Grădina din Rama

3

Yukiko purta o cămașă de mătase neagră, pantaloni albi și o beretă negru cu alb. Traversă camera de zi ca să discute cu fratele ei.

— Aș fi vrut să vii și tu, Kenji, spuse ea. Va fi cea mai mare demonstrație pentru pace pe care a văzut-o vreodată omenirea.

Kenji îi zâmbi surorii sale mezine.

— Mi-ar fi plăcut să vin, Yuki, dar mai am numai două zile până la plecare și vreau să-mi petrec timpul cu mama și tata.

Mama lor intră în cameră prin ușa opusă. Arăta chinuită, ca de obicei, și ducea o valiză mare.

— Totul e împachetat acum așa cum trebuie, anunță ea, dar tot aș dori să te răzgândești. Hiroshima o să fie un balamuc. Asahi Shimbun spune că sunt așteptați un milion de vizitatori, aproape jumătate din ei din străinătate.

— Mulțumesc, mamă, rosti Yukiko, întinzând mâna după valiză. După cum știi, eu și Satoko vom fi la Hiroshima Prince Hotel. Nu-ți mai face griji. Te vom suna în fiecare dimineață, înainte să înceapă activitățile. Şi am să fiu acasă luni după-amiază.

Deschise valiza și băgă mâna într-un compartiment special, de unde scoase o brățară cu diamante și un inel cu safir. Le puse pe amândouă.

— Nu crezi că ar trebui să le lași acasă? se agită mama ei. Nu uita că vor fi atâția străini… S-ar putea ca bijuteriile tale să-i tenteze prea mult.

Yukiko râse în felul ei neinhibat pe care Kenji îl adora.

— Mamă, ești ca o cobe! Mereu te gândești numai la ce-i mai rău. Ne ducem la Hiroshima să consemnăm cei trei sute de ani de la aruncarea bombei atomice. Va participa prim-ministrul și trei membri ai guvernului. Mulți dintre cei mai renumiți cântăreți din lume vor da spectacole. Va fi ceea ce tata numește o experiență care îmbogățește, iar tu nu te gândești decât că s-ar putea să mi se fure bijuteriile.

— Când eram tânără, nu se auzea ca două fete, care încă n-au terminat universitatea, să călătorească prin Japonia neînsoțite…

— Mamă, am mai discutat despre asta, o întrerupse Yuki. Am aproape douăzeci și doi de ani. La anul, după ce-mi iau licența, am să plec să trăiesc departe de casă, pe cont propriu, poate chiar în altă țară. Nu mai sunt copil. Iar Satoko și cu mine suntem perfect capabile să avem grijă una de alta. Se uită la ceas. Trebuie să plec. Probabil că mă așteaptă deja la stația de metrou.

Se duse grațioasă la mama ei și o sărută din vârful buzelor. Cu fratele se îmbrățișă mai prelung.

— Să fii sănătos, ani-san, îi șopti la ureche. Ai grijă de tine și de adorabila ta soție pe Marte. Suntem cu toții foarte mândri de voi.

Kenji n-o cunoscuse niciodată prea bine pe Yukiko. La urma urmelor, era aproape cu doisprezece ani mai mare ca ea. Yuki avea doar patru ani când domnul Watanabe fusese numit în postul de președinte al filialei americane a companiei International Robotics. Familia traversase Pacificul și se instalase într-o suburbie a lui San Francisco. Pe vremea aceea, Kenji nu-i prea dădea atenție surorii sale mezine. În California îl interesase mai mult noua lui viață, mai ales după ce intrase la Universitatea UCLA.

Soții Watanabe și Yukiko se întorseseră în Japonia în 2232, lăsându-l pe Kenji student în anul doi la istorie. De atunci fusese prea puțin în contact cu Yukiko. În timpul vizitelor lui anuale acasă, în Kyoto, își propusese mereu să petreacă mai mult timp cu ea, dar niciodată nu se întâmplase așa. Sau Yukiko era prea implicată în propria ei viață, sau părinții lui programaseră prea multe activități sociale, sau Kenji însuși nu avusese destul timp.

Se simțea ușor trist când stătu în ușă și se uită după Yukiko care dispărea în depărtare. Părăsesc planeta asta, gândi el, si încă nu mi-am făcut timp să-mi cunosc sora.

