparea unei manevre îndelungate, am folosit din plin tastatura ca să comandăm îmbrăcăminte pentru vreme rece pentru toți copiii.

Zgâlțâitul constant ne deranjează din nou viața. La început, pentru copii a fost amuzant, dar deja se plâng din cauza lui. În ceea ce mă privește, sper că suntem acum mai aproape de destinația noastră finală. Cu toate că Michael se roagă „Facă-se voia Domnului”, puținele mele rugăciuni sunt categoric mai egoiste și mai specifice.

1 SEPTEMBRIE 2213

Este cert că se întâmplă ceva nou. De zece zile, chiar de când am terminat cu rezervorul și manevra a luat sfârșit, ne apropiem de o sursă solitară de lumină, situată la treizeci de unități astronomice[2] de steaua Sirius. Richard a manipulat cu ingeniozitate senzorii și ecranul negru, astfel încât această sursă se află tot timpul în centrul monitorului nostru, indiferent care anume dintre telescoapele lui Rama o observă.

Acum două seri am început să vedem o anume claritate în obiectul respectiv. Ne-am gândit că poate era o planetă locuită și Richard s-a grăbit să calculeze emisia de căldură dinspre Sirius asupra unei planete situată la o distanță aproximativ egală cu distanța de la Soarele nostru la Neptun. Cu toate că Sirius este mult mai mare, mai strălucitoare și mai fierbinte decât Soarele, a tras concluzia că paradisul nostru, dacă aceea ne era cu adevărat destinația, avea să fie totuși foarte rece.

Aseară am văzut mai clar ținta. Este o construcție alungită (Richard spune că, de aceea, nu poate fi o planetă — orice are „mărimea respectivă” și este clar non-sferic „trebuie să fie artificial”), de forma unui trabuc, cu două șiruri de lumini în partea superioară și în cea inferioară. Din cauză că nu știm exact cât de departe este, nu-i cunoaștem cu certitudine mărimea. Oricum Richard face unele estimări, bazate pe viteza cu care ne apropiem, și crede că trabucul are o sută cincizeci de kilometri lungime și cincizeci de kilometri grosime.

Întreaga familie stă în camera principală și se uită la monitor. Azi dimineață am avut încă o surpriză. Katie ne-a arătat că în vecinătatea țintei noastre se aflau alte două vehicule. Săptămâna trecută, Richard o învățase cum să schimbe senzorii care furnizează datele pentru ecranul negru și, în timp ce noi stăteam de vorbă, ea a accesat senzorul radarului îndepărtat, pe care îl folosiserăm prima dată cu treisprezece ani în urmă, ca să identificăm proiectilele nucleare venind de pe Pământ. Trabucul a apărut la marginea câmpului vizual al radarului. Chiar în fața lui, aproape lipite de el, se aflau alte două obiecte minuscule.

Dacă trabucul uriaș este cu adevărat destinația noastră, atunci probabil că vom avea companie.

8 SEPTEMBRIE 2213

Nu există nici un mod de a descrie așa cum se cuvine evenimentele uimitoare din ultimele cinci zile. Limbajul nu are destule superlative ca să pot reda ce am văzut și am trăit. Michael a spus chiar că raiul ar putea păli în comparație cu minunile ale căror martori am fost.

În clipa de față, familia noastră se află la bordul unei navete fără pilot, nu mai mare decât un autobuz de pe Pământ, care ne duce de la Haltă spre o destinație necunoscută. Halta sub formă de trabuc este încă vizibilă, dar foarte vag, prin fereastra din spate a navetei. În stânga, căminul nostru timp de treisprezece ani, nava spațială cilindrică pe care o numim Rama, este îndreptată într-o direcție diferită de a noastră. A plecat din Haltă la câteva ore după noi, luminată pe dinafară ca un pom de Crăciun, și în prezent ne despart de ea aproximativ două sute de kilometri.

Acum patru zile și unsprezece ore, Rama s-a oprit la intrarea în Haltă. Eram al treilea vehicul dintr-o coadă ciudată. În față se vedeau o stea de mare rotativă, având cam o zecime din mărimea lui Rama, și o roată uriașă, cu butuc și spițe, care a intrat în Haltă la câteva ore după oprirea noastră.

Halta în sine s-a dovedit a fi cavă. Când roata uriașă a ajuns în mijlocul ei, din pereți s-au extins punți și alte elemente rulante care au fixat-o. O garnitură de vehicule neobișnuite, de trei forme diferite (unul arăta ca un aerostat, altul ca un balon de observație și al treilea semăna cu o batisferă de pe Pământ), a intrat apoi în roată, din Haltă.

Deși nu vedeam ce se petrecea în interiorul roții, am văzut vehiculele ieșind, unul câte unul, la intervale egale pe parcursul următoarelor două zile. Fiecare era întâmpinat de o navetă, precum cea în care zburăm acum, dar mai mare. Navetele respective staționaseră în întunericul din partea dreaptă a Haltei și erau aduse cu vreo treizeci de minute înainte de rendez-vous.

