Plutonia

MAREA REPTILELOR

Toți ardeau de nerăbdare să afle ce mărime are acest bazin, și dacă nu cumva vor fi nevoiți să-și întrerupă expediția în inima Plutoniei, deoarece ar fi fost, firește, cu neputință să se aventureze în largul acestei mări nemărginite, în niște bărci de pînză.

După un ceas, la marginea fîșiei late a rîului-lac, unde curentul era aproape imperceptibil, apăru o dungă sinilie. Gurile rîului erau acum foarte aproape. Vîsliră cu nădejde și o jumătate de oră mai tîrziu se aflau la marginea lacului sau a mării.

Vegetația care creștea pe malurile rîului nu ajungea pînă la litoral, ci era separată de mare printr-o limbă de nisip. Probabil că valurile care spălau țărmul nu îngăduiau plantelor să prindă rădăcini în imediata apropiere a apei.

Exploratorii poposiră peste noapte pe această plajă, unde sufla briza mării și nu existau insecte sîcîitoare.

După ce descărcară lucrurile pe țărm și aprinseră focul, dădură toți fuga la marginea mării, ca să vadă cum e apa. Voiau să știe dacă marea e un bazin închis, cu apă sărată, sau un lac mare, de unde apele curg mai departe. Pe lîngă aceasta, doreau să facă o baie, fiindcă în ultimele zile, de cînd aflaseră că în rîu trăiesc reptile mari, renunțaseră la scăldat.

Se dezbrăcară repede pe țărmul moale, nisipos, și intrară cu toții în apă, care era puțin adîncă la mal. Abia la vreo cincizeci de pași de țărm, marea le ajunse pînă la brîu. Apa era destul de sărată, dar nu ca în oceanele de pe suprafața Pămîntului; ea putea fi comparată cu apa Mării Baltice.

După ce se răcoriră, exploratorii se așezară la sfat ca să hotărască cum să-și continue drumul. Constatară că marea nu e chiar atît de întinsă. În zare, spre miazăzi, puteau desluși țărmul opus chiar cu ochiul liber, iar dacă priveau printr-un binoclu bun vedeau clar un zid verde de desișuri, grupuri de copaci mai înalți și, pe alocuri, mase închise, liliachii — pesemne stînci și coaste rîpoase. Îndărătul zidului de verdeață, datorită concavității suprafeței pămîntului, distingeau de asemenea, dar mai puțin clar, o suprafață compactă, tot de culoare liliachie, iar ici, colo grupuri de munți înalți. Acest relief îi ispiti pe toți exploratorii, dornici acum să cerceteze și țărmul sudic. O asemenea călătorie avea depline sorți de izbîndă; pînă acolo nu puteau fi mai mult de patruzeci-cincizeci de kilometri și într-o zi liniștită, cu vînt ușor, prielnic, care le-ar fi îngăduit să folosească pînzele, ar fi putut porni la drum, fără riscuri prea mari.

Întrucît în ultimele zile, de cînd pluteau pe mlaștini și lacuri, nu vînaseră mai nimic, li se terminară proviziile de carne și seara nu mîncau decît cașă.

Atunci Makșeev și Papocikin se hotărîră să se apuce de pescuit; pe cînd se scăldau văzuseră pești mari și de aceea își luară undițele și porniră pe mal în susul rîului, spre locul unde apa acestuia ieșea din smîrcuri și era mai adîncă. Multă vreme flotorul rămase nemișcat și pescarii tocmai voiau să schimbe locul, cînd deodată undițele fură smucite cu putere.

Makșeev scoase undița și aruncă pe mal un pește de toată frumusețea, dar prada lui Papocikin era atît de grea, încît era mai, mai să rupă sfoara. De aceea el începu să tragă peștele spre mal, ca să-l prindă cu plasa. Dar iată că pe neașteptate apa începu să clocotească, undița fu smucită puternic și o lighioană neagră înșfacă peștele prins, cu tot cu cîrlig; pescarul nu avu timp să-i vadă decît spinarea acoperită cu solzi mari și coada scurtă.

