Grădina din Rama

2

Avu vise foarte ciudate. Se visă de multe ori căzând de-a rostogolul, tot mai jos, fără să ajungă vreodată jos. În ultimul vis dinainte trezirii, se visă interogat de Toshio Nakamura și doi orientali duri într-o încăpere mică cu pereți albi.

Când se trezi, preț de mai multe secunde nu știu unde se afla. Prima mișcare pe care o făcu fu să-și dezlipească obrazul drept de pe suprafața metalică a peretelui. Câteva momente mai târziu, după ce-și aminti că adormise în poziție verticală pe peretele din interiorul habitatului aviar, aprinse lanterna și privi în jos. Inima îi tresări când văzu că ceața dispăruse. În schimb, putu să vadă peretele coborând mult; în locul în care, în sfârșit, se termina părea să existe apă.

Lăsă capul pe spate și se uită în sus. Ştia că se afla la vreo nouăzeci de metri sub hublou (coarda de cățărare avea lungimea de o sută de metri), așa că estimă distanța până la apă de aproximativ două sute cincizeci de metri. Genunchii i se înmuiară, când înțelese pe deplin în ce situație se afla. Când începu să desfășoare surplusul de coardă din jurul taliei, constată că brațele și mâinile îi tremurau.

Îl cuprinse dorința nebună să fugă, să ajungă din nou la hublou și să părăsească definitiv lumea aceea extraterestră. Nu, își spuse înfrângându-și reacția instinctivă, nu încă. Numai dacă nu există altă opțiune viabilă.

Se hotărî să mănânce mai întâi ceva. Se eliberă grijuliu de o parte de coardă și scoase din rucsac mâncare și apă. Apoi se răsuci parțial și îndreptă fasciculul de lumină spre interiorul habitatului aviar. I se păru că vede contururi și forme îndepărtate, dar nu fu sigur. S-ar putea să fie doar imaginația mea, se gândi.

După ce termină de mâncat, verifică proviziile, apoi făcu o listă mentală cu opțiunile pe care le avea. Totul e foarte simplu, chicoti nervos. Mă pot întoarce în Noul Eden și să devin deținut. Sau pot renunța la siguranța pe care mi-o dă coarda și să continui să cobor peretele. Se opri o clipă și se uită în sus și în jos. Sau pot să rămân aici și să aștept o minune.

Aducându-și aminte că un aviar apăruse repede atunci când prințul Hal țipase, Richard începu să strige. După două-trei minute, se opri din strigat și începu să cânte. Cântă cu intermitențe aproape o oră. Începu cu melodiile din zilele studenției lui în Cambridge, apoi trecu la cântecele care fuseseră la modă pe vremea adolescenței sale singuratice. Fu uimit cât de bine își amintea versurile. Memoria este un mecanism uimitor, reflectă el. Cum se explică selectivitatea ei? De ce pot să-mi amintesc aproape toate cuvintele acestor cântece prostești, din adolescență și practic nimic din odiseea mea în Rama!

Băgă mâna în rucsac ca să mai ia o gură de apă, când, dintr-o dată, în habitat se făcu lumină. Fu atât de uimit, încât picioarele îi alunecară de pe perete și, preț de câteva secunde, rămase suspendat doar în coardă. Lumina nu era orbitoare, ca atunci când în Rama II se iviseră zorile în timp ce el mergea cu telescaunul, totuși era lumină. De îndată ce se află iar în siguranță, trecu în revistă lumea care i se dezvăluia acum.

Sursa de lumină era un glob mare, cu un fel de abajur, care atârna de plafonul habitatului. Richard estimă că globul se afla la patru kilometri de el și cam la un kilometru deasupra celei mai proeminente structuri — un cilindru mare, de culoare maro, aflat în centrul geometric al habitatului. Abajurul opac acoperea cele trei sferturi superioare ale globului strălucitor, astfel încât majoritatea luminii era direcționată în jos.

Principiul proiectului de bază al habitatului interior era simetria radială. În centru se afla cilindrul vertical maro, ce părea făcut din pământ, cu o lungime aproximativă de 1 500 de metri. Bineînțeles că Richard putea să vadă numai o parte a structurii, însă după curbura ei estimă că avea diametrul cuprins între doi și trei kilometri.

Pe exteriorul cilindrului nu existau uși sau ferestre. Nici o lumină nu răzbătea din interior. Singurul model de pe partea laterală a structurii era un set de linii curbe, mult distanțate, fiecare pornind de sus și ocolind complet cilindrul înainte de a ajunge jos, chiar în dreptul punctului de pornire. Baza cilindrului se afla aproximativ la aceeași cotă cu hubloul prin care intrase Richard.

De jur împrejurul cilindrului se zărea o rețea de mici structuri albe dispuse în două inele între care exista o distanță de trei sute de metri. Cei doi cvadranți nordici (Richard intrase în habitatul aviar prin hubloul nordic) ai acestor inele erau identici; fiecare cvadrant avea cincizeci-șaizeci de clădiri amplasate după același tipar. Ținând cont de simetrie, Richard presupuse că și ceilalți cvadranți se încadrau în șablonul respectiv.

