Grădina din Rama

7

1 APRILIE 2204

Ziua de azi a fost neobișnuită în toate privințele. În primul rând, de îndată ce s-au trezit toți, am anunțat că urma să dedicăm ziua memoriei lui Alienor de Aquitania, care a murit, dacă istoricii nu se înșală, iar noi am urmărit corect calendarul, exact acum 1 000 de ani. Spre încântarea mea, familia a sprijinit ideea și atât Richard cât și Michael s-au oferit să mă ajute la festivitate. Michael, care a trecut de la studiul istoriei artei la cel al gătitului, a propus să prepare în onoarea reginei o gustare specială, medievală. Richard a șters-o cu MB, șoptindu-mi că micul robot avea să se întoarcă Henri Plantagenet.

Pusesem la punct o scurtă lecție de istorie pentru Simone, în care îi făceam cunoștință cu Ali6nor și lumea secolului al XII-lea. A fost neobișnuit de atentă. Până și Katie, care niciodată nu stă liniștită mai mult de cinci minute, a fost cooperantă și nu ne-a întrerupt. În cea mai mare parte a dimineții s-a jucat liniștită cu jucărioarele ei. La sfârșitul lecției, Simone m-a întrebat de ce a murit Alienor. Când i-am spus că de bătrânețe, fiica mea de trei ani m-a întrebat dacă regina „plecase în rai”.

— Unde ai auzit ideea asta? am întrebat-o.

— La unchiul Michael, mi-a răspuns. El mi-a spus că oamenii buni merg în rai când mor, iar oamenii răi merg în iad.

După o pauză în care am reflectat, am spus:

— Unii oameni cred că există rai, alții cred în ceea ce se numește reîncarnare, în care oamenii trăiesc din nou în altă persoană sau chiar animal. De asemenea, unii cred că existența noastră este un miracol finit, cu un început și un sfârșit care se termină cu moartea fiecărui individ în parte.

Am zâmbit și i-am ciufulit părul.

— Dar tu ce crezi, mămico? m-a întrebat ea.

Am simțit ceva foarte asemănător panicii. Am tras de timp, făcând câteva comentarii, în timp ce încercam să-mi găsesc cuvintele. Din fericire, am fost salvată.

— Respectele mele, tânără domniță.

Micul robot MB, îmbrăcat în ceea ce trebuia să treacă drept veșmânt de călărie, intră în cameră și o informă pe Simone că el era Henric Plantagenet, regele Angliei și soțul lui Alienor. Zâmbetul lui Simone îi lumina fața. Katie ridică privirea și surâse cu toată fața.

— Regina și cu mine am clădit un mare imperiu, spuse robotul făcând un gest larg cu mânuțele lui, care până la urmă a inclus toată Anglia, Scoția, Irlanda, Țara Galilor și jumătate din Franța actuală.

MB recită cu plăcere un discurs, amuzându-le pe Simone și pe Katie, cu gesturile și clipitul lui din ochi. Apoi băgă mâna în buzunar și scoase un cuțitaș și o furculiță miniaturale, afirmând că el le prezentase „barbarilor de englezi” conceptul ustensilelor de mâncat.

— Dar de ce ai băgat-o în închisoare pe regina Alienor? întrebă Simone după ce robotul a terminat.

Am zâmbit. Fusese cu adevărat atentă la lecția de istorie. Capul robotului pivotă în direcția lui Richard, care ridică un deget, indicând o scurtă pauză, și ieși repede pe coridor. În mai puțin de un minut, MB, alias Henric al II-lea, se întoarse și păși spre Simone.

— M-am îndrăgostit de altă femeie, spuse el, iar regina Alienor s-a mâniat. Ca să se răzbune, i-a asmuțit pe fiii mei împotriva mea…

Richard și cu mine tocmai începusem o discuție în contradictoriu în legătură cu adevăratele motive pentru care Henric o întemnițase pe Ali6nor (de multe ori, am descoperit că fiecare învățase o versiune diferită a istoriei anglo-franceze), când am auzit un țipăt îndepărtat, dar inconfundabil. În câteva clipe, toți cinci am fost la suprafață. Țipătul strident s-a repetat.

