Plutonia

POZNELE LUI MORMĂILĂ

Dar Mormăilă nu-i lăsă să doarmă liniștiți. După cîteva ceasuri, exploratorii fură treziți de un vuiet înspăimîntător și săriră toți speriați în picioare.

— Oare și acest vulcan aruncă nori arzători? Ia priviți ce se petrece acolo! exclamă Gromeko.

Mormăilă era învăluit de niște nori negri și groși, care coborau tot mai jos pe costișă, lățindu-se mereu în toate părțile. Mirosea a pucioasă și clor. Norii se învălurau, spintecați în răstimpuri de fulgere orbitoare, iar uruitul ce venea din adîncurile vulcanului se contopea cu niște bubuituri ca de tunet.

— Nu, — observă Kaștanov, — nu trebuie să ne temem de un nor arzător. Această erupție are alt caracter, și anume seamănă cu erupțiile Vezuviului. Deocamdată vulcanul aruncă lapili și cenușă, pe urmă o să apară probabil și lava.

— Asta înseamnă că trebuie să punem cruce ascensiunii noastre.

— Firește! Ar fi curată nebunie să urcăm acum pe acest vulcan.

— Atunci ce facem?

— Mai rămînem aici și ne continuăm somnul, apoi o pornim înapoi spre mare.

— De ce să nu plecăm chiar acum?

— E foarte interesant să vedem o erupție de la o distanță atît de mică.

— Ce ne facem însă dacă o să înceapă o grindină de pietre?

— Nu cred; ne aflăm la poalele vulcanului și lapilii nu ajung atît de departe.

— Dar dacă ne acoperă lava?

— Lava curge foarte încet și oricînd ne putem feri din calea ei, chiar fără să ne grăbim.

— Atunci, să rămînem și să vedem ce-o să mai facă Mormăilă. N-ar strica însă ca între timp să îmbucăm cîte ceva.

Făcură focul, puseră ceaiul la fiert și apoi începură să mănînce, dar fără să scape din ochi vulcanul.

Mormăilă dispăruse cu desăvîrșire după perdeaua de nori. Chiar și cerul era acoperit la zenit de un val cenușiu, prin care se zărea Pluton asemenea unui disc roșiatic, care cernea asupra împrejurimilor mohorîte ale vulcanului o lumină slabă, lugubră.

Curînd începu să cadă o cenușă neagră, sub formă de pulbere, la început în particule răzlețe, apoi tot mai des și mai des, încît pînă la urmă exploratorii se văzură siliți să-și bea ceaiul acoperindu-și cănile cu mîna, ca să nu înghită acest praf vulcanic. Treptat, iarba, trestia și frunzele de palmier deveniră negre, iar apa rîului se făcu ca cerneala.

— Ce bine că ne-am umplut bidoanele, observă Makșeev. Altfel am fi rămas toată ziua fără apă. Dar cu vuietul ăsta ce mai e?

Bubuiturile din adîncul vulcanului se domoliră și, cînd ele încetau, se auzea un vuiet surd, asemenea acelui produs de talazurile ce se sfărîmă de țărm. Vuietul creștea mereu. Exploratorii se priviră nedumeriți.

— N-o fi cumva un nor arzător? întrebă Papocikin neliniștit..

— Să fugim mai repede în sus! exclamă Kaștanov. În albia rîului gonește un torent de apă sau un puhoi mocirlos. Am uitat cu totul de o asemenea eventualitate. Hai, ne luăm calabalîcul și să urcăm!

Vărsară la iuțeală ceaiul din căni, își luară lucrurile și armele și porniră în grabă cu toții spre vîrf, pe torentul de lavă, cățărîndu-se pe blocurile negre, poticnindu-se pe alocuri și străduindu-se să ajungă cît mai sus deasupra albiei.

Cînd se opriră în cele din urmă să-și mai tragă sufletul, priveliștea care li se înfățișa de la o înălțime de vreo cincizeci de metri de deasupra locului de popas le dovedi că fuga lor pripită fusese cît se poate de înțeleaptă. Pe albia rîului care pornea de la costișa vulcanului venea vijelios un torent aprig de apă neagră; el smulgea blocuri întregi de lavă încremenită de pe cele două maluri. După cîteva minute, acest val înspăimîntător, înalt de vreo trei metri, se rostogoli pînă la locul unde mai adineauri exploratorii noștri își beau nepăsători ceaiul, și cît ai clipi din ochi tufele verzi dispărură în undele noroioase, palmierii începură să se clatine și căzură frînți sau smulși din rădăcină, iar întregul teren dispăru, de parcă nici n-ar ff existat.

