Grădina din Rama

12

13 APRILIE 2209

Am avut o zi incredibilă. Chiar după prânz, în timp ce stăteam lângă Richard și-i verificam ca de obicei datele biometrice, Katie m-a întrebat dacă putea să se joace cu prințul Hal și cu Falstaff.

— Firește, i-am spus fără să mă gândesc.

Eram sigură că roboțeii nu funcționau și, la drept vorbind, voiam să iasă din cameră ca să pot încerca altă tehnică de a-l scoate pe Richard din comă.

N-am mai văzut o comă care să semene măcar pe departe cu a sa. În majoritatea timpului ține ochii deschiși și, din când în când, par că urmăresc un obiect din câmpul lui vizual. Nu există însă alte semne de viață sau conștiență. Nici un mușchi nu i se mișcă. Am folosit o diversitate de stimuli, unii mecanici, cei mai mulți chimici, pentru a încerca să-l trezesc din starea de comă. Nici unul n-a avut efect. De asta eram atât de nepregătită pentru ce s-a întâmplat azi.

La vreo zece minute după plecarea lui Katie, am auzit un amestec foarte ciudat de sunete venind din camera copiilor. M-am ridicat de lângă Richard și am ieșit în coridor.

Înainte de a ajunge la copii, zgomotul straniu a luat forma unui discurs sacadat, cu un ritm foarte aparte.

— Salut, a spus o voce dogită. Suntem pașnici. Iată-l pe bărbatul tău.

Vocea venea dinspre prințul Hal, care stătea în mijlocul camerei când am intrat eu. Copiii erau pe podea în jurul lui, oarecum șovăitori, cu excepția lui Katie. Ea era clar emoționată. I-am aruncat o privire întrebătoare.

— Tocmai mă jucam cu butoanele, când, dintr-o dată, a început să vorbească, mi-a explicat.

Nici o mișcare nu însoțea cuvintele prințului Hal. Ciudat, m-am gândit, amintindu-mi că Richard se mândrea cu faptul că întotdeauna roboții lui se mișcau și vorbeau în același timp. „Nu Richard a făcut asta”, mi-a spus un glas din minte, dar inițial am respins ideea. M-am așezat pe podea, lângă copii.

— Salut. Suntem pașnici. Iată-l pe bărbatul tău, a repetat prințul Hal, după câteva secunde.

De data asta m-a străbătut o senzație cumplită. Fetele râdeau încă, dar s-au oprit repede când au văzut expresia ciudată de pe fața mea. Benjy a venit de-a bușilea lângă mine și mi-a apucat mâna.

Stăteam cu toții pe podea cu spatele la ușă. Dintr-o dată am avut senzația că înapoia mea se afla cineva. M-am întors și l-am văzut pe Richard în ușă. Am icnit și am sărit în sus, chiar în clipa când el a căzut și și-a pierdut cunoștința.

Copiii au țipat și au început să plângă. După ce l-am examinat repede pe Richard, am încercat să-i liniștesc. Michael era sus, în New York, făcându-și plimbarea de după-amiază, așa că l-am îngrijit pe Richard pe podea, în afara camerei copiilor, mai bine de o oră. În acel timp m-am uitat foarte atentă la el. Era exact așa cum îl lăsasem în dormitor, mai devreme. Nu exista nici un semn evident că, între timp, fusese treaz treizeci sau patruzeci de secunde.

Când Michael s-a întors, m-a ajutat să-l transport în dormitor. Am discutat mai mult de o oră despre motivele pentru care Richard își revenise atât de brusc. Mai târziu, am citit și am recitit toate articolele despre comă din cărțile mele de medicină. Sunt convinsă că la originea comei lui Richard se afla un amestec de probleme fizice și psihice. După părerea mea, sunetul acelei voci ciudate a indus în el o traumă care, temporar, a fost mai puternică decât factorii ce au produs coma.

Dar de ce a recidivat atât de repede? Răspunsul este mai dificil. Poate că-și epuizase puțina energie mergând pe hol. Nu aveam cum să știu cu adevărat De fapt, nu aveam răspunsuri la majoritatea întrebărilor despre ce s-a întâmplat azi, inclusiv la cea pe care o repetă Katie — cine sunt cei pașnici?

