Grădina din Rama

4

Chelnărița mai tânără în chimono albastru-deschis cu cordon lat demodat împinse în lături paravanul glisant și intră cu o tavă cu bere și sake.

— Osake onegai shimasu, spuse politicos tatăl lui Kenji, ținând sus ceașca sa de sake în timp ce femeia turna.

Kenji luă o înghițitură de bere rece. Chelnărița mai vârstnică reveni fără zgomot cu un mic platou cu gustări. În mijloc era un crustaceu în sos de culoare deschisă, dar Kenji nu recunoscu felul acela de mâncare. În șaptesprezece ani de când plecase din Kyoto nu mâncase nici de cinci ori din mâncărurile kaiseki.

— Campai, spuse ciocnind cu tatăl său. Îți mulțumesc, tată. Sunt onorat să iau cina aici, cu tine.

Kicho era cel mai renumit restaurant din regiunea Kansai, poate chiar din întreaga Japonie. Era și înspăimântător de scump, căci păstra toate tradițiile de servire, separeuri private și feluri de mâncare de sezon cu ingrediente de cea mai înaltă calitate. Fiecare mâncare era o încântare pentru ochi și pentru cerul gurii. Când domnul Watanabe își anunțase fiul că aveau să cineze doar ei doi, Kenji nici nu-și imaginase că va fi la Kicho.

Discutară despre expediția spre Marte.

— Câți dintre ceilalți coloniști sunt japonezi? întrebă domnul Watanabe.

— Destul de mulți, răspunse Kenji. Aproape trei sute, dacă îmi amintesc bine. Au fost foarte multe cereri de vârf din Japonia. Numai America are un contingent mai mare.

— Cunoști personal pe vreunul dintre ceilalți japonezi?

— Doi sau trei. Yasuko Horikawa mi-a fost colegă de clasă în liceu, în Kyoto. Poate îți mai aduci aminte de ea. Foarte, foarte deșteaptă. Dinți ieșiți în afară. Lentile groase. Este, sau a fost mai bine zis, chimistă la Dai-Nippon.

Domnul Watanabe zâmbi.

— Cred că mi-o amintesc. N-a fost la noi acasă în seara în care a cântat Keiko la pian?

— Da, parcă, răspunse cu nonșalanță Kenji, apoi râse. Dar mi-e greu să-mi amintesc și altceva din seara aceea în afară de Keiko.

Domnul Watanabe își goli ceașca de sake. Chelnărița mai tânără, care stătea discret în genunchi într-un colț al rogojinii tatami din cameră, veni la masă pentru a o umple din nou.

— Kenji, mă îngrijorează infractorii, spuse domnul Watanabe după ce femeia se îndepărtă.

— Despre ce-i vorba, tată?

— Am citit un articol dintr-o revistă care spunea că ASI a recrutat mai multe sute de ocnași ca să facă parte din Colonia voastră Lowell. Articolul accentua că toți condamnații au avut o conduită perfectă în timpul detenției, precum și talente remarcabile în diverse meșteșuguri. De ce, totuși trebuie să acceptați pușcăriași?

Kenji mai luă o gură de bere.

— Tată, adevărul este că am întâmpinat anumite dificultăți în procesul de recrutare. În primul rând, am avut o viziune lipsită de realism privitor la numărul de oameni care va depune cereri și am stabilit niște criterii de selecție prea dure. În al doilea rând, perioada minimă de cinci ani a fost o greșeală. Pentru cei tineri mai ales, decizia de a face orice pe o perioadă atât de lungă este un angajament copleșitor. Şi mai important, presa a subminat procesul de recrutare. La vremea când noi solicitam cereri de înscriere, mii de articole și „specialiști” TV vorbeau despre decesul coloniilor marțiene din urmă cu o sută de ani. Oamenii s-au speriat că istoria s-ar putea repeta și că ar putea fi de asemenea abandonați pe Marte.

Făcu o scurtă pauză, dar domnul Watanabe nu spuse nimic.

