Plutonia

VÎNAREA VÎNĂTORULUI

La locul de popas îl găsiră pe Gromeko, care îi aștepta cu nerăbdare. El cutreierase împrejurimile, culesese o sumedenie de plante, jumulise și pusese la fiert, pentru cină, o gîscă vînată. Deodată își făcu apariția Generalu, neînsoțit de nimeni. La gîtul cîinelui era prins cu sfoară un bilețel de la Makșeev, care le scria:

„Am împușcat o dihanie cît toate zilele și n-am cum s-o aduc pînă la cort. Îl aștept aici pe Semion Semionovici, ca să vadă animalul. Cîinele știe drumul, dar, pentru orice eventualitate, am schițat și itinerariul meu”.

Pe verso, Makșeev însemnase cu creionul drumul parcurs, indicînd direcția și distanța, în pași.

După ce se odihniră puțin, Papocikin și Gromeko porniră în căutarea lui Makșeev. Generalu îi călăuzea bine, dar la răscruci se oprea adeseori, nehotărît. Atunci îl scotea din încurcătură schița, unde erau indicate toate răspîntiile potecilor. Vînătorii merseră repede și într-o jumătate de ceas ajunseră aproape de locul unde se găsea tovarășul lor. Deodată, din direcția aceea, răsunară una după alta două detunături. Generalu se năpusti într-acolo, lătrînd cu furie, și vînătorii se grăbiră să-l urmeze, căci se temeau că Makșeev se află în primejdie.

Curînd ajunseră într-o poiană mare; în mijlocul acesteia era un grup de tufișuri și de copaci, lîngă care zăriră ceva de culoare gălbuie, precum și capul lui Makșeev. În față, prin poiană, mișunau vreo zece jivine brune roșcate, care nu erau altceva decît niște lupi.

Generalu se opri la marginea poienii, fără a cuteza să atace un dușman fără doar și poate mai puternic.

La apariția vânătorilor, lupii dădură bir cu fugiții, iar Makșeev strigă:

— Trageți vreo două cartușe cu alice, dacă aveți la voi pușca cu două țevi. Nu vreau să irosesc în van gloanțele explozive.

Gromeko se grăbi să încarce cu alice pușca lui și trase de două ori în haită. Lupii o luară la goană spre tufișuri, urmăriți de Generalu, oare ucise din goană una din fiarele căzute. După ce totul se sfîrși, Makșeev istorisi vînătorilor toată pățania:

— Cînd am ajuns în poiana asta, m-am oprit la marginea ei, fiindcă Generalu începuse să mîrîie și să dea semne de neliniște. Îndărătul crîngului ăsta păștea o turmă de cerbi. Am hotărît să vînez cîțiva, fiindcă pînă acum nu mai împușcasem asemenea sălbăticiuni. De aceea am început să mă furișez prin tufișuri de-a lungul lizierei, dar deodată, ajungînd în dreptul crîngului, am zărit o fiară gălbuie, care și ea pîndea cerbii, și se furișa spre ei, de după crîng…Mi-am zis atunci că acest vînat e mai interesant decît cerbii și am început să-l observ, ascuns într-un tufiș, de la o depărtare de numai o sută de pași. Întrucît pîndea cerbii, fiara nu m-a văzut sau poate a socotit că nu merită să dea atenție acestei făpturi bipede, care o întîlnea pentru prima oară. Furișîndu-se pînă la crîng, jivina s-a ridicat în picioare, cît era de lungă, ca să-și ochească prada, peste tufișurile care o despărțeau de cerbi; în timpul ăsta cerbii pășteau liniștiți, fără să simtă ceva. În acea clipă, am putut distinge pe blana de culoare deschisă de pe coastele fiarei niște dungi brune și mi-am dat seama că e un tigru de o mărime neobișnuită. Fiara stătea întoarsă cu partea stîngă spre mine, într-o poziție minunată, și m-am grăbit să-i trîntesc un glonț exploziv, care a doborît-o pe loc. Înspăimîntați de detunătură, cerbii au luat-o la goană de-a lungul crîngului, dar văzînd tigrul care se mai zvîrcolea în agonie, au cotit brusc, în direcția unde mă aflam eu. Abia am apucat să mă feresc din calea lor. Erau niște animale cu adevărat falnice. Turma era alcătuită dintr-un mascul bătrîn cu coarne uriașe, mai multe femele și cîțiva puiendri. Mă gîndeam la început să jupoi singur tigrul, dar după ce l-am cercetat cu atenție, m-am încredințat că face parte dintr-o specie neobișnuită, dispărută și ea probabil de pe fața pămîntului. De aceea am găsit cu cale că e mai bine să-l chem pe zoolog. Am vrut să pornesc singur spre campament, dar mi-era teamă că vreo fiară va da de hoit și va distruge blana. Atunci mi-a venit în gînd să-l trimit pe Generalu, care după cum văd și-a îndeplinit misiunea. Și bine am făcut, căci n-a trecut mult și am auzit urlete de lupi. Una după alta fiarele și-au făcut apariția în poiană, pînă s-au strîns vreo zece. Zărindu-mă lîngă tigrul ucis, la început s-au temut să se apropie, dar pe urmă au devenit atît de îndrăznețe, încît am fost nevoit să stric pe ele două cartușe.