1 MAI 2209

Consemnez că în această zi Richard Colin Wakefield și-a recunoscut familia și a rostit primele cuvinte. Timp de aproape o săptămână, s-a agitat pentru acest moment, inițial dând semne de recunoaștere cu fața și cu ochii, apoi mișcându-și buzele pentru a forma cuvinte. Azi dimineață mi-a zâmbit și aproape că mi-a rostit numele, dar primul lui cuvânt adevărat a fost „Katie”, rostit azi după-amiază, după ce iubita lui fiică l-a îmbrățișat cu putere, ca de obicei.

În familie există un sentiment de euforie, mai ales printre fete. Ele sărbătoresc întoarcerea tatălui lor. Le-am spus în mod repetat, lui Simone și Katie, că refacerea lui va fi aproape sigur lungă și dureroasă, dar cred că sunt prea mici ca să înțeleagă ce înseamnă asta.

Sunt o femeie foarte fericită. Mi-a fost imposibil să-mi rețin lacrimile când, chiar înainte de cină, Richard mi-a șoptit clar la ureche „Nicole”. Deși îmi dau seama că soțul meu nu-i nici pe departe refăcut, acum am certitudinea că până la urmă își va reveni și asta îmi umple inima de bucurie.

18 AUGUST 2209

Încet dar sigur, starea lui Richard continuă să se îmbunătățească. Acum doarme doar douăsprezece ore pe zi, poate să meargă un kilometru fără să obosească și, ocazional, este în stare să se concentreze asupra unei probleme, dacă este deosebit de interesantă. Încă n-a început să interacționeze cu ramanii prin intermediul tastaturii și al ecranului. Totuși l-a demontat pe prințul Hal și a încercat fără succes să determine ce a produs vocea ciudată din camera copiilor.

Recunoaște primul că nu-i el însuși. Când poate vorbi despre asta, spune că este „în ceață, ca într-un vis, dar nu foarte clar.” Au trecut mai mult de trei luni de când și-a recăpătat cunoștința, dar încă nu-și amintește prea multe despre ce s-a întâmplat cu el după ce ne-a părăsit. Crede că a fost în comă de vreun an. Părerea lui se bazează mai mult pe sentimente vagi decât pe un fapt anume.

Susține că a trăit în adăpostul aviarilor timp de câteva luni și că a asistat la o incinerare spectaculoasă. Nu poate furniza alte detalii. De asemenea, a afirmat de două ori că a găsit principalul oraș al octopăianjenilor, în timp ce explora Semicilindrul Sudic, dar cum ceea ce-și poate aminti se schimba de la zi la zi, e greu să-i dai prea multă crezare memoriei.

I-am înlocuit deja de două ori setul de sonde biometrice și am înregistrări foarte lungi ale tuturor parametrilor săi critici. Graficele îi sunt normale, cu excepția a două zone — activitatea mentală și temperatura. Undele cerebrale zilnice sfidează orice descriere. În enciclopedia mea medicală nu există nimic care să-mi permită să interpretez o pereche din aceste diagrame, darămite întregul set. Uneori, nivelul activității lui cerebrale atinge mărimi astronomice; alteori, activitatea pare total oprită. Măsurătorile electrochimice sunt la fel de ciudate. Hipotalamusul îi este practic inactiv — asta ar putea explica de ce stă atât de prost cu memoria.

Şi temperatura corpului e ciudată. De două luni e stabilă și are valoarea de 37,8 grade Celsius, mai mare cu opt zecimi de grad decât temperatura „normală” a unui om mediu. I-am verificat toate fișele medicale anterioare zborului; pe Pământ, temperatura lui „normală” era constantă și avea valoarea de 36,9 grade Celsius. Nu-mi explic de ce persistă această temperatură ridicată. Este aproape ca și cum corpul lui și vreun agent patogen sunt în echilibru stabil, nici unul neputând să-l supună pe celălalt. Însă ce agent patogen ar putea fi acesta care se sustrage tuturor încercărilor mele de a-l identifica?

Copiii sunt dezamăgiți de comportamentul lui apatic. Probabil că pe durata absenței lui l-au ridica întrucâtva la rangul unui mit, dar nu există nici o îndoială că înainte era un bărbat foarte energic. Noul Richard este numai o umbră a omului de altădată. Katie jură că ține minte cum se hârjonea și se juca exuberant cu tati al ei, când avea doi ani (fără îndoială că memoria i-a fost întărită de poveștile pe care i le-am spus eu, Michael și Simone în timp ce Richard era plecat), și deseori este foarte supărată că acum petrece atât de puțin timp cu ea. Am încercat să-i explic că „tati este încă bolnav”, dar nu cred că explicația mea a înmuiat-o.