— În plus, după cum bine știi, proiectul a cunoscut crize financiare repetate. Reducerea de buget de anul trecut ne-a făcut să ne gândim pentru prima dată la pușcăriașii model, cu diverse calificări, ca mod de rezolvare a unora dintre dificultățile noastre de personal și de buget. Deși li se vor oferi doar niște salarii modeste, există totuși o mulțime de tentații pentru a-i face pe deținuți să depună cereri. Selectarea însemna grațiere, așadar libertate, când se întorc pe Pământ după cinci ani. În plus, foștii deținuți vor fi cetățeni cu drepturi depline ai Coloniei Lowell ca oricare altul, și nu vor mai trebui să tolereze apăsătoarea monitorizare a tuturor activităților lor…

Se opri, în timp ce pe masă erau puse două bucăți de pește fiert, delicate și frumoase, așezate pe un strat de frunze multicolore. Domnul Watanabe luă cu bețișoarele una dintre bucăți și mușcă.

— Oishii desu, comentă el, fără să se uite la fiul său. Kenji luă bucata lui de pește. Discuția despre deținuții din Colonia Lowell părea că se sfârșise. Tânărul privi dincolo de tatăl său, spre grădina fermecătoare pentru care era atât de renumit restaurantul. Un pârâiaș micuț susura pe trepte lustruite și se pierdea printre câțiva copăcei superbi. La o masă tradițională japoneză, locul orientat spre grădină era întotdeauna cel de onoare. Domnul Watanabe insistase ca în timpul ultimei sale cine, Kenji să aibă în față priveliștea grădinii.

— N-ați putut să atrageți coloniști chinezi? întrebă domnul Watanabe după ce terminară peștele.

Kenji clătină din cap.

— Numai câțiva din Singapore și Malaysia. Atât guvernul chinez cât și cel brazilian le-au interzis cetățenilor lor să depună cereri. Ne așteptam la decizia Braziliei — imperiul lor sud-american e practic în război cu CGE — , dar sperasem ca măcar chinezii să-și fi schimbat poziția. Cred că o sută de ani de izolare nu se anulează atât de ușor.

— De fapt, nu-i puteți condamna. Națiunea lor a suferit teribil în timpul Marelui Haos. Tot capitalul străin a dispărut peste noapte și economia lor s-a prăbușit imediat.

— Am reușit să recrutăm câțiva negri africani, poate o sută cu totul, și o mână de arabi. Dar majoritatea coloniștilor sunt din țările care contribuie semnificativ la ASI. Probabil era de așteptat.

Kenji deveni brusc jenat. De când intraseră în restaurant, întreaga conversație se purtase în jurul lui și a activităților sale. În timpul următoarelor feluri de mâncare, îi puse tatălui său întrebări cu privire la munca de la International Robotics. Domnul Watanabe, care era acum director de producție, strălucea întotdeauna de mândrie când vorbea despre compania „lui”. Aceasta era cel mai mare producător de roboți pentru fabrici și birouri din lume. Vânzările anuale o plasau printre primii cincizeci de producători mondiali.

— La anul voi împlini șaizeci și doi de ani, spuse domnul Watanabe, vorbăreț după multe cești de sake, și mă gândisem să ies la pensie. Însă Nakamura zice că ar fi fost o greșeală. Zice că firma mai are încă nevoie de mine…

Înainte de sosirea fructelor, Kenji și tatăl său discutau iar despre apropiata expediție marțiană. Kenji explică faptul că Nai și majoritatea celorlalți coloniști asiatici care călătoreau fie cu Pinta, fie cu Nina erau deja la baza japoneză de instruire din Kyushu de Sud. Avea să i se alăture soției sale de îndată ce pleca din Kyoto iar apoi, după alte zece zile de instruire, ei și restul pasagerilor de pe Pinta aveau să fie transportați la o stație spațială LEO[3], unde urma o săptămână de antrenament în stare de imponderabilitate. Ultimul pas al călătoriei lor în apropierea Pământului avea să fie un drum la bordul unui remorcher spațial de la LEO la stația spațială geosincronă GEO-4, unde staționa în prezent Pinta, în timp ce era supusă ultimelor verificări și echipată pentru lunga călătorie spre Marte.

Chelnărița tânără aduse două boluri de coniac.

— Soția ta este cu adevărat o făptură formidabilă, spuse domnul Watanabe, sorbind din băutură. Întotdeauna am fost de părere că thailandezele sunt cele mai frumoase femei din lume.