De îndată ce navetele erau încărcate, plecau întotdeauna în direcția opusă cozii noastre. Cam la o oră după ce ultimul vehicul a ieșit din roată și ultima navetă a plecat, numeroasele piese de echipament mecanic atașat roții s-au retras și marea navă spațială circulară a ieșit de asemenea din Haltă.

Steaua de mare din fața noastră intrase deja în Haltă și era luată în primire de alt set de elemente de atașare, când un șuierat puternic ne-a făcut să ieșim la suprafață, în Rama. Şuieratul a fost urmat de un spectacol de lumină în Emisfera Sudică, totuși reprezentația a fost complet diferită de cele pe care le văzuserăm înainte. Marele Corn a fost vedeta noului spectacol. În apropierea vârfului său se formau inele colorate circulare, care apoi porneau încet spre nord, centrate în lungul axei de rotație a lui Rama. Inelele erau uriașe; Richard a estimat că aveau cel puțin un kilometru în diametru și o grosime de patruzeci de metri.

Neagra noapte ramană era luminată de opt astfel de inele simultane. Ordinea a rămas aceeași — roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, maro, roz și purpuriu — timp de trei serii succesive. Când un inel se dispersa și dispărea în apropierea stației releu Alfa, un alt inel de aceeași culoare se forma în apropierea vârfului Marelui Corn.

Am stat încremeniți, cu gura căscată, cât timp a ținut spectacolul acesta. Imediat ce ultimul inel din al treilea set a dispărut, a avut loc un alt eveniment uluitor. În Rama, toate luminile s-au aprins! Noaptea ramană începuse doar de trei ore — timp de treisprezece ani succesiunea noapte-zi fusese absolut regulată. Acum, dintr-o dată, se schimba. Şi nu era vorba numai de lumini. Se auzea și muzică; cel puțin eu una am numit-o muzică. Suna ca milioane de clopoței și părea să vină de pretutindeni.

Timp de câteva secunde, nici unul dintre noi nu s-a mișcat. Apoi Richard, care avea cel mai bun binoclu, a văzut ceva zburând deasupra noastră.

— Aviarii! a strigat el sărind în sus și arătând spre cer. Tocmai mi-am amintit ceva. În timpul odiseei mele, i-am vizitat în noul lor cămin din nord.

Ne-am uitat pe rând prin binoclu. La început, n-am fost siguri că Richard avea dreptate, dar, pe măsură ce cele cincizeci-șaizeci de pete se apropiau, ele luau forma marilor creaturi asemănătoare păsărilor pe care le cunoaștem ca fiind aviari. Se îndreptau direct spre New York. Jumătate din ele plutea pe cer, poate la vreo trei sute de metri deasupra adăpostului nostru, în timp ce cealaltă jumătate venea în picaj spre suprafață.

— Vino, tati! a strigat Katie. Să mergem.

Înainte să apuc să obiectez, tatăl și fiica au luat-o la fugă. M-am uitat după Katie cum aleargă. E deja foarte rapidă. Vedeam în minte pasul grațios al mamei în iarba din parcul de la Chilly-Mazarin; Katie a moștenit clar unele caracteristici dinspre partea mamei, deși este în primul rând fiica tatălui ei.

Simone și Benjy porniseră deja spre adăpost. Patrick era preocupat de aviari și îngrijorat.

— Le vor face rău lui tati și lui Katie? a întrebat el. I-am zâmbit frumosului meu fiu de cinci ani.

— Nu, iubitule, dacă sunt atenți, i-am răspuns. Michael, Patrick, Ellie și cu mine ne-am întors în adăpost să ne uităm cum era pregătită steaua de mare în Haltă.

N-am văzut mare lucru, din cauză că toate porțile de intrare în steaua de mare erau de partea opusă, departe de videocamerele ramane. Dar am presupus că avea loc un fel de activitate de descărcare pentru că, în cele din urmă, cinci navete au plecat spre o nouă locație, neștiută de noi. „Procesarea” stelei de mare s-a terminat foarte repede. Părăsise deja Halta, când s-au întors Richard și Katie.

— Începeți să strângeți, a vorbit Richard imediat ce a sosit. Plecăm. Plecăm cu toții.

— Trebuia să-i fi văzut, i-a spus Katie lui Simone aproape concomitent. Erau uriași. Şi urâți. Au coborât în adăpostul lor…

— Aviarii s-au întors ca să ia din adăpostul lor nu știu ce lucruri importante, a întrerupt-o Richard. Poate că au amintiri de vreun fel. Oricum, totul se potrivește. Plecăm de aici.

În timp ce alergam de colo-colo, încercând să adun lucrurile noastre de primă necesitate în câteva cutii solide, m-am mustrat pentru faptul de a nu-mi fi dat seama mai devreme de toate astea. Văzuserăm cum erau „descărcate” în Haltă atât roata cât și steaua de mare. Dar nu ne trecuse prin cap că și noi puteam să fim o încărcătură ce trebuia descărcată din Rama.