Michael mi-a mutat toate lucrurile înapoi în această cameră, la douăzeci și patru de ore după întoarcerea lui Richard. E un om atât de cumsecade! Timp de mai multe săptămâni a trecut prin altă fază, puternic religioasă (cred că, în mintea lui, avea nevoie de iertare pentru unele păcate destul de chinuitoare), dar între timp a lăsat-o mai moale din cauza prea multelor treburi care apasă pe umerii mei. Este minunat cu copiii.

Simone se poartă ca o a doua mamă. Benjy o venerează, iar ea este incredibil de răbdătoare cu el. Deoarece a comentat în câteva rânduri că Benjy e „puțin greoi”, eu și Michael i-am explicat despre sindromul Whittingham. Lui Katie încă nu i-am spus. În clipa de față, Katie trece printr-o perioadă grea. Nici chiar Patrick, care umblă după ea ca un cățeluș, n-o poate înveseli.

Toți știm, chiar și copiii, că suntem urmăriți. Am cercetat cu mare atenție pereții din camera lor, aproape ca și cum ar fi fost un joc, și am găsit în finisajul suprafeței mai multe neregularități minuscule pe care le-am declarat videocamere. Le-am distrus cu uneltele noastre, dar n-am putea spune, cu toată convingerea, că am găsit cu adevărat aparatele de monitorizare. Cel puțin Richard și-a adus aminte de maxima lui preferată, precum că o tehnologie extraterestră avansată nu poate fi distinsă de magie.

Katie a fost cea mai tulburată în privința videocamerelor octopăianjenilor, care stau la pândă. A vorbit deschis și cu iritare de intruziunea lor în „viața ei particulară”. Probabil că are mai multe secrete decât oricare dintre noi. Când Simone i-a spus surorii ei mai mici că, de fapt, lucrul ăsta nu-i important, pentru că, „la urma urmelor, și Dumnezeu ne urmărește tot timpul pe toți”, am asistat la prima ceartă pe teme religioase între surori. Katie a replicat cu „rahat”, un cuvânt destul de urât pentru o fată de șase ani. Faptul că l-a rostit, mi-a reamintit să fiu mai atentă cu propriul meu limbaj.

Luna trecută, l-am dus într-o zi pe Richard la adăpostul aviarilor să vedem dacă locul acela avea să-i reîmprospăteze memoria. De îndată ce ne-am aflat în tunelul din dreapta coridorului vertical, a devenit foarte speriat.

— Întuneric, l-am auzit mormăind. Eu nu văd în întuneric. Dar ei văd.

N-a vrut să mai meargă după ce am trecut de apă și de cisternă, așa că l-am adus înapoi în adăpost.

Richard știe că atât Benjy cât și Patrick sunt fiii lui Michael și probabil că bănuiește că eu și Michael am trăit ca soț și soție cât a fost el plecat, dar n-a comentat niciodată acest lucru. Şi eu și Michael suntem pregătiți să-i cerem iertare și să subliniem faptul că n-am fost amanți (cu excepția conceperii lui Benjy) decât la după doi ani de la plecarea lui. Oricum, în momentul de față, subiectul nu prea pare să-l intereseze pe Richard.

La scurt timp după ce și-a revenit din comă, Richard și cu mine am împărțit vechea noastră saltea conjugală. Ne-am mângâiat mult și am fost foarte prietenoși unul cu altul, dar până acum două săptămâni nici vorbă de sex. De fapt, începusem să cred că sexul era unul dintre lucrurile care i se șterseseră din memorie, atât de pasiv era la sărutările mele provocatoare.

Apoi a venit o noapte când, dintr-o dată, l-am avut lingă mine pe vechiul Richard. Este un șablon care apare și în alte domenii — la răstimpuri, umorul, energia și inteligența de altădată se ivesc pentru o scurtă perioadă de timp. În tot cazul, vechiul Richard a fost pătimaș, amuzant și plin de fantezie. M-am simțit ca în rai. Mi-am amintit niveluri de plăcere de mult înmormântate.