În acea clipă, Makșeev era ocupat tocmai cu scoaterea peștelui din undiță. Cînd auzi plescăiturile puternice ale apei, strigă:

— Strașnic pește ai prins, Semion Semionovici! Trebuie să aibă pe puțin opt kilograme!

— Nu opt, ci opt sute! răspunse zoologul năucit. Mi-a rupt undița și dus a fost.

Makșeev sosi în grabă, aducînd și peștele pe care-l prinsese; era un animal nespus de ciudat, lat și turtit ca un calcan, acoperit cu solzi proeminenți, un fel de lamele de un centimetru pătrat, avînd coada cu o singură aripioară, ochii așezați pe o parte a corpului și țepi lungi pe șira spinării.

— Ce zici, ne putem încumeta să mîncăm asemenea lighioană? întrebă el cu îndoială în glas.

— Firește, seamănă cu calcanul, deși se deosebește întrucîtva de el. Cred că e un pește torpilă. De altfel, în genere, orice pește proaspăt se poate mînca, căci numai icrele, lapții sau membrana neagră care căptușește cavitatea abdominală sînt otrăvitoare, și asta doar la unele specii. Dacă aruncăm toate măruntaiele, putem mînca și un pește de o specie necunoscută. Afară numai dacă carnea lui miroase urît sau are prea multe oase.

— Dacă-i așa, atunci hai să mai pescuim. Dar cum arăta namila aia de pește care ți-a scăpat?

— Cred că n-a fost pește, ci o reptilă uriașă, care a rupt sfoara și a înghițit peștele cu tot cu undiță.

— Ehei, pesemne că și pe aici mișună reptilele: și noi care ne-am scăldat fără teamă în mare.

— Da, da, trebuie să fim mai prudenți. Să nu uităm că în Jurasic au trăit în mări — și ceea ce se întinde în fața noastră este probabil o mare de acest fel — reptile uriașe — ihtiozauri, pleziozauri și alte reptile răpitoare, pentru care era o nimica toată să taie un om în două cu dinții lor puternici.

— Dar rechini nu trăiau pe atunci?

— Ba da. Au apărut încă din Devonian și atingeau dimensiuni uriașe. S-au găsit dinți de rechini lungi de șaptezeci de centimetri. Închipuie-ți, numai, o gură garnisită cu asemenea dinți!

Pescarii aruncară din nou undițele și în scurtă vreme prinseră niște pești mari, ce semănau cu cega de astăzi. Peștii fură curățați îndată și nimeriră în ciorbă. Pe cînd ciorba fierbea, pescarii mai prinseră vreo zece asemenea locuitori ai adîncurilor.

După cină se așezară cu toții lîngă cort și, trăgînd din pipe, începură a făuri fel de fel de planuri pentru călătoria lor pe mare. Valurile scăldau cu un plescăit molcom nisipul presărat de cochiliile diferitelor moluște, care stîrniseră interesul zoologului.

În timp ce tovarășii se aflau la pescuit, geologul adunase o întreagă colecție de moluște și constatase că ele fac parte din ordinul amoniților [29].

— Priviți, — întrerupse Gromeko sfatul exploratorilor, — ce șerpi uriași!

La vreo sută de metri de țărm se înălță din apa mării un cap, apoi încă unul, așezate pe niște gîturi lungi. Capetele erau turtite ca la șarpe, iar gîturile se mișcau grațios. Aveai impresia că pe mare plutesc două lebede uriașe, negre, ale căror trupuri abia ies din apă.

— Nu-s șerpi, spuse Kaștanov, după ce privi atent animalele prin binoclu. Mă prind că sînt pleziozauri [30]. De altfel prezența lor într-o mare din Jurasicul superior nu mă miră de loc.

— Ce namile! se minună Papocikin, care urmărea și el prin binoclu mișcările animalelor. Cred că gîtul lor are cel puțin doi metri lungime.