Ne-am uitat la cerul de deasupra. Un aviar solitar zbura într-un cerc larg la câteva sute de metri peste vârfurile zgârie-norilor. Am alergat spre metereze, lângă Oceanul Cilindric, pentru a putea vedea mai bine. Marea creatură a survolat perimetrul insulei o dată, de două, de trei ori și la sfârșitul fiecărei bucle, a emis un singur țipăt prelung. Richard și-a fluturat mâinile și a strigat tot timpul cât a durat zborul, dar n-a existat nici un indiciu că a fost observat.

După vreo oră, copiii au început să dea semne de plictiseală. Am căzut de acord ca Michael să-i ducă în adăpost, iar eu și Richard să rămânem afară atâta vreme cât exista vreo posibilitate de contact. Pasărea și-a continuat zborul în același mod.

— Crezi că aviarul caută ceva? l-am întrebat pe Richard.

— Nu știu, a răspuns și a strigat din nou și a fluturat brațele când aviarul a ajuns în punctul cel mai apropiat al ocolului său.

De data asta, pasărea și-a schimbat ruta, descriind arcuri de cerc largi și grațioase în coborârea-i spiralată. Pe măsură ce se apropia, i-am văzut atât pântecele de catifea cenușie, cât și cele două inele vișiniu-aprins din jurul gâtului.

— E prietenul nostru, i-am șoptit lui Richard, amintindu-mi de conducătorul aviarilor care acceptase să ne transporte peste Oceanul Cilindric în urmă cu patru ani.

Nu era însă creatura sănătoasă și robustă care zburase în mijlocul formației când evadaserăm din New York, ci o pasăre vlăguită, numai piele și os, cu catifeaua murdară și zburlită.

— E bolnav, a observat Richard, când a coborât la vreo douăzeci de metri de noi.

Aviarul a rostit moale ceva nedeslușit și și-a rotit cu nervozitate capul în jur, parcă așteptând pe cineva. Richard a făcut un pas și creatura și-a ridicat aripile, a bătut din ele și s-a retras câțiva metri.

— Avem ceva de mâncare care, din punct de vedere chimic, să se apropie cel mai mult de pepenele-mană? m-a întrebat Richard încet.

Am clătinat din cap.

— Nu avem nimic în afară de puiul de aseară… ia stai, avem punciul ăla verde care le place copiilor. Seamănă cu lichidul din mijlocul pepenelui-mană.

Richard a plecat înainte să-mi fi terminat fraza. În timpul celor zece minute care au trecut până s-a întors, eu și aviarul ne-am privit în tăcere. Am încercat să mă concentrez asupra unor gânduri prietenești, sperând că ochii aveau să-mi comunice cumva bunele mele intenții. O dată chiar am văzut expresia aviarului schimbându-se, dar, firește, habar n-aveam ce însemna expresia aceea sau cea anterioară.

Richard s-a întors, aducând unul dintre castroanele noastre negre, plin cu punci verde. A așezat castronul în fața noastră și a arătat cu degetul spre el, apoi ne-am retras șase-șapte metri. Aviarul s-a apropiat cu pași mici, ezitanți, oprindu-se în cele din urmă chiar în fața castronului. Şi-a cufundat ciocul în lichid, a sorbit puțin, apoi și-a dat capul pe spate, ca să înghită. Se pare că punciul i-a plăcut, căci lichidul a dispărut în mai puțin de un minut. După ce a terminat, a făcut doi pași înapoi, și-a întins la maxim aripile și a efectuat o rotație completă.

— Acum noi ar trebui să spunem „cu plăcere”, am zis eu întinzând mâna spre Richard.

Am executat și noi o rotație, cum făcuserăm cu patru ani mai înainte când spuseserăm „la revedere” și „mulțumesc”, iar când am terminat ne-am înclinat ușor în direcția aviarului.