Interesul lui sexual a continuat trei nopți la rând, apoi a dispărut la fel de brusc cum apăruse. La început, am fost dezamăgită (Nu asta-i firea omului? Majoritatea timpului vrem să fie bine. Când este cât poate fi de bine, vrem să dureze veșnic), dar acum am acceptat că și această fațetă a personalității lui trebuie să treacă printr-un proces de vindecare.

Aseară, Richard a determinat pe calculator traiectoria noastră, pentru prima dată de când este iarăși cu noi.

— Păstrăm încă aceeași direcție, ne-a anunțat mândru. Acum suntem la mai puțin de trei ani-lumină de Sirius.

6 IANUARIE 2210

Patruzeci și șase de ani. Pârul meu este acum în majoritate cărunt pe părți și în față. Pe Pământ m-aș fi gândit dacă să-l vopsesc sau nu. Aici, în Rama, nu contează.

Sunt prea bătrână ca să fiu gravidă. Ar trebui să-i spun asta fetiței care crește în uterul meu. Am fost absolut uluită când mi-am dat seama că, într-adevăr, eram iarăși însărcinată. Menopauza începuse deja să se instaleze cu bufeurile ei ciudate de căldură, cu momentele de isterie și menstruațiile total imprevizibile. Dar sperma lui Richard a mai făcut un copil, o altă adăugire la această familie pierdută în spațiu.

Este a zecea mea aniversare în Rama. Mi se pare absolut imposibil că mi-am petrecut în acest cilindru uriaș numai o cincime din viață. Am avut oare, cândva, altă viață, pe acea planetă mică aflată la mii de miliarde de kilometri depărtare? Chiar am cunoscut și alți adulți în afară de Richard Wakefield și Michael O'Toole? Oare tatăl meu a fost cu adevărat Pierre des Jardins, renumitul scriitor de romane istorice? Am avut eu, oare, o aventură secretă, de vis, cu Henry, prinț de Wales, în urma căreia a rezultat prima mea fiică, Genevieve?

Nimic din toate acestea nu pare posibil. Cel puțin nu azi, nu în a patruzeci și șasea mea aniversare. E ciudat. Richard și Michael m-au întrebat, fiecare o dată, despre tatăl lui Genevieve. Încă n-am spus nimănui. Nu-i caraghios? Cu ce ar fi putut schimba asta lucrurile aici, în Rama? Cu nimic. Dar a fost secretul meu (împărtășit numai tatei), încă din momentul conceperii lui Genevieve. Ea era fiica mea. Tatăl ei biologic, mi-am spus întotdeauna, nu avea nici o importanță.

Bineînțeles, era o gogoriță. Ha! Iarăși cuvântul ăsta. David Brown îl folosea des. Dumnezeule! Nu m-am mai gândit de ani de zile la ceilalți astronauți ai misiunii Newton. Mă întreb dacă Francesca și prietenii ei au scos milioane din misiune. Sper că Janos și-a primit partea.

Dragul domn Tabori, un bărbat absolut încântător! Hmm! Mă mai întreb cum le-a fost explicată pământenilor fuga lui Rama din atacul nuclear. Ah, da, Nicole, asta-i o aniversare tipică. Un voiaj lung, neorganizat, pe ulița amintirilor.

Francesca era foarte frumoasă. Întotdeauna am fost geloasă pe felul în care știa să se descurce cu oamenii. I-a drogat ea pe Borzov și pe Wilson? Probabil. Nu cred nici o clipă că a intenționat să-l omoare pe Valerii, însă avea o mentalitate cu adevărat perversă. Așa este majoritatea oamenilor cu adevărat ambițioși.

Privind retrospectiv, mă amuză cât de obsedată eram, ca tânără mamă, la cei douăzeci de ani ai mei. Trebuia să reușesc în toate. Ambiția mea era total diferită de a Francescăi. Voiam să arăt lumii că puteam să joc după toate regulile și totuși să înving, exact așa cum făcusem în proba de triplusalt de la Jocurile Olimpice. Ce putea fi mai imposibil pentru o mamă nemăritată decât să fie selecționată ca astronaut? În mod sigur, în acei ani eram plină de mine. A fost un mare noroc pentru mine și pentru Genevieve că tata era acolo.

Bineînțeles că, de fiecare dată când mă uitam la Genevieve, știam că amprenta lui Henry era evidentă. De deasupra buzelor și până la bărbie semăna perfect cu el. Nici nu voiam să neg genetica; pentru mine era foarte important doar să reușesc singură, să-mi dovedesc cel puțin mie că eram o femeie și o mamă grozavă, chiar dacă nu eram potrivită să fiu regină.