— Strașnic puhoi! exclamă Papocikin, Noroc că am șters-o la timp!

Tot alergînd, călătorii ajunseră mai sus de torentul de lavă. Din locul unde se aflau, se zăreau amîndouă culmile. Torentul de noroi trecuse peste culmea din dreapta și acum exploratorii își întoarseră privirile spre culmea din stînga, ca să vadă ce se întîmplă. După cîteva minute prin valea strîmtă a muntelui din stînga năvăli un alt torent de noroi, care înainta însă mult mai încet, deoarece apa era plină de cenușă și de pietricele; torentul semăna cu un terci subțire, în undele căruia se învîrteau tufe smulse din rădăcini și trunchiuri de palmieri.

— Le-a smuls de pe malurile lacului unde ne aflam ieri! exclamă Papocikin.

— Iată gura de rai pașnică și idilică a pustnicului dumitale! Lacul nu mai există și totul s-a prefăcut într-o mare de noroi, spuse Kaștanov.

— Ai dreptate, vulcanii de prin partea locului sînt niște vecini cam zurbagii! încuviință Gromeko. Satana ne-a servit cu un nor arzător, iar Mormăilă cu noroi.

— Și totuși am scăpat și de data asta, avînd prilejul să vedem fenomene naturale înfricoșătoare, dar interesante, spuse Kaștanov.

— Acum, însă, nu putem ajunge la mare și la bărcile noastre! zise abătut Papocikin. Ia priviți: în stînga și în dreapta noastră avem niște torenți vijelioși, iar în spate — pe Mormăită, care ne mai poate juca o festă.

Într-adevăr, exploratorii care reușiseră să scape de noroi suindu-se pe o stîncă a vulcanului erau ca și asediați și nu puteau porni la vale, spre mare, iar în spatele lor vulcanul continua să mormăie!

— Dacă o să se mai verse și lavă de sus, o să ne pomenim între foc și apă. Halal de așa perspectivă! spuse Gromeko.

— Da, Mormăilă nu și-a spus încă ultimul cuvînt, observă Makșeev.

— Cred că nu există încă nici un motiv de îngrijorare, căută Kaștanov să-i liniștească. Puhoaiele de noroi o să se scurgă repede și o să pornim spre mare înainte ca lava sa ne ajungă din urmă, dacă într-adevăr ea va lua această direcție.

— Pînă una alta o să ne ude leoarcă aici! N-avem unde să ne adăpostim, bombăni Papocikin.

Zoologul avea dreptate. De la o vreme din norii emanați de vulcan cădea o ploaie măruntă, căreia exploratorii, cu gîndul la puhoaiele de noroi, nu-i dăduseră nici o atenție. Acum însă ploaia se întețise și începură toți să privească în jur, în căutarea unui adăpost cît de mic. Încredințați că vremea, care se menținea frumoasă de cîteva zile, nu se va strica, porniseră în exploatare fără mantale de ploaie, fără cort, și acum nu aveau cu ce să se apere de intemperii.

— Cred că acolo, mai sus, unde se află o sumedenie de blocuri mari de lavă, o să găsim mai lesne un adăpost, spuse Makșeev, arătînd spre vîrful vulcanului.

— Și o să fim mai aproape de vulcan! oftă Papocikin.

— Fiecare e liber să facă cum crede de cuviință, N-ai decît să rămîi aici în ploaie, noi însă o să urcăm pînă acolo, spuse Gromeko.

Dar zoologul nu avea de gînd să rămînă singur și suiră cu toții panta abruptă a puhoiului de lavă. Bocancii li se umpluseră de apă și urcau anevoie, alunecînd pe acest povîrniș stîncos. Peste puțin timp însă ajunseră la un fel de meterez, format din blocuri îngrămădite unele peste altele; acestea se aflau la capătul unui puhoi mai recent, care cursese peste cel vechi. Între blocuri existau ici și colo spații destul de mari pentru a adăposti un om. Se vîrîră toți patru în aceste adăposturi, iar Generalu, ud leoarcă, se aciui lîngă Makșeev, pe care însă vecinătatea cîinelui nu-l prea încînta. Oamenii, uzi de-a binelea, stăteau zgribuliți și abătuți, în poziții incomode, pe pietroaiele colțuroase.Ca să se mai învioreze, se strigau unul pe altul, cînd bombăneala lui Mormăilă înceta pentru un timp.