Era imposibil de hotărât ce să împachetăm. Trăiserăm timp de treisprezece ani în cele șase camere (inclusiv cele două pe care le transformaserăm în magazii). Cu ajutorul tastaturii, probabil că solicitaserăm, în medie, cinci articole pe zi. Firește, majoritatea obiectelor fusese de mult aruncată, totuși… Nu știam unde mergem. Cum puteam să știm ce să luăm?

— Ai vreo idee ce o să se întâmple cu noi? l-am întrebat pe Richard.

Soțul meu se chinuia să-și dea seama cum să-și ia calculatorul mare.

— Istoria noastră, știința noastră, tot ce rămâne din cunoștințele noastre se află aici, a spus el, arătându-l agitat. Dacă se pierde în mod irecuperabil?

Calculatorul cântărea doar optzeci de kilograme. I-am spus că puteam să-l ajutăm să și-l care, după ce terminam de strâns hainele, articolele personale, și ceva mâncare și apă.

— Ai vreo idee unde mergem? am repetat.

— Nici cea mai mică, a ridicat din umeri. Dar indiferent unde mergem, sunt convins că va fi uimitor.

Katie a intrat în camera noastră. Ținea în mâini o trăistuță și ochii îi scăpărau de energie.

— Eu am strâns și sunt gata, a anunțat. Pot să mă duc la suprafață să aștept?

Tatăl ei abia începuse să dea afirmativ din cap, când Katie a și țâșnit pe ușă. M-am uitat dezaprobator la Richard și am plecat s-o ajut pe Simone. Procesul strângerii lucrurilor băieților a fost un chin. Benjy era irascibil și derutat. Până și Patrick era iritat Simone și cu mine tocmai terminaserăm (a fost imposibil să adunăm, până nu i-am silit pe băieți să tragă un pui de somn), când Richard și Katie s-au întors de la suprafață.

— Vehiculul nostru e aici, a zis Richard calm, înăbușindu-și surescitarea.

— E parcat pe gheață, a adăugat Katie, scoțându-și mănușile și jacheta groasă.

— De unde știți că-i al nostru? a întrebat Michael, care intrase în cameră la doar câteva clipe după Richard și Katie.

— Are opt locuri și spațiu pentru bagajele noastre, a răspuns fiica mea de zece ani. Al cine ar putea fi?

— Al cui, am corectat-o mecanic, încercând să asimilez ultima informație.

Mă simțeam de parcă cinci zile la rând fusesem adăpată printr-un furtun de incendiu.

— Ai văzut vreun octopăianjen? a întrebat Patrick.

— Oc-to-pă-ian-jen, a repetat cu atenție Benjy;

— Nu, a răspuns Katie, dar am văzut patru avioane mamut, foarte plate, cu aripi mari. Zburau deasupra capetelor noastre, venind dinspre sud. Noi credem că avioanele plate îi duceau pe octopăianjeni, nu-i așa, tati?

Richard a confirmat din cap. Am tras adânc aer în piept.

— În regulă, atunci, am spus. Toată lumea sus. Să mergem. Duceți mai întâi bagajele. Richard, Michael și cu mine vom face încă un drum după calculator.

O oră mai târziu, ne aflam toți în vehicul. Urcaserăm pentru ultima dată scările adăpostului nostru. Richard a apăsat un buton roșu ce scânteia și elicopterul nostru raman (îl numesc așa, pentru că a pornit direct în sus, nu pentru că ar fi avut elice) s-a ridicat de la sol.

Zborul a fost încet și vertical în timpul primelor cinci minute. O dată aflați în apropierea axei de rotație a lui Rama, unde nu există gravitație, iar atmosfera este rarefiată, vehiculul a plutit în loc timp de două-trei minute, în timp ce își schimba configurația externă.

A fost o ultimă priveliște uluitoare a lui Rama. La mulți kilometri sub noi, insula care ne fusese cămin nu mai era decât o mică pată maro-cenușie în mijlocul oceanului înghețat ce încercuia cilindrul uriaș. Am văzut coarnele de la sud mai limpede ca niciodată. Uimitoarele structuri lungi, susținute de contrafișe aeriene mai mari decât orășelele de pe Pământ, indicau direct nordul.

M-am simțit ciudat de emoționată când nava noastră a început să se miște din nou. La urma urmelor, Rama fusese căminul meu timp de treisprezece ani. Acolo născusem cinci copii. Acolo mă și maturizasem, n-am uitat să-mi spun, și poate că, în final, ajunsesem persoana care am vrut întotdeauna să fiu.

Nu prea era timp de cugetat la ceea ce fusese. O dată ce modificarea configurației externe s-a încheiat, vehiculul nostru a pornit în zigzag în lungul axei de rotație, către polul nordic. În mai puțin de o oră, ne aflam toți în această navetă. Părăsiserăm Rama. Ştiam că nu aveam să ne mai întoarcem, În timp ce naveta pleca din Haltă, mi-am șters lacrimile.