Fiara ucisă de Makșeev avea o blană gălbuie-albicioasă, cu o dungă brună de-a lungul spinării și cîteva fîșii de aceeași culoare pe coaste, ceea ce o făcea să semene cu un tigru; văzînd însă conformația capului și a corpului fiarei, coada ei scurtă și forma labelor, zoologul exclamă:

— Nu e tigru, ci o specie de urs!

Makșeev rămase tare dezamăgit, dar examinînd fiara cu mai multă atenție, trebui să admită că numai prin dungile cenușii fiara seamănă cu cel mai fioros reprezentant al felinelor și că în rest ea aduce mai degrabă cu un urs.

— E probabil ursul cavernelor, contemporanul mamutului, cunoscut pînă acum numai după unele părți ce s-au găsit din scheletul sau, explică Papocikin: E mult mai interesant decît dacă ar fi fost un tigru.

După ce măsurară fiara, o jupuiră și luară cu ei pielea, țeasta și un picior dinapoi.

În ziua aceea gătiră o masă de pomină: ciorbă de gîscă cu ceapă sălbatică, frigărui de cerb și friptură de urs. Carnea de urs însă nu le prea plăcu din pricina mirosului ei pătrunzător.

Ceața nu mai era atît de deasă și Pluton lumina printr-o pîclă diafană de aburi, care numai arar îl ascundea cu totul; temperatura se menținea la +13°, iar vîntul se mai potolise.

— Cred, — zise Gromeko, — că peste o zi, două, nu va mai fi ceață și vom vedea în sfîrșit ce culoare are cerul în Plutonia.

Odihna nu le fu tulburată decît de urletele îndepărtate ale lupilor, care se ospătau, pesemne, prin poieni din leșurile cerbilor, ursului și ale celorlalte sălbăticiuni. Nici măcar Generalu nu lua în seamă aceste urlete; el stătea culcat la intrarea în cort, unde fumul îl apăra de insectele sîcîitoare.

A doua zi plutiră mai departe la vale. Rîul devenea mai larg și mai adînc; acum, întrucît bărcile erau greu încărcate, nu mai riscau să se izbească de mal sau să se împotmolească cînd cursul apei cotea brusc.

De o parte și de alta a rîului se înălța un zid des de tufe, înalt de vreo patru metri. Pe maluri creșteau de-a valma cîteva specii de sălcii, mălinul, păducelul, măcieșul, trandafirul sălbatic, formînd hățișuri de netrecut. Pe alocuri, deasupra tufelor, se ițea mesteacănul alb și larița. Termometrul arăta +14°; ceața acoperea numai arareori cerul, plutind mai tot timpul, la o înălțime destul de mare, sub forma unor scame de nori, prin care se furișa lumina roșiatică a lut Pluton.