Un canal îngust, circular, cu lățimea de șaptezeci-optzeci de metri, înconjura structura. Atât canalul cât și inelele de clădiri albe erau amplasate pe un platou aflat la aceeași altitudine cu baza cilindrului. În exteriorul canalului, cea mai mare parte a restului habitatului era ocupată de o regiune întinsă, aparent acoperită de culturi în majoritate de culoare verde. Terenul din zona verde cobora uniform dinspre canal spre malurile unui șanț cu apă lat de patru sute de metri care se afla chiar lângă zidul interior. Cei patru cvadranți identici din regiunea verde erau la rândul lor divizați în patru sectoare pe care Richard, bazându-se pe urmărirea unei analogii cu Pământul, le numi junglă, pădure, pășune și deșert.

Timp de zece minute, bărbatul privi tăcut la panorama vastă ce se întindea în fața lui. Deoarece gradul de iluminare scădea direct proporțional cu distanța de la cilindru, nu putea să distingă regiunile apropiate mai clar decât pe cele din depărtare. Cu toate acestea, detaliile era impresionante. Cu cât se uita mai mult, cu atât observa alte lucruri noi. În regiunea verde existau lacuri mici și râuri, ici și colo câte o insuliță în șanțul cu apă, iar între clădirile albe ceva ce semăna a drumuri. Bineînțeles, se pomeni gândindu-se, de ce m-aș fi așteptat la altceva? În Noul Eden, noi am reprodus un Pământ miniatural. Aceasta trebuie să reprezinte, în vreun fel, planeta natală a aviarilor.

Ultimul gând îi reaminti că atât Nicole cât și el fuseseră convinși de la început că aviarii nu erau (și poate nu fuseseră niciodată) o specie cu tehnologie înaltă, călătoare prin spațiu. Își scoase binoclul și studie cilindrul mare din depărtare. Oare ce secrete ascunzi? se întrebă, entuziasmat pe moment de perspectiva aventurii și a descoperirilor.

După aceea, cercetă cerul în căutarea vreunui aviar. Fu dezamăgit. O dată sau de două ori, i se păru că vede niște creaturi zburând peste cilindrul maro, dar petele se succedară cu atâta repeziciune în câmpul vizual al binoclului încât nu putu fi sigur. În orice altă parte privi, nu văzu nici o dovadă de mișcare. Nu exista nici un indiciu clar că în habitatul aviar exista viață.

Lumina dispăru după patru ore și Richard rămase iar pe întuneric în mijlocul peretelui vertical. Verifică termometrul, inclusiv baza sa istorică de date. Temperatura nu variase cu mai mult de jumătate de grad de la 26 °C de când intrase în habitat, Un control termic impresionant, își spuse. Dar de ce atât de stringent? De ce să folosești atât de multe resurse energetice, ca să menții o temperatură constantă?

Pe măsură ce întunericul se prelungea, Richard începu să se neliniștească. Deși își relaxa cu regularitate fiecare set de mușchi, sprijinindu-se pe rând în diferite moduri, epuizarea i se instala treptat în corp. Era timpul să se gândească să facă ceva. Cu reținere, hotărî că ar fi fost o prostie să abandoneze coarda și să coboare spre șanțul cu apă. Oricum, ce voi face când ajung acolo? Să-l traversez înot? Şi pe urmă? Tot va trebui să mă întorc dacă nu găsesc imediat hrană.

Începu să urce încet spre hublou. Pe la jumătatea drumului către ieșire, în timp ce se odihnea, i se păru că aude ceva foarte slab în dreapta. Se opri și, cât mai silențios, strecură mâna în rucsac după receptor. Mișcându-se încetișor, dădu volumul la maxim și-și puse căștile. La început nu auzi nimic, dar, după câteva minute, prinse un sunet venind de sub el, dinspre șanț. Îi fu imposibil să identifice cu exactitate ce anume auzea — puteau fi mai multe bărci care înaintau pe apă — , dar nu exista nici un dubiu că acolo, jos, se desfășura o activitate.

Oare ce se auzea din nou în dreapta lui — un ușor fluturat de aripi? Richard strigă brusc cât îl țineau plămânii, apoi se opri la fel de subit Fâlfâitul aripilor se stinse repede, dar preț de o secundă sau două fu inconfundabil.

Richard exulta.

— Ştiu că sunteți acolo! strigă el cu bucurie. Ştiu că mă urmăriți.

Richard își făcu un plan. Ştia că era o tentativă riscantă, dar în mod clar era mai bună decât nimic. Își verifică mâncarea și apa, se asigură că-i ajungeau o vreme și trase adânc aer în piept. Acum ori niciodată, își spuse.

Începu coborârea fără să se bazeze pe coardă pentru a se susține. Îi era mai greu așa, dar se descurca. Când ajunse la capătul corzii, o desfăcu din jurul său și îndreptă lumina lanternei în josul peretelui. Atât cât putea vedea, existau o mulțime de intrânduri în zid. Continuă să coboare cu grijă, recunoscând în sinea sa că-i era frică. De mai multe ori i se păru că aude în căști bătăile propriei sale inimi.