— E frumoasă și în interior, adăugă repede Kenji, făcându-i-se dor subit de soția lui. Şi este și destul de inteligentă.

— Vorbește o engleză excelentă, remarcă domnul Watanabe. Dar mama ta spune că japoneza ei este groaznică.

Kenji se zbârli.

— Nai a încercat să vorbească în japoneză — pe care, întâmplător, nici n-a studiat-o — , pentru că mama a refuzat să vorbească englezește. A făcut-o intenționat, pentru ca Nai să se simtă prost…

Se opri. Încercarea de a o apăra pe Nai nu era potrivită în momentul acela.

— Gomen nasai, îi spuse tatălui său.

Domnul Watanabe luă o înghițitură prelungă de coniac.

— Ei bine, Kenji, asta-i ultima dată când suntem singuri pentru cel puțin cinci ani. Mi-au plăcut foarte mult cina și conversația noastră. Făcu o pauză. Ar mai fi, totuși, un subiect pe care vreau să-l discut cu tine.

Kenji își schimbă poziția (nu mai era obișnuit să stea cu picioarele încrucișate pe podea patru ore la rând) și-și îndreptă spatele, încercând să-și limpezească mintea. După tonul tatălui își dădu seama că „subiectul” era unul serios.

— Interesul meu față de infractorii din Colonia Lowell nu-i doar o curiozitate prostească, începu domnul Watanabe, apoi se opri să-și adune gândurile înainte de a continua. La sfârșitul săptămânii trecute, Nakamura a venit în biroul meu și mi-a spus că și a doua cerere a fiului său pentru Colonie a fost respinsă. M-a întrebat dacă aș putea vorbi cu tine în privința asta.

Vorbele tatălui îl loviră ca un trăsnet pe Kenji. Nici măcar nu i se spusese că rivalul din adolescență depusese cerere pentru Colonia Lowell. Iar acum tatăl lui…

— Eu n-am fost implicat în selectarea coloniștilor deținuți, răspunse încet. Este un compartiment cu totul diferit.

Domnul Watanabe nu rosti nimic mai multe secunde. În cele din urmă, continuă:

— Relațiile noastre ne spun că singurul care se opune cu adevărat acceptării cererii este un psihiatru, un anume doctor Ridgemore din Noua Zeelandă, care, în ciuda dosarului excelent al lui Toshio din timpul perioadei de detenție, consideră că fiul lui Nakamura tot nu recunoaște că a făcut ceva rău… Eu cred că ești personal răspunzător de recrutarea doctorului Ridgemore pentru echipa destinată Coloniei Lowell.

Kenji era uluit. Tatăl lui nu vorbea într-o doară. Se interesase îndeaproape. Dar de ce? se întrebă el. De ce-l interesează atât de mult?

— Nakamura-san e un inginer eminent, urmă domnul Watanabe. S-a ocupat personal de multe produse ce ne-au impus ca lideri în domeniul nostru. În ultimul timp însă laboratorul lui n-a mai dat dovadă de inventivitate. De fapt, productivitatea a început să scadă cam de la arestarea și condamnarea fiului său.

Se aplecă spre Kenji, sprijinindu-și coatele pe masă.

— Nakamura-san și-a pierdut încrederea în sine. El și soția lui trebuie să-l viziteze pe Toshio o dată pe lună la locul de detenție. Asta îi amintește constant cât i-a fost de umilită familia. Dacă fiul lui ar putea merge pe Marte, atunci poate că…

Kenji înțelese prea bine ce îi cerea tatăl. Emoții mult timp înăbușite amenințau să erupă. Se simți mânios și derutat. Era pe cale să-i spună că cererea lui era „improprie”, când domnul Watanabe vorbi «din nou.

— Şi lui Keiko și fetiței le vine la fel de greu. Aiko are acum aproape șapte ani. Din două în două săptămâni, în week-end, își fac datoria și se duc cu trenul la Ashiya…

În colțul ochilor lui Kenji apărură lacrimi cu toată încercarea lui de a se stăpâni. Imaginea lui Keiko, distrusă și demoralizată, conducându-și fiica în zona de restricții o dată la două săptămâni, ca să-și vadă tatăl, era mai mult decât putea suporta.