Ploua într-una. Nu trecu mult și pe suprafața puhoiului de lavă începură să șiroiască șuvoaie și pîrîiașe de apă tulbure, plină de cenușă, cășunînd exploratorilor noștri noi necazuri.

Unul dintre ei se pomeni cu un duș rece drept în coaste, altul — în spate. Papocikin, întins cu fața în jos, în ascunzișul lui lung și puțin adînc, simți că apa a pătruns sub el. Ieși îndată afară și începu să alerge printre blocuri, căutînd un loc mai bun.

Makșeev, care urmărise această scenă, se tăvălea de rîs: el reușise să se aciuească, împreună cu Generalu, într-o mică peșteră, existentă în lavă.

— Eu zic să nu-i mai spunem Mormăilă! striga zoologul cățărîndu-se pe blocuri, în bătaia ploii. Naiba știe cum ar trebui să-l botezăm: Bocilă, Umezilă, Ploilă.

— Să-l numim Vărsătorul! propuse Makșeev.

Dar Papocikin nu-l mai auzea; găsise o crăpătură puțin adîncă și se vîrîse în ea, cu capul înainte. Crăpătura însă era prea scurtă și picioarele îi rămăseseră afară, în ploaie.

Deodată un bubuit înfricoșător cutremură văzduhul. O clipă, exploratorii crezură că blocurile de piatră îi vor strivi ca pe niște șoareci prinși în cursă. Săriră toți afară din adăposturile lor.

— Cutremur! strigă Gromeko.

— Vulcanul a sărit în aer și se năruie peste noi! urlă Papocikin.

— Să fie oare un nor arzător? murmură Kaștanov, pălind.

Nu se vedea nimic prin perdeaua de ploaie și nori, dar după primele clipe de spaimă, le mai veni inima la loc. Iată însă că aproape de ei căzu bufnind un pietroi cît un cap de om, brăzdat de șănțulețe în formă de spirală și începu să sfîrîie, să troznească și să fumege, în bătaia ploii. În jurul lor, pretutindeni, se auzeau cînd ici, cînd colo loviturile și pocniturile pietrelor ce cădeau.

— Înapoi în adăposturi! strigă Makșeev. Mormăilă a început să tragă cu artileria grea.

Se grăbiră toți să se ascundă în vizuinele lor, de unde priveau cu inima cît un purice, dar cu viu interes, cum cădeau și sfîrîiau pietroaie de diferite mărimi. Unele din ele, lovindu-se de cîte un bloc, se făceau țăndări, ca o grenadă ce explodează. În schimb, ploaia încetă curînd. O învăluire fierbinte de vînt izbucni la vale. Mirosea a pucioasă și a ars. Norii începură să se împrăștie sau să se ridice mai sus. Nici ghiulele nu mai cădeau. Makșeev îndrăzni cel dintîi să scoată capul din mica lui peșteră.

— Mormăilă și-a luat căciula de pe cap și scoate limba la noi! exclamă el.

Ceilalți ieșiră și ei din adăposturi și priviră în sus, cu capul dat pe spate.

Printre norii negri se întrezărea din cînd în cînd vîrful vulcanului, pe care atîrna dintr-o parte o limbă scurtă, roșie, de lavă incandescentă. Puteai crede că vulcanul se strîmbă la oamenii care au cutezat să-i tulbure singurătatea seculară.

— Da, s-a revărsat lava! spuse Kaștanov.

— Stăm din ce în ce mai bine! La început, vulcanul a vrut să ne înece în noroi sau în apă, pe urmă să ne ucidă cu pietre, iar cînd a văzut că n-o poate scoate la capăt cu noi, a recurs la ultimul mijloc și acum vrea să ne îngroape de vii în lavă! glumi Gromeko.

— Curaj, Semion Semionovici! Acum ți s-a-nfundat! rîse Makșeev.