Atât lui Richard cât și mie ni s-a părut că a zâmbit, dar mai târziu am fost gata să recunoaștem că s-ar fi putut să fie o închipuire. Aviarul de catifea cenușie și-a întins aripile, s-a ridicat și a zburat peste capetele noastre.

— Unde crezi că se duce? l-am întrebat pe Richard.

— Să moară, mi-a răspuns moale. A aruncat o ultimă privire prin lumea pe care a cunoscut-o.

6 IANUARIE 2205

Azi este aniversarea mea. Am împlinit patruzeci și unu de ani. Azi noapte am avut încă unul dintre visele pline de realism. Se făcea că eram foarte bătrână; părul îmi era complet cărunt, iar fața foarte zbârcită. Locuiam într-un castel — undeva în apropierea Loarei, nu departe de Beauvois — cu două fiice adulte (nici una dintre ele nu semăna, în vis, cu Simone, Katie sau Genevieve) și trei nepoți. Băieții erau adolescenți, sănătoși din punct de vedere fizic, dar fiecare avea ceva în neregulă. Toți erau mărginiți mintal, poate chiar retardați. Țin minte că încercam să le explic câte molecule de hemoglobină duce oxigenul de la aparatul pulmonar la țesuturi. Nici unul nu era în stare să înțeleagă ce spuneam.

M-am trezit din vis deprimată. Era miezul nopții și toți ceilalți dormeau. Cum fac adesea, am pornit pe coridor spre camera copiilor, ca să mă asigur că fetele erau învelite cu păturile lor ușoare. Simone abia dacă se clintește noaptea, dar Katie se zvârcolește și-și aruncă pătura de pe ea. Am învelit-o, apoi m-am așezat într-un scaun.

Ce mă deranjează? m-am întrebat. De ce am atât de multe vise cu copii și nepoți? Săptămâna trecută, într-o zi, m-am referit în glumă la posibilitatea de a avea un al treilea copil, iar Richard, care traversează din nou o perioadă de posomorală prelungită, a fost cât pe-aici să paralizeze de spaimă. Cred că regretă că l-am convins s-o avem pe Katie.

Am abandonat imediat subiectul, nevrând să-i provoc încă una dintre tiradele nihiliste.

În această conjunctură, chiar aș vrea încă un copil? Are cât de cât vreo logică, dat fiind situația în care ne găsim? Lăsând pe moment la o parte orice motiv personal care m-ar putea face să doresc să nasc al treilea copil, există un puternic argument biologic pentru continuarea reproducerii. După toate probabilitățile, nu vom mai avea niciodată contact cu alți membri ai speciei umane. Dacă suntem ultimii din spița noastră, ar fi înțelept să acordăm atenție unuia dintre principiile fundamentale ale evoluției: maxima variație genetică determină cele mai mari probabilități de supraviețuire într-un mediu nesigur.

Noaptea trecută, după ce m-am trezit din vis, mintea mea a dus scenariul și mai departe. Să presupunem, mi-am zis, că Rama nu merge într-adevăr nicăieri și că ne vom petrece restul vieții în condițiile actuale. Apoi, după toate probabilitățile, Simone și Katie ne vor supraviețui nouă, cei trei adulți. Ce se va întâmpla în continuare? În afară de cazul în care am pune cumva la păstrare niște spermă, fie de la Michael, fie de la Richard (și atât problema biologică, cât și cea sociologică ar fi formidabil de dificilă), fetele mele nu vor avea posibilitatea reproducerii. Ele personal ar putea ajunge în Paradis, Nirvana sau în nu știu ce altă lume, dar până la urmă vor pieri, iar genele pe care le poartă vor muri o dată cu ele.

Dar să presupunem că aș naște un fiu. Atunci cele două fete vor avea un tovarăș de sex masculin de vârsta lor și problema generațiilor succesive va fi mult ușurată.