— Eu însumi am vorbit cu Keiko săptămâna trecută, adăugă tatăl lui, la cererea lui Nakamura-san. Era foarte abătută. Dar a părut să se învioreze când i-am spus că am să te rog să intervii în favoarea soțului ei.

Kenji inspiră adânc și se uită la fața impasibilă a tatălui. Ştia ce urma să facă. Şi mai știa că, într-adevăr, era „impropriu” — nu greșit, doar impropriu. Dar nu avea rost să se chinuiască din cauza unei decizii dinainte stabilită.

Își termină coniacul.

— Spune-i lui Nakamura-san că voi vorbi mâine cu Ridgemore, zise el.

Şi dacă intuiția lui era greșită? Atunci voi fi irosit o oră, cel mult nouăzeci de minute, se gândi Kenji în timp ce se scuză în fața părinților săi, a lui Fumiko și a celor două fiice ale ei și alergă în stradă. Coti imediat către deal. Mai era cam o oră până la apusul soarelui. O să fie acolo, își spuse. Asta va fi singura mea șansă să-mi iau la revedere.

Kenji se duse mai întâi la micul templu Anraku-Ji. Intră în hondo, așteptându-se s-o găsească pe Keiko în locul ei preferat, în fața altarului lateral din lemn ridicat în memoria celor două călugărițe din secolul XII, foste membre ale haremului, care se sinuciseseră când împăratul Go-Toba le ordonase să renunțe la învățămintele sfântului Honen. Keiko nu era acolo. Nu se afla nici afară, unde erau îngropate cele două femei, chiar la marginea pădurii de bambus. Kenji începu să creadă că se înșelase. N-a venit, gândi el. Consideră că și-a pierdut prea mult prestigiul.

Îi mai rămăsese speranța ca Keiko să-l aștepte în cimitirul de lângă Honen-In, unde cu șaptesprezece ani în urmă îi adusese la cunoștință că avea să plece din Japonia. Inima lui bătea neregulat, în timp ce mergea pe ulița care ducea la templu. În depărtare, spre dreapta, văzu silueta unei femei. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, simplă și stătea în picioare lângă mormântul lui Junichiro Tanizaki.

Deși era cu spatele la el și nu putea s-o vadă bine în lumina amurgului, fu sigur că era Keiko. Urcă treptele în fugă și intră în cimitir, oprindu-se în cele din urmă la cinci metri de femeia în negru.

— Keiko, spuse cu respirația întretăiată. Mă bucur tare mult…

— Watanabe-san, rosti oficial femeia, întorcându-se cu capul coborât si cu ochii în pământ. Se închină adânc, de parcă era servitoare. Domo arrigato gozaimasu, repetă ea de două ori.

În cele din urmă, își îndreptă spatele dar tot nu se uită la Kenji.

— Keiko, vorbi el cu blândețe. Sunt doar eu, Kenji. Sunt singur. Te rog să te uiți la mine.

— Nu pot, răspunse ea cu glas abia audibil. Dar pot să-ți mulțumesc pentru ce ai făcut pentru Aiko și pentru mine. Se înclină din nou. Domo arrigato gozaimasu.

Kenji se aplecă dintr-un impuls și puse mâna sub bărbia ei. Îi înălță cu blândețe capul. Keiko rămăsese frumoasă, dar bărbatul fu șocat să vadă atâta tristețe întipărită în trăsăturile delicate.

— Keiko, murmură el și-i simți lacrimile înfigându-i în inimă ca niște cuțite.

— Trebuie să plec, spuse ea. Îți doresc fericire.

Își feri capul și se plecă din nou. Apoi se îndreptă, fără să se uite la el, și porni încet pe potecă în umbrele înserării.

Ochii lui Kenji o urmăriră până dispăru în depărtare. Abia atunci își dădu seama că stătea rezemat de piatra funerară a lui Tanizaki. Se uită preț de câteva secunde la cele două personaje Kanji, Ku și Jaku, de pe marcajele cenușii. Unul spunea „Pustietate”, celălalt „Solitudine”.