— Lasă-mă în pace! se burzului zoologul. Dacă primejdia ar fi într-adevăr atît de mare, ai fi luat-o din loc cel dintîi, cum ai făcut atunci cînd a dat năvală puhoiul de noroi.

— Lava curge încet, așa că nu trebuie să ne grăbim! zise Kaștanov.

Dar de plecat n-aveau încotro să plece. În cele două albii goneau mînioase puhoaiele de noroi, cu neputință de străbătut. Iar sus, limba de foc se lungea mereu, dispărînd cînd și cînd în rotocoalele de aburi albi ce se înălțau de pe suprafața ei.

— Mormăilă ne-a udat bine și acum și-a pus de gînd să ne usuce! Cînd lava o să se apropie de noi, la început o să ne uscăm hainele, iar pe urmă…

— Pe urmă o să ne udăm leoarcă din nou cînd o să străbatem puhoiul; asta, firește, dacă n-o să ne înecăm în el, încheie Papocikin gluma lui Gromeko.

Ploaia de cenușă încetase și ea, iar norii dispăruseră și se ivi Pluton, ale cărui raze începură sa zvînte coastele vulcanului. Blocurile negre de lavă fumegau, încinse parcă de un foc subteran.

Exploratorii își scoaseră hainele și le întinseră pe pietre, după ce le stoarseră bine. Gromeko se dezbrăcă chiar pînă la piele și începu să se încălzească la razele lui Pluton, sfătuindu-i pe ceilalți să-i urmeze pilda.

— Ce ne facem dacă Mormăilă ne tratează cu o nouă porție de ghiulele? Nu cred că ar fi prea comod să stăm goi în vizuinele noastre, zise Makșeev.

— Îndeobște, după ce apare lava, exploziile și erupția materiilor friabile încetează, îi lămuri Kaștanov.

— Dar dacă se apropie lava, n-o să avem timp să ne îmbrăcăm.

În clipa aceasta, din vîrful vulcanului țîșni un nor alb de aburi și pe marginea craterului apăru un șuvoi de foc, care luneca repede la vale.

— Primul puhoi de lavă s-a scurs în valea lacului, observă Kaștanov. Asta poate ajunge chiar pînă la noi!

— Peste cît timp? întrebară ceilalți.

— Peste vreun ceas poate, sau mai tîrziu. Depinde de proprietățile lavei; dacă e grea și ușor fuzibilă, atunci e lichidă și curge repede, iar dacă lava e ușoară, vîscoasă, bogată în siliciu, atunci e greu fuzibilă și înaintează încet..

— Și cu ce lavă ne tratează Mormăilă?

— Pînă acum, după cît am putut constata cercetînd torenții vechi, nu s-a revărsat din ei decît lavă grea. E de presupus să se întîmple la fel și de data asta. În general, judecînd după caracterul tuturor rocilor din Plutonia, roci foarte grele, bogate în olivin și metale, nu ne putem aștepta ca vulcanii de aici să arunce o lavă ușoară, bogată în siliciu.

— Va să zică trebuie s-o ștergem cît mai repede de aici.

— Întocmai. Sper însă că înainte ca lava să ajungă pînă la noi, puhoaiele de noroi vor seca și vom putea trece ușor prin albia unuia din ele.

Razele lui Pluton, care luceau acum pe cerul fără pic de nori, precum și vîntul fierbinte ce sufla dinspre vulcan, uscară repede hainele exploratorilor. Aceștia se îmbrăcară și, așteptînd să poată pleca, continuau să privească vulcanul. Capătul limbii de lavă dispăruse după creastă și cobora pare-se în valea versantului vestic al lui Mormăilă, unde se afla înainte lacul. Alte și alte puhoaie de lavă ce se revărsau din crater curgeau parte pe aci, parte mai spre nord, formînd probabil un al doilea puhoi, care cobora pe versantul nordic sau nord-vestic; în acest caz din urmă era de presupus că el se îndrepta spre exploratorii noștri. Întrucît însă aceștia aveau în față grămezi de lavă, nu puteau vedea încotro o ia puhoiul.

În cele două albii, cu deosebire în cea din stînga, debitul de apă murdară scădea văzînd cu ochii. Aici nu mai curgea un torent furios, ci un pîrîiaș murdar care putea fi trecut destul de ușor.