Plutonia

URMA MISTERIOASA

Într-o zi, după ce prînziră, Gromeko și Makșeev se duseră să pescuiască de pe un povîrniș nisipos, care se contura ca o pată galbenă pe mal, între ierburile veștejite de geruri. Makșeev aruncă undița și urmărea cu privirea pluta undiței. Deodată observă pe nisip, alături de urma lăsată de cizma sa, urma unui picior desculț, de om.

„Ciudat, — gîndi el, — nu-mi aduc aminte să-mi fi scos cizmele și nici doctorul nu cred să se fi descălțat pe o vreme atît de rece.”

Se aplecă și cercetă urma; ea fusese lăsată de talpa piciorului stîng și era de dimensiuni foarte mari, depășind chiar urma cizmei inginerului, care nici el nu avea piciorul prea mic. Probabil că omul care lăsase urma avea talpa plată și umbla întotdeauna desculț. Dar lucrul cel mai curios era că toate cele cinci degete, bine conturate pe nisip, erau foarte lungi, iar degetul mare rămînea mult în urma celorlalte. Nu părea urma unui picior, ci a unei mîini uriașe, cu palma foarte lungă.

Ceva mai departe, Makșeev descoperi și urma piciorului drept, care se afla mai toată sub apă, astfel că putea fi anevoie recunoscută. Pesemne că omul trecuse rîul prin vad, deoarece nu se vedeau urme care să urce povîrnișul.

— Mihail Ignatievici, vrei să vii pentru o clipă aici? strigă Makșeev.

— Dar ce s-a întîmplat? Așteaptă puțin, mi se pare că s-a prins ceva în undiță și trage de ea, răspunse botanistul.

— Dă-l încolo de pește! Vino mai bine aici, să vezi ceva foarte interesant.

— Ce anume? Un rac, o broască țestoasă?

— Nu, urma unui, picior desculț de om, întipărită pe nisip.

— Nu se poate!

Gromeko lăsă undița din mînă și veni în fugă. După ce examină cu uimire urma, fu și el de părere că piciorul care o lăsase avea într-adevăr o formă ciudată.

— N-o fi trecut vreo maimuță pe aici? se întrebă el.

— O maimuță aici, într-o regiune subpolară, printre larițe și mesteceni?

— Mai știi! O dată ce pot trăi aici, în păduri și tundre nordice, mamuți și rinoceri, ale căror rude apropiate trăiesc acum pe suprafața Pămîntului, numai în ținuturile cu climă caldă, de ce n-am admite că ar exista maimuțe adaptate acestei clime?

— Poate că ai dreptate. Să-l chemăm pe zoolog și pe geolog, ei o să înțeleagă mai curînd despre ce este vorba.

— Dumneata vezi-ți de pește, iar eu mă duc după ei.

Gromeko porni cu barca spre locul de popas și după puțin timp se întoarse cu ceilalți exploratori.

— E o maimuță uriașă! fu de părere geologul.

— Eu cred însă că e mai curînd un om care aduce cu maimuța, zise. zoologul. Priviți, a mers numai în picioare, fără să se sprijine în mîini. Dacă ar fi coborît spre apă pe acest povîrniș destul de abrupt, o maimuță ar fi mers și în mîini, dar nicăieri nu se văd urme care să dovedească acest lucru.

Cercetară cu atenție pămîntul și descoperiră pe amîndouă malurile o potecă, iar în rîu un vad nu prea adînc. Urmele de pe potecă erau mai puțin vizibile, dar după distanța dintre ele își putură da seama că omul avea cel puțin o sută optzeci de centimetri în nălțime.

— Ce-ați descoperit acolo? întrebă Makșeev, cînd exploratorii se apropiară de el. Cît timp ceilalți cercetară urmele, el și Gromeko își văzură mai departe de pescuit.

— După toate probabilitățile, urmele au fost lăsate de un om care seamănă cu maimuța. El a mers pe această cărare bine bătătorită spre un vad știut dinainte, spuse Kaștanov.

— Vrei să spui că înaintea noastră au venit alți oameni în Plutonia?

— Da, și anume niște oameni care umblă desculți, deși a început să ningă! Unde mai pui că trec fără să le pese prin apa rece ca gheața! exclamă botanistul.

— Să fie niște sălbatici? Forma piciorului lor aproape că nu se deosebește de aceea a maimuței.

— Drept să spun, nu mi-ar face nici o plăcere să dăm ochii cu ei! Sînt poate canibali!

— Dacă furnicile nu ne-au putut veni de hac, deși ne-au împiedicat să ne vedem de treaba, apoi cu sălbaticii fii sigur că ne-am înțelege noi într-un fel sau altul.

Trebuiau însă să fie cu ochii în patru, ca să nu fie atacați prin surprindere. În timpul odihnei făcură cu rîndul de strajă, iar în ziua următoare iscodiră cu privirile fiecare petic de pămînt pe lîngă care treceau cu bărcile.