În acest punct al cugetărilor mele, mi-a venit o idee cu adevărat nebunească. Unul dintre principalele mele domenii de specializare în perioada studiilor medicale a fost genetica, în special defectele ereditare. Mi-am amintit de studiile de caz ale familiilor regale din Europa între secolele XV și XVIII și de numeroșii indivizi „inferiori” născuți din endogamie excesivă. Un fiu conceput de mine și Richard ar avea aceleași componente genetice ca Simone și Katie. Copiii acelui fiu cu oricare dintre fete, nepoții noștri, ar fi în pericolul foarte mare de a se naște cu defecte. Pe de altă parte, un fiu conceput de mine și Michael ar împărți doar o jumătate dintre genele lui cu fetele și, dacă memoria nu mă înșală, pentru copilul lui cu Simone sau Katie riscul defectelor ar fi mult redus.

Am respins imediat acest gând imoral, totuși el n-a dispărut. Mai târziu, când ar fi trebuit să dorm, mintea mi-a revenit la același subiect. Dacă rămâneam însărcinată cu Richard și aveam a treia fată? Atunci întregul proces trebuia repetat. Deja am patruzeci și unu de ani. Câți ani până se va instala menopauza, chiar dacă o întârzii pe cale chimică? Pe baza celor două experiențe anterioare, nu există nici o dovadă că Richard putea să conceapă un băiat. Am putea crea un laborator care să permită separarea spermei masculine din lichidul lui seminal, dar asta ar fi însemnat un efort fantastic din partea noastră și luni de interacțiune amănunțită cu ramanii. Şi tot ar mai fi rămas problema conservării spermei și a transmiterii ei la ovare.

M-am gândit la diversele tehnici cunoscute de modificare a procesului de selectare a sexului pe cale naturală (dieta bărbatului, tipul și frecvența actului sexual, sincronizarea în raport cu ovulația etc.) și am ajuns la concluzia că, probabil, Richard și cu mine am avea o șansă bună să concepem un băiat în mod natural, dacă am fi foarte atenți. Însă în fundul minții mele stăruia gândul că șansele ar fi și mai mari, dacă tatăl ar fi Michael. La urma urmelor, el avusese doi fii (din trei copii) ca urmare a unui comportament nebazat pe calcule. Oricât de mult aș fi putut îmbunătăți probabilitățile cu Richard, aceleași tehnici în cazul lui Michael ar fi garantat practic un fiu.

Înainte de a adormi, m-am gândit pe scurt la inaplicabilitatea întregii idei. Trebuia inventată o metodă absolut sigură de însămânțare artificială (pe care mi s-ar fi cerut s-o supraveghez, deși eram eu însăși subiectul). Puteam face noi asta, în situația actuală, și să garantăm atât sexul, cât și sănătatea embrionului? Până și spitalele de pe Pământ, care dispun de toate resursele, nu au întotdeauna succes. Cealaltă alternativă era să fac sex cu Michael. Deși gândul nu mi-a displăcut, semnificațiile sociologice mi s-au părut atât de mari încât am abandonat cu totul ideea.

(Şase ore mai târziu). În seara asta, bărbații mi-au făcut o surpriză: o cină specială. Michael devine un adevărat bucătar. Mâncarea avea gust de „mușchi Wellington”, conform reclamei, deși semăna mai degrabă cu piureul de spanac. Richard și Michael au mai servit și un lichid roșu, etichetat ca vin. N-a fost rău, așa că l-am băut, descoperind, spre marea mea uimire, că avea în el ceva alcool și chiar m-am amețit un pic.

De fapt, la sfârșitul cinei toți trei eram abțiguiți! Fetele, mai ales Simone, erau nedumerite de comportamentul nostru. În timpul desertului (plăcintă de cocos), Michael mi-a spus că 41 este „un număr foarte special”. Apoi mi-a explicat că era cel mai mare număr prim care începe un șir pătratic lung de alte numere prime. Când l-am întrebat ce este un șir pătratic, a râs și a spus că nu știe. Totuși a scris șirul celor patruzeci de elemente despre care vorbea: 41, 43, 47, 53, 61, 71, 83, 97, 113…încheind cu numărul 1601. M-a asigurat că toate cele patruzeci de numere din șir erau numere prime.

