Plutonia

POZIȚIA INEXPLICABILĂ A SOARELUI

După cină, meteorologul instală din nou fierbătorul, încredințat că în urma acestui coborîș primejdios, lung de patruzeci și cinci de kilometri, mercurul va arăta cel puțin +130°, ceea ce ar fi corespuns unei adîncimi de aproximativ zece mii metri, adică unui nivel record. El calculase chiar în prealabil nivelul care corespundea punctului de fierbere de 130–135°, ca să-și uluiască tovarășii de drum. Mare îi fu mirarea însă cînd constată că termometrul nu indica decît +120°!..

— Colecția mea s-a îmbogățit din nou, zise el triumfător. Nu vă îndoiți, cred, că toată ziua nu am făcut decît să coborîm și încă foarte repede.

— Nici vorbă. Doar apa nu curge la deal, încuviințară tovarășii săi.

— De acord. Dar hipsotermometrul arată că am urcat în cursul zilei peste o mie șapte sute de metri. Asta vă place?

După ce toți se convinseră cu propriii lor ochi că Borovoi nu glumește, acesta urmă:

— Pesemne că tot coborînd, o să ieșim în curînd din această depresiune ciudată, poate chiar la Polul Nord.

— Eu cred însă că se pregătește un cataclism! zise pe un ton misterios Gromeko. În groapa asta enigmatică se produce o rarefiere neobișnuită a aerului, iar presiunea scade, prevestind un uragan, un ciclon, un taifun, o trombă sau ceva asemănător. Propun ca în așteptarea dezlănțuirii stihiilor, toți oamenii cu scaun la cap să se vîre în sacii de dormit, ca să trecem mai ușor prin această încercare.

Rîseră cu poftă toți, chiar și Borovoi, dar urmară sfatul medicului. Meteorologul însă cercetă mai întîi dacă țărușii sînt bine înfipți și dacă frînghiile care țin cortul sînt bine întinse. Se temea într-adevăr de vreun cataclism atmosferic, și nu putea dormi liniștit. Se trezea mereu și trăgea cu urechea dacă nu cumva se întețește vîntul și se pornește furtuna. Dar totul era calm. Se auzea vuietul monoton al vîntului, tovarășii săi sforăiau de zor, iar cîinii mîrîiau și schelălăiau prin somn. Borovoi își lăsă din nou capul pe pernă, căutînd să-și alunge gîndurile și să adoarmă.

Dimineața, fu cel dintîi care ieși din cort, ca să calculeze indicațiile aparatelor instalate afară în timpul nopții. Ceilalți exploratori se aflau încă în sacii de dormit.

Deodată, perdeaua de pîslă de la intrarea în iurtă se dădu la o parte; palid, cu ochii ieșiți din orbite, meteorologul intră în cort și rosti, bîlbîindu-se:

— Dacă aș fi singur, nu m-aș mai îndoi că mi-am pierdut cu totul mințile.

— Dar ce e? Ce s-a mai întîmplat? Ce catastrofă s-a abătut asupra noastră? întrebară unii speriați, alții ironic.

— Ceața sau norii s-au împrăștiat aproape de tot, iar soarele… înțelegeți ce spun? Soarele polar se află la zenit! strigă Borovoi.

Dădură cu toții buzna spre ieșire, îmbrîncindu-se și îmbrăcîndu-se din mers.

Deasupra cîmpiei de gheață plutea o ceață ușoară și prin ea se zărea, cînd mai strălucitor, cînd mai șters, un disc roșiatic, exact deasupra capului, și nu jos de tot, deasupra orizontului, unde trebuia să se afle soarele polar la orele cinci dimineața în primele zile ale lui iulie, la 80° latitudine nordică.

Rămaseră tăcuți, cu privirile ațintite asupra acestui soare ciudat care nu se afla în locul iui obișnuit.

— Bizară mai e și Țara asta a lui Nansen, rosti Makșeev pe un ton tragic sau poate ironic.

— Te pomenești că asta o fi luna? zise Papocikin. Poate că acum e lună plină?

Borovoi consultă ghidul său de buzunar.

— Ai dreptate, acum într-adevăr e lună plină, numai că discul ăsta roșu nu seamănă de loc cu luna; luminează mai puternic și încălzește binișor.

— Poate că în Țara lui Nansen… începu Makșeev, dar Kaștanov îl întrerupse:

— În ținuturile polare, vara, luna nu se ridică niciodată la zenit. Ori nu se vede de loc, ori se ridică foarte puțin deasupra orizontului.

— Dacă nu-i nici luna, nici soarele, atunci mă rog, ce poate fi?

Nimeni însă nu putu răspunde. Continuară să facă diferite presupuneri, dar trebuiră să recunoască repede netemeinicia lor. Apoi mîncară și se pregătiră de drum. Termometrul se ridică pînă la +8°. Ceața, aci devenea mai deasă, ascunzînd astrul roșu, aci se împrăștia, și atunci astrul apărea din nou tot pironit la zenit. Ca și în ajun, coborau pe o cîmpie de gheață, de-a lungul unui pîrîu cu ape bogate. Panta parcă devenise mai lină.

Cîinii goneau cu spor, iar exploratorii, care ședeau în sănii, săreau din mers din cînd în cînd, ca să îndrepte harnașamentul ori să arunce o punte peste vreun rîu mai adînc.

Îndată ce razele soarelui răzbeau prin vălătucii de ceață, toți ridicau capul și priveau astrul ciudat, care ocupa pe cer o poziție atît de nefirească.

La amiază făcură popas ca de obicei.

De altfel numai ceasornicul arăta că e amiază, căci soarele se afla ca și înainte la zenit și se părea că nici n-are de gînd să-și schimbe poziția.

— Stăm din ce în ce mai bine! bombăni Borovoi. Deși ne aflăm la 80° latitudine nordică, soarele ar trebui să se miște pe boltă, iar nu să rămînă pironit locului! Doar Pămîntul se învîrtește!

În timpul popasului, Borovoi calculă unghiul poziției soarelui, care era de 90°.

— Am putea crede că ne aflăm la tropice în ziua solstițiului de vară, sau la ecuator pe timpul echinoxului! spuse el după ce-și făcu observațiile. Ce latitudine să notez? Vă spun drept că nu înțeleg unde ne aflăm și ce se petrece în jur. Simt cum mi se învălmășesc gîndurile și totul îmi pare un vis straniu!

De fapt, toți aveau aceeași senzație și nu-și puteau explica de fel acest nou fenomen neînțeles, mai enigmatic decît toate celelalte: indicațiile contradictorii ale aparatelor, vîntul care bătea mereu din această direcție, masa compactă a norilor, căldura anormală, lumina roșiatică și această depresiune uriașă, de o adîncime nemaiîntîlnită pe Pămînt.

În timpul prînzului și al odihnei făcură tot felul de presupuneri despre catastrofele prin care trecuse Pămîntul de cînd se aflau ei pe „Steaua Polară” și în Țara lui Nansen, izolați de restul lumii.