Eram prea neagră ca să fiu regina Nicole a Angliei sau măcar Ioana d'Arc în una dintre paradele aniversare franțuzești. Mă întreb câți ani trebuie să mai treacă până când culoarea pielii să nu mai fie o chestiune controversată printre ființele omenești de pe Pământ? Cinci sute de ani?

O mie? Ce spunea americanul acela, William Faulkner? Ceva despre faptul că Zambo (un bărbat pe jumătate negru, pe jumătate mulatru) va fi liber numai atunci când toți vecinii lui se vor trezi dimineața și vor spune, atât față de ei înșiși cât și față de prietenii lor, că Zambo e liber. Cred că are dreptate. Am văzut că prejudecățile rasiste nu pot fi eradicate prin legislație. Sau măcar prin educație. Călătoria fiecărei persoane prin viață trebuie să aibă un moment de revelație divină, o clipă de trezire adevărată, în care își dă seama, o dată pentru totdeauna, că Zambo și oricare alt individ din lume de care diferă în vreun fel trebuie să fie liberi, dacă vrem să supraviețuim.

Acum zece ani, când eram sigură că am să mor pe fundul puțului, m-am întrebat ce momente din viață aș retrăi, dacă mi s-ar oferi posibilitatea. Orele petrecute cu Henry mi-au venit imediat în minte, în ciuda faptului că, mai târziu, el mi-a frânt inima. Chiar și azi aș zbura bucuroasă cu prințul meu. Să cunoști fericirea totală, fie și numai câteva minute sau ore, înseamnă să fii viu. Când te confrunți cu moartea, nu-i atât de important că partenerul din marele tău moment te-a dezamăgit sau te-a trădat imediat după aceea. Important este faptul că trăiești bucuria de moment cu atâta forță încât simți că te-ai ridicat deasupra Pământului.

Acolo, în puț, m-am simțit puțin rușinată de faptul că amintirile mele despre Henry erau la același nivel cu cele despre tata, mama și fiica mea. Dar de atunci mi-am dat seama de faptul că nu sunt unică fiindcă iubesc amintirea acelor ore petrecute cu Henry. Fiecare persoană are evenimente sau momente foarte speciale care sunt numai ale ei și pe care inima le protejează cu zel.

Singura mea prietenă apropiată din studenție, Gabrielle Moreau, a petrecut o noapte cu Genevieve și cu mine la Beauvois, cu un an înainte de lansarea expediției Newton. Nu ne mai văzuserăm de șapte ani și ne-am petrecut aproape toată noaptea vorbind, în principal despre evenimentele emoționale majore din viața noastră. Gabrielle era extrem de fericită. Avea un soț chipeș, sensibil, un bărbat de succes, trei copii superbi, sănătoși și un conac superb în apropiere de Chinon. Dar „cel mai minunat moment” al lui Gabrielle, mi-a mărturisit ea după miezul nopții cu un zâmbet de fetișcană, avusese loc înainte de a-l cunoaște pe soțul ei. Făcuse o puternică pasiune de școlăriță pentru o renumită vedetă de cinema, care s-a întâmplat ca, într-o zi, să se afle în Tours. Gabrielle a reușit cumva să-l întâlnească în camera lui de la hotel și a vorbit cu el între patru ochi aproape o oră. Înainte de a pleca, l-a sărutat pe buze o singură dată. Aceasta era cea mai de preț amintire a ei.

Oh, prințul meu, ieri s-au împlinit zece ani de când te-am văzut pentru ultima dată. Ești fericit? Ești un rege bun? Te gândești vreodată la campioana olimpică de culoare care ți s-a dăruit ție, prima ei dragoste, cu atâta nesăbuită abandonare?

În ziua aceea, pe pârtia de schi, m-ai întrebat indirect de tatăl fiicei mele. Am refuzat să-ți răspund, nedându-mi seama că refuzul meu însemna că încă nu te iertasem de tot. Dacă ar fi să mă întrebi azi, prințul meu, ți-aș spune bucuroasă. Da, Majestatea Ta, Henry, rege al Angliei, tu ești tatăl lui Genevieve des Jardins. Du-te la ea, cunoaște-o, iubește-i copiii. Eu nu pot. Eu sunt la mai mult de cincizeci de mii de miliarde de kilometri depărtare.