Plutonia

O DISCUȚIE ȘTIINȚIFICĂ

După cîteva zile de la întoarcerea expediției pe „Steaua Polară” se dezlănțui o vijelie năpraznică, obișnuită la această latitudine. Orice plimbare sau muncă în aer liber deveni cu neputință. Oamenii își petreceau timpul în salonul ofițerilor, povestind despre iernatul vasului între ghețuri și despre călătoria în Plutonia. Pe Truhanov îl interesau cu deosebire amănuntele coborîșului în lumea subterană, însoțit de tot felul de fenomene inexplicabile pentru membrii expediției.

— Mărturisesc, Nikolai Innokentievici, — spuse Kaștanov, — că scrisoarea dumitale, pe care am deschis-o în ziua în care am văzut mamuți în tundra ce luase locul întinderilor de gheață, ne-a explicat unde ne aflăm, dar nu ne-a mulțumit. Am fi vrut să știm pe ce temei susțineai dumneata că globul pămîntesc e gol pe dinăuntru, ipoteză care s-a adeverit în chip atît de strălucit.

— Ca să fiu sincer, — răspunse Truhanov, — această ipoteză nu-mi aparține și nici măcar nu este nouă. Ea a fost lansată acum mai bine de un secol de cîțiva savanți din Europa Occidentală și am dat de ea răsfoind revistele vechi. Din primui moment m-a captivat și nu m-am lăsat pînă n-am verificat toate datele ei. În cele din urmă m-am încredințat că e pe deplin posibilă.

— Fii așa de bun și împărtășește-ne și nouă datele pe care te-ai întemeiat.

— Cu plăcere. Dacă doriți, am să vă fac chiar astă seară o expunere amănunțită.

Seara, în salonul ofițerilor, avu loc o interesantă discuție științifică.

După ce expuse pe scurt concepțiile popoarelor antice, potrivit cărora Pămîntul ar avea forma ovală și ar fi înconjurat de ape, precum și teoria lui Aristotel, care susținea că Pămîntul este rotund, Truhanov analiză mai amănunțit concepțiile moderne.

— La sfîrșitul secolului al XVIII-lea, savantul Leslie a afirmat că interiorul Pămîntului e plin cu aer, care din pricina presiunii are lumină proprie. În acest spațiu se mișcă două planete: Proserpina și Pluton…

— Pluton? se miră Borovoi. Așadar noi n-am născocit un nume nou pentru acest astru interior!

— Întocmai, v-au luat-o alții înainte, urmă Truhanov. Unii savanți au făcut chiar anumite calcule, pe baza cărora au schițat traiectoriile acestor planete, susținînd că apropierea lor de scoarța Pămîntului provoacă cutremure și furtuni magnetice.. După părerea lui Leslie, în cavitatea interioară a Pămîntului, unde totul este scăldat într-o lumină electrică dulce, domnește primăvara eternă, și de aceea acolo există o vegetație nemaivăzută și o lume cu totul aparte…

— Și a avut perfectă dreptate! zise Papocikin, uimit.

— După teoria lui Leslie, intrarea în această cavitate a Pămîntului trebuie să se afle undeva pe paralele, la 82° latitudine nordică.

— Extraordinar! exclamă Makșeev, pocnindu-și palmele. Cum de a știut atît de precis? Noi am dat de marginea sudică a acestei intrări ceva mai sus de paralela 81°.

— Leslie a determinat acest punct ținînd seama de locul în care aurora boreală atinge intensitatea maximă, deoarece considera că ea își are sursa în interiorul Pămîntului, nefiind altceva decît razele electrice care luminează cavitatea interioară a globului nostru. Teoria lui Leslie a avut mulți adepți șt chestiunea trimiterii unei expediții în interiorul Pămîntului a fost pusă cu toată seriozitatea.

— Interesant, — spuse zîmbind Gromeko, — cît p-aci să avem și predecesori!

— Dar expediția nu a fost niciodată trimisă, deoarece somitățile științei din acele vremuri — Buffon, Leibnitz, Kircher — au luat în rîs ipoteza lui Leslie, susținînd că e o pură fantezie. Ei afirmau că în interiorul Pămîntului se află un nucleu lichid, incandescent, format dintr-o masă compactă unică, sau din numeroase focare mai mici, numite pirofiliații. La sfîrșitul secolului al XVIII-lea ipoteza bine închegată și armonioasă a lui Kant și Laplace despre formarea întregului nostru sistem planetar dintr-o nebuloasă gazoasă incandescentă a cucerit aproape toate mințile, înlăturînd celelalte ipoteze. În 1816 însă, Cormuls a susținut că Pămîntul este gol în interior, iar scoarța lui nu depășește în grosime trei sute de mile engleze. Halley, Franklin, Lichtenberg și Cormuls s-au străduit să explice fenomenele magnetismului terestru și variațiile sale în decursul veacurilor pornind de la ipoteza existenței unei planete interioare. În 1817, profesorul german Steinhauser a considerat aproape sigură existența acestei planete, pe care a numit-o Minerva. Și iarăși s-a proiectat trimiterea unei expediții în interiorul Pămîntului. În aprilie 1818, căpitanul de infanterie în retragere Symmes din St. Louis, statul Missouri, a publicat în ziare și a trimis unui mare număr de instituții din America și Europa o scrisoare adresată „lumii întregi”, cu următoarea deviză: „Universul ne dă lumină, ca să descoperim un univers infinit”.

Iată textul scrisorii:

— Și expediția asta a avut loc? întrebă Kaștanov.

— Din nenorocire, sau dacă vreți din fericire, nu. Scrisoarea Iui Symmes a făcut mare vîlvă. Redacțiile ziarelor și revistelor, ca și oamenii de știință au primit nenumărate scrisori cu întrebări de