— Oare n-o să le vină pofta să ne facă o vizită? întrebă Gromeko, care nu uitase încă pățania cu reptila apărută tam-nisam pe marginea bărcii.

— Mai știi! Cred însă că lighioanele astea se mișcă anevoie pe pămînt și în orice caz n-o să ne ajungă din urmă. Oricum, ar fi bine să ne încărcăm armele cu gloanțe dum-dum.

Dar monștrii marini nu vădiră nici o dorință de a ieși pe uscat; ei se cufundau mereu, în urmărirea peștilor. Înotînd încet de-a lungul țărmului, ochiau prada, apoi cu o mișcare fulgerătoare a gîtului și a capului o prindeau, o aruncau în aer și o prindeau de data asta dinspre cap, pentru ca țepii și solzii să nu-i stînjenească la înghițit. Mișcările pleziozaurilor erau foarte iuți și grațioase. Uneori se întîmpla însă ca prada să scape și atunci, urmărind-o, animalul aproape că sărea din apă, spărgea vijelios valurile și înainta cu gîtul întins.

Pescuitul cu care se îndeletniceau pleziozaurii, urmărit cu mare interes de exploratori, se sfîrși cu o încăierare. Lighioanele prinseseră concomitent același pește, pesemne destul de mare, și fiecare căuta să-l smulgă din gura celeilalte.

Unul dintre pleziozauri ieși învingător și o luă la sănătoasa. Celălalt însă îl ajunse din urmă și se încolăci în jurul gîtului dușmanului său, ca să-l silească să lase peștele. Gîturile încolăcite se zvîrcoleau, îndoindu-se cînd într-o parte, cînd într-alta. Trupurile negre se izbeau cu strășnicie, iar cozile scurte și membrele-lopeți loveau cu furie apa, ridicînd trîmbe. În cele din urmă, unul dintre luptători se înfurie, lăsă peștele, își înfipse dinții în gîtul adversarului și-l tîrî în adîncuri. Apa se mai învolbură multă vreme în locul unde dispărură monștrii.

După un ceas, Gromeko și Kaștanov, care strîngeau pe țărm lemne aduse de valuri, pentru focul din timpul nopții, zăriră o matahală neagră purtată de talazuri. Matahala înainta de-a lungul țărmului, apropiindu-se încetul cu încetul. În cele din urmă se opri, nimerind, probabil, pe un banc de nisip.

După ce se întoarseră cu lemnele la cort, unde îi găsiră pe ceilalți dormind, cei doi exploratori dezlegară o barcă și porniră spre locul unde se zărea matahala. Ajunși aci, constatară că e unul din pleziozauri, pe leșul căruia se adunaseră o mulțime de păsări mari de pradă; alte păsări mai mici se roteau în aer, așteptîndu-și pesemne rîndul la ospăț și scoțînd țipete care aminteau orăcăitul unor broaște uriașe. În zbor, ele se mișcau ca liliecii.

Din cîteva împușcături, exploratorii alungară păsările, astfel că putură să se apropie de leș. Capul lighioanei și partea de sus a gîtului abia se mai țineau de bucățile de piele sfîșiate de dinții adversarului. Leșul plutea cu burta în sus, iar uriașele sale membre-lopeți se vedeau deasupra apei. Pîntecul animalului era acoperit de o piele verde-brună.

Pleziozaurul nu putea fi scos pe țărm — corpul său măsura mai bine de doi metri lungime, coada era ceva mai scurtă, iar gîtul era și mai lung; membrele posterioare aveau aproape un metru și jumătate.

Păsările doborîte erau niște reptile zburătoare [31]. și făceau parte din două specii diferite: unele întreceau în mărime un vultur obișnuit, iar altele erau cît o rață mare.

Păsările aveau capul uriaș, ciocul înzestrat cu dinți, și trupul golaș; o membrană cutanee unea membrele anterioare cu cele posterioare, ca la lilieci. Păsările mai mici aveau o coadă lungă.