— Pesemne că în curînd ceața va dispare, spuse Makșeev, care avea misiunea de a face observații meteorologice. Se vor sfîrși oare vreodată aceste perdele de verdeață — singurul lucru pe care îl vedem din bărcile noastre?

— Dacă ne-am fi strecurat cu poveri grele, în spate, prin desișurile pădurii, nu cred că am fi văzut mai mult, în schimb am fi înaintat incomparabil mai încet! remarcă Gromeko, pe care ca botanist îl interesau în mod deosebit aceste perdele de verdeață.

În timpul popasului de prînz, pe care îl făcură într-un luminiș mic, curat, Kaștanov și Gromeko dădură o raită prin pădure, Papocikin se apucă de pescuit, iar Makșeev se sui într-un copac mai înalt ca să scruteze depărtările. Cînd se întoarse, el spuse zoologului:

— Curînd, înfățișarea ținutului se va schimba. În depărtare zăresc coline teșite, despădurite, cu pajiști întinse. Rîulețul nostru ne duce direct acolo.

— Dar împrejurimile?

— Cît vezi cu ochii, numai pădure și iar pădure, un ocean de verdeață, fără un pic de luminiș.

— Tovarășii noștri o să se întoarcă repede, dacă pretutindeni e numai hățiș.

Și-ntr-adevăr, după un ceas, aceștia se înapoiară, aproape cu mîna goală; merseseră tot timpul pe o potecă, prin coridorul de verdeață, adunaseră cîteva plante, văzuseră niște păsărele și auziseră fel de fel de foșnete prin hățișuri, dar nu dăduseră de nici o poiană. Zoologul, care nu se depărtase de rîu, avusese mai mult noroc; el prinsese cu undița cîțiva pești mari, ce semănau cu muskunul siberian, cum și o broască uriașă, verde, de vreo treizeci de centimetri lungime.

Se odihniră, apoi bărcile porniră iarăși. După vreo două ceasuri văzură pe malul drept o colină destul de înaltă; apoi alta și iar alta; colinele erau acoperite de o pădure deasă, alcătuită însă de astă dată din arbori caracteristici zonei temperate: tei, arțari, ulmi, fagi, frasini și stejari. În văi se zăreau molifți și brazi. Ramurile copacilor, năpădite de iederă, hamei, lăurușcă sau volbură erau plecate pe alocuri, deasupra apei. Prin desișul verde gungureau păsărele; cînd și cînd se ițeau veverițe șl burunduci [18], care săreau din cracă în cracă.

— În seara asta o să avem noi surprize, spuse Gromeko. Precum vedeți, flora se schimbă, dovadă că pe aceste meleaguri clima e mai caldă.

— Asta așa-i! încuviință zoologul. Abia ieri m-am simțit ca și cum aș fi fost undeva în nordul Siberiei, iar astăzi,natura îmi amintește de sudul Rusiei, de meleagurile de baștină.

— Crezi că am putea întîlni pe aici tigri adevărați? întrebă Makșeev.

— Tot ce se poate. De aceea ar fi bine să nu ne împărțim pe grupuri, ci să mergem toți împreună, pentru ca la o adică să ne apărăm mai bine, propuse Kaștanov.

Colinele deveneau tot mai înalte, astfel încît puteau fi numite cu drept cuvînt dealuri; costișele lor dinspre miazănoapte erau acoperite de o pădure deasă de foioase, iar pe costișele de la miazăzi se întindeau poieni cu copaci și tufe răzlețe; ici-colo părea că se zăresc și niște stînci, ceea ce stîrni interesul geologului.

— Cred că astăzi și geologia se va alege cu cîte ceva! exclamă Makșeev.

— Ar fi și timpul; ciocanului meu i s-a urît de cînd stă degeaba. Singurul dîmb întîlnit în tundră i-a înșelat așteptările, rîse Kaștanov.

— Eu zic să poposim aici pentru noapte, fu de părere Gromeko. Am făcut astăzi aproape o sută de kilometri.