Doamna Watanabe vorbea monoton în spatele lui, exprimându-și convingerea că viața ei fusese un eșec din cauză că nici unul dintre copii nu avea nici o considerație față de ea și plecaseră cu toții departe. Iată acum, singurul ei fiu, care se însurase cu thailandeză doar ca să-i pună într-o situație penibilă, pleca să trăiască pe Marte și nu avea să-l mai vadă cel puțin cinci ani. Cât despre fiica ei mijlocie, ea și soțul său bancher măcar îi dăruiseră două nepoate, dar acestea erau la fel de nesărate și plicticoase ca și părinții lor…

— Ce face Fumiko? o întrerupse Kenji. Am vreo șansă s-o văd pe ea și pe nepoatele mele înainte să plec?

— Vin mâine seară, la cină, de la Kobe. Deși habar n-am ce-o să le dau să mănânce… Ştiai că Tatsuo și Fumiko nici măcar nu le învață pe fetele alea cum să folosească bețișoarele? Îți imaginezi? Un copil japonez care nu știe să folosească bețișoarele? Nimic nu mai e sfânt? Am renunțat la identitatea noastră, ca să devenim bogați. Îi spuneam tatălui tău…

Kenji se scuză și-și căută refugiu în biroul tatălui. Pereții încăperii erau plini cu fotografii înrămate, mărturii ale vieții personale și profesionale ale unui om de succes. Două fotografii reprezentau amintiri deosebite și pentru Kenji. Într-una, el și tata țineau o cupă mare oferită de clubul național de golf câștigătorilor campionatelor tată-fiu. În cealaltă, zâmbitorul domn Watanabe îi oferea fiului său o medalie după ce Kenji câștigase premiul întâi pe Kyoto la concursul inter-licee.

Ce uitase Kenji, până revăzuse fotografia, era faptul că Toshio Nakamura, fiul celui mai bun prieten și partener de afaceri al tatălui său, fusese al doilea câștigător în ambele ocazii. În cele două fotografii, tânărul Nakamura, aproape cu un cap mai înalt decât Kenji, avea o expresie încruntată, mânioasă.

Asta a fost cu mult înainte de toate problemele lui, gândi Kenji. Își aminti titlul care proclamase cu patru ani mai devreme punerea sub acuzație a lui Toshio Nakamura: „Director din Osaka arestat”. Articolul relata că domnul Nakamura, pe atunci deja vicepreședinte la Tomozawa Hotel Group, fusese acuzat de infracțiuni foarte grave, începând cu mită și proxenetism, și terminând cu trafic de carne vie. În patru luni, Nakamura fusese judecat și condamnat la mulți ani de închisoare. Kenji fusese uluit. Ce naiba s-a întâmplat cu el! se întrebase de multe ori în cei patru ani care trecuseră.

În timp ce-și amintea de rivalul din școală, Kenji simțea multă părere de rău pentru Keiko Murosawa, soția lui Nakamura pentru care el însuși avusese o afecțiune deosebită pe la șaisprezece ani. De fapt, din dragoste pentru Keiko, Kenji și Nakamura fuseseră rivali aproape un an. Când, în cele din urmă, Keiko dăduse limpede de înțeles că-l prefera pe Kenji, tânărul Nakamura se înfuriase. Ba chiar se luase de Kenji într-o dimineață, în apropierea templului Ryoanji, și-l amenințase fizic.

Dacă rămâneam în Japonia, m-aș fi putut însura eu cu Keiko, gândi Kenji. Se uită pe fereastră la grădina cu licheni. Afară ploua. Își aminti deodată, deosebit de clar, o zi ploioasă din adolescența lui.

Kenji se dusese acasă la ea de îndată ce tatăl îi dăduse vestea. Un concert de Chopin îi mângâiase auzul de cum cotise pe ulița care ducea spre casa fetei. Doamna Murosawa îi deschisese ușa și-i spusese cu severitate:

— Keiko exersează acum. Va termina abia după o oră și ceva.

— Vă rog, doamnă Murosawa, e foarte important, o implorase băiatul de șaisprezece ani.