— De aceea, mi-a făcut cu ochiul, 41 trebuie să fie un număr magic.

În timp ce râdeam, geniul nostru de serviciu Richard s-a uitat la numere și, după nu mai mult de un minut de joacă pe calculator, ne-a explicat lui Michael și mie de ce șirul se numea pătratic.

— Diferențele dintre numerele consecutive sunt constante, a zis el arătându-ne printr-un exemplu ce voia să spună. Prin urmare, întreaga succesiune de numere poate fi generată de o simplă expresie pătratică. Să luăm f(N) = N2 — N + 41, unde N este orice număr întreg de la 0 la 40. Această funcție va genera întregul șir. Şi mai bine, să luăm f(N) = N2 — 81 N + 1681, unde N este un număr întreg între 1 și 80. Această funcție de gradul II începe la coada șirului de numere, f(l) = 1601, și continuă succesiunea mai întâi în ordine descrescătoare. Ea se inversează la f(40) = f(41) = 41, și apoi generează din nou întregul șir de numere în ordine crescătoare.

Richard a zâmbit. Eu și Michael ne-am uitat la el cu respect și admirație.

13 MARTIE 2205

Azi Katie a împlinit doi ani și toată lumea a fost bine dispusă, mai ales Richard. Chiar o place pe fetița lui, cu toate că ea îl manipulează într-un mod revoltător. De ziua ei a dus-o până la adăpostul octopăianjenilor și au zornăit împreună grilajele. Atât Michael cât și eu ne-am exprimat dezaprobarea, însă Richard a râs și i-a făcut cu ochiul lui Katie.

La prânz, Simone a cântat la pian o piesă scurtă pe care a învățat-o de la Michael, iar Richard ne-a servit la somonul fiert un vin absolut formidabil — Chardonnay Raman, l-a numit el. În Rama, somonul fiert arată ca ouăle jumări de pe Pământ, ceea ce este un pic derutant, dar continuăm să respectăm convenția de a eticheta mâncarea conform conținutului ei nutritiv.

Simt că plutesc de fericire, deși trebuie să recunosc că sunt ușor neliniștită în legătură cu apropiata mea discuție cu Richard. În prezent, el e în toane bune, în principiu pentru că lucrează de zor nu doar la unul, ci la două proiecte importante. Nu numai că prepară amestecuri lichide ale căror gust și conținut de alcool rivalizează cu vinurile fine de pe Pământ, dar creează și un nou set de roboți de douăzeci de centimetri inspirați din piesele lui Samuel Beckett, laureatul Nobel din secolul XX. De mai mulți ani, Michael și cu mine îl tot îndemnăm pe Richard să reîncarneze trupa Shakespeare, dar l-a oprit mereu amintirea prietenilor pe care i-a pierdut. Dar un dramaturg nou — asta-i altă problemă. Deja a terminat patru personaje din Endgame. În seara asta, copiii au râs copios când bătrâneii „Nagg” și „Nell” au ieșit din micile lor cutii de gunoi, strigând: „Terciul! Adu-mi terciul!”

Sunt hotărâtă să-i prezint lui Richard ideea mea de a avea un copil cu Michael. El va aprecia, sunt sigură, logica și înțelepciunea sugestiei, deși nu mă aștept să fie nemaipomenit de entuziasmat. Firește că încă nu i-am vorbit lui Michael despre ideea mea. El știe totuși că am în minte ceva serios, pentru că l-am întrebat dacă vrea să aibă grijă de fete în timp ce eu și Richard mergem sus pentru un picnic și o discuție.

Nervozitatea mea legată de acest subiect este neîntemeiată, probabil. Fără doar și poate se bazează pe definiția comportamentului etic care, în situația noastră actuală, pur și simplu nu se poate aplica. Zilele astea, Richard se simte bine. În ultimul timp inteligența lui e foarte ascuțită. S-ar putea ca în timpul discuției să-mi arunce câteva replici tăioase, dar sunt sigură că până la urmă va fi în favoarea ideii.