După o altă zi însă nu mai putură naviga. Dinspre miazănoapte se porni o vijelie năprasnică, neostoită. Rîul îngheță și chiar se acoperi cu un strat de zăpadă de vreo cincisprezece centimetri.

Dar ca să nu lase bărcile în voia soartei și să nu fie nevoiți să ducă în spinare tot calabalîcul, hotărîră să pună bărcile încărcate pe niște tălpici meșterite la iuțeală și să le tragă prin zăpadă; de mers mergeau prin albia rîului, unde înaintarea nu era stînjenită de tufe și copaci. Dar nu le era de loc ușor să umble fără schiuri prin zăpada afînată și pe deasupra înhămați la săniile încărcate vîrf. Nu izbuteau să facă decît vreo doisprezece-cincisprezece kilometri pe zi. Pluton nu se mai arăta de loc de după perdeaua groasă de nori, iar temperatura coborî pînă la cinci și chiar zece grade sub zero. Deoarece erau îmbrăcați ușor, dîrdîiau de frig în cortul lor cu pînza subțire. În timpul odihnei făceau cu rîndul de gardă, ca să întrețină focul de la intrarea în cort. În vîltoarea luptei cu gerul și zăpada uitaseră cu desăvîrșire de oamenii primitivi. De altfel, nici nu mai descoperiră urme. Probabil că toate vietățile migraseră spre miazăzi, și pădurile rare, acoperite de lințolii albe, se cufundaseră în tăcerea iernii.

Abia în a opta zi de cînd mergeau prin zăpadă, pădurea, din ce în ce mai rară, se sfîrși, iar la orizont, spre nord, apărură valurile albe care marcau marginea ghețurilor. Pe fundalul lor abia se putea desluși un punct negru — cortul de pe dealul ce aproape se pierdea pe întinsul tundrei.

Mai aveau de mers vreo zece kilometri, pe un drum anevoios. Acolo aveau să-și revadă tovarășii și să se odihnească în iurta călduroasă, după cîteva săptămîni de peregrinări. Trei ore mai tîrziu se aflau la un kilometru de iurtă și se așteptau ca dintr-o clipă în alta să audă lătratul cîinilor și să vadă oamenii dînd buzna din iurtă și grăbindu-se să ie iasă în întîmpinare cu sănii și schiuri. Dar nu se vedea țipenie de om și nici nu se auzeau cîinii lătrînd. Iurta, aproape îngropată în zăpadă, părea un punct negru singuratic, în vîrful dealului, ca și cînd cei ce locuiseră în ea o părăsiseră. Exploratorii fură cuprinși de îngrijorare și începură să facă tot felul de presupuneri.

— Oare să doarmă ziua în amiaza mare?

— De ce nu se văd și nu se aud cîinii?

— Să li se fi întîmplat ceva?

Călătorii porniră cît putură de repede prin zăpada afînată și așternută într-un strat gros, în care picioarele le intrau aproape pînă la genunchi.

Iată-i ajunși la o aruncătură de băț de deal, dar, ca și înainte, totul în jur era tăcut și pustiu. Se opriră la poalele dealului și începură să strige care mai de care:

— Hei, Borovoi, Igolkin! Sculați-vă, am sosit!

Mai strigară de cîteva ori, dar nu primiră nici un răspuns la chemările lor. Această tăcere îi îngrijoră de-a binelea.

— Dacă tovarășii noștri trăiesc, tăcerea asta nu poate însemna altceva decît că au plecat cu săniile să vîneze vreo sălbăticiune, — spuse Makșeev, — mai ales că nici cîinii nu se văd.

— Dar de o săptămînă n-am întîlnit nici un vînat, replică Papocikin.

— Tocmai de aceea, s-or fi dus mai departe, spre sud.

— Poate au plecat în întîmpinarea noastră, văzînd că nu ne mai întoarcem, zise Gromeko. Cînd a început să ningă și s-a lăsat gerul, și-au adus aminte probabil că am plecat în haine de vară și fără schiuri.

— Nu-mi vine să cred. Știau doar pe ce rîu am pornit, și daca ar fi mers în întîmpinarea noastră, ne-am fi întîlnit, observă Kaștanov.

Cred că o să găsim în iurtă dezlegarea acestui mister, apuse Makșeev. Dar înainte de a urca dealul, să-i dăm ocol, ca să vedem dacă nu cumva există urme, pe care din nebăgare de seamă le-am putea distruge.

Lăsară săniile la poalele dealului și-i dădură ocol toți patru, cercetînd zăpada cu băgare de seamă. Dar nicăieri nu văzură urme, nici noi, nici vechi. Prin urmare, de la căderea zăpezii, nimeni nu urcase și nu coborîse dealul.