Mama era pe cale să închidă ușa, când Keiko îl zărise pe fereastră. Se oprise din cântat și venise în grabă, zâmbetul ei radios umplându-l de bucurie pe Kenji.

— Salut, Kenji. Ce s-a întâmplat?

— Ceva foarte important, răspunsese el misterios. Poți veni cu mine la o plimbare?

Doamna Murosawa bombănise ceva cu privire la apropiatul recital, dar Keiko o convinsese că-și putea permite să nu exerseze o zi. Fata luase o umbrelă și i se alăturase lui Kenji în fața casei. De cum se îndepărtaseră, își strecurase brațul pe după al lui, așa cum făcea mereu când se plimbau împreună.

În timp ce porniseră pe drumul lor obișnuit, care ducea spre dealurile din spatele cartierului din Kyoto, Keiko întrebase:

— Așadar, prietene, ce-i atât de foarte important?

— Nu vreau să-ți spun acum, răspunsese Kenji. Oricum, nu aici. Vreau să aștept până ajungem în locul potrivit.

Râseseră amândoi și discutaseră fleacuri în timp ce se îndreptau spre Aleea Filozofului, o potecă frumoasă ce șerpuia pe mai mulți kilometri la poalele dealurilor estice. Drumul devenise renumit grație lui Nishida Kitaro, un filozof din secolul XX, care se plimbase pe el în fiecare dimineață. Cărarea trecea pe lângă cele mai renumite locuri pitorești din Kyoto, incluzând Ginkaku-ji (Pavilionul de argint) și vechiul templu budist Honen-In, preferatul lui Kenji.

În spatele lui Honen-In și în lateral, se afla un mic cimitir cu șaptezeci-optzeci de morminte și pietre funerare. Pe la începutul anului, Kenji și Keiko descoperiseră că cimitirul adăpostea rămășițele unui important cetățean al orașului Kyoto din secolul XX, precum și pe cele ale vestitului romancier Junichiro Tanizaki și ale doctorului și poetului Iwao Matsuo. După descoperirea aceea, Kenji și Keiko transformaseră cimitirul în locul lor obișnuit de întâlnire. O dată, după ce citiseră împreună Surorile Makioka, capodopera lui Tanizaki care descria viața din Osaka în anii 1930, se contraziseseră în glumă mai bine de o oră lângă mormântul autorului cu privire la care dintre surorile Makioka semăna mai bine cu Keiko.

În ziua în care domnul Watanabe îl informase pe Kenji că urmau să plece în America, începuse deja să plouă când Kenji și Keiko ajunseseră la Honen-In. Kenji cotise la dreapta pe o uliță mică și se îndreptase spre o poartă cu acoperiș din împletitură de paie. După cum se așteptase Keiko, nu intraseră în templu ci urcaseră treptele ce duceau la cimitir. Dar Kenji nu se oprise la mormântul lui Tanizaki, ci urcase și mai sus, spre alt mormânt.

— Aici e îngropat Iwao Matsuo, spusese el, scoțându-și notebook-ul. O să citim din poeziile lui.

Keiko se așezase lângă prietenul ei, amândoi ghemuindu-se sub umbrelă, și Kenji citise trei poezii.

— Mai am o ultimă poezie, încheiase Kenji, un haiku special scris de o prietenă a lui Matsuo:

„într-o zi din luna lui iunie,

După o cupă de înghețată răcoritoare Ne-am luat la revedere.”

După ce Kenji recitase din memorie pentru a doua oară haikuul, rămăseseră amândoi tăcuți. Keiko se alarmase, ba chiar se speriase puțin când văzuse că expresia serioasă de pe fața lui Kenji nu dispărea.

— Poezia vorbește de despărțire, observase ea moale. Îmi spui că…

— Nu este opțiunea mea, o întrerupsese Kenji. Ezitase câteva clipe, apoi urmase: Tata a primit un post în America. Plecăm luna următoare.

Kenji nu mai văzuse niciodată pe fața lui Keiko o expresie atât de nefericită. Când ridicase spre el ochii aceia teribil de triști, crezuse c-o să i se sfâșie inima. O ținuse strâns la piept în ploaia după-amiezei, plângând amândoi, și-i jurase că avea s-o iubească veșnic numai pe ea.