Dacă nu mă înșel, voi avea tovărășie jos, gândi el deplasându-se în ceață. Umezeala îngreuna și mai mult coborârea. O dată alunecă și fu cât pe ce să cadă, dar reuși să se agațe la timp de perete. Se opri într-un loc unde intrândurile de care se ținea cu mâinile și în care își proptea picioarele erau neobișnuit de solide. Estimă că se afla la cincizeci de metri deasupra șanțului cu apă. Acum am să aștept până voi auzi ceva. Vor trebui să vină mai aproape în ceață.

La scurt timp, auzi din nou aripile. De data asta se părea că erau doi aviari. Rămase pe loc mai bine de o oră, până când ceața începu să se destrame. Auzi de mai multe ori bătăile din aripi ale celor care-l supravegheau.

Avusese de gând să aștepte până se făcea din nou lumină, pentru a coborî până la apă, dar când ceața se risipi și lumina tot nu apăru, începu să-și facă griji. Se decise să coboare pe întuneric. La zece metri deasupra șanțului, auzi din nou zgomot de aripi. Două minute mai târziu, interiorul habitatului aviar era din nou luminat.

Richard nu pierdu timpul. Planul său era simplu. Bazându-se pe zgomotul de bărci pe care îl auzise în beznă, presupusese că în șanțul cu apă se întâmpla ceva vital pentru aviari sau locuitorii cilindrului maro. Altfel de ce continuaseră activitatea, știind că el ar fi putut s-o audă? Dacă ar fi amânat-o măcar pentru câteva ore, aproape sigur el ar fi plecat din habitat.

Avea intenția să intre în apă. Dacă aviarii se simt amenințați în vreun fel, vor reacționa cumva, judecă el. Dacă nu, voi începe imediat urcușul și mă voi întoarce în Noul Eden.

Înainte de a-și da drumul în apă, își scoase pantofii și-i băgă în rucsacul impermeabil. Cel puțin nu aveau să fie uzi, dacă trebuia să escaladeze zidul pentru a ieși. Câteva secunde mai târziu, imediat ce piciorul său atinse apa, o pereche de aviari zbură spre el din locul în care stătuse ascunsă în regiunea verde, direct peste șanț.

Aviarii erau foarte agitați. Scoteau sunete repezi și nedeslușite, țipau și se purtau de parcă aveau de gând să-l sfâșie pe Richard cu ghearele. Bărbatul era atât de mulțumit că planul său funcționase, încât practic le ignoră manifestarea. Aviarii se rotiră deasupra lui și încercară să-l alunge înapoi spre perete. Richard călca apa și-i studia cu atenție.

Cei doi difereau de cei pe care el și Nicole îi întâlniseră în Rama II. Aveau de asemenea un înveliș de catifea, dar purpurie, iar singurul inel din jurul gâturilor lor era negru. De asemenea, erau mai mici (Poate că sunt mai tineri, gândi Richard) decât cei precedenți și mult mai agitați. Unul dintre ei îi atinse chiar obrazul cu gheara, când el nu se mișcase suficient de repede înspre perete.

În cele din urmă, Richard urcă pe perete, ieșind foarte puțin din apă, dar asta nu păru să-i mulțumească pe aviari. Aproape imediat cele două păsări începură să zboare în cercuri strânse în susul peretelui, indicându-i că voiau ca el să urce. Când nu se mișcă, aviarii deveniră tot mai agitați.

— Vreau să merg cu voi, spuse Richard arătând spre cilindrul maro din depărtare.

De fiecare dată când repeta gestul, uriașele creaturi țipau și scoteau sunete repezi și nedeslușite, apoi zburau în direcția hubloului.

Aviarii deveneau tot mai supărați și Richard își făcu griji că s-ar fi putut să-l atace. Brusc, îi veni o idee. Dar oare îmi pot aminti codul de intrare? se întrebă emoționat. Au trecut atâția ani de atunci!

Când băgă mâna în rucsac, aviarii se îndepărtară imediat.

— Asta dovedește că picioroangele sunt într-adevăr observatorii voștri electronici, spuse el cu glas tare, deschizând mult iubitul său calculator portabil. Cum altfel ați putea ști că oamenii ar putea avea arme în asemenea rucsacuri?

Apăsă cinci litere pe tastatură, apoi zâmbi larg când apăru afișajul.

— Veniți încoace, spuse făcându-le semn cu mâna celor două păsări uriașe care se retrăseseră până aproape de marginea cealaltă a șanțului. Veniți încoace, am ceva să vă arăt.

Ridică monitorul și afișă imaginea grafică complexă pe care o folosise, cu mulți ani în urmă în Rama II, pentru a-i convinge pe aviari să-i poarte pe el și pe Nicole peste Oceanul Cilindric. Imaginea reprezenta trei aviari purtând două siluete umane peste o întindere de apă în niște hamuri. Cele două creaturi se apropiară cu prudență. Asta e! își spuse emoționat Richard. Veniți încoace și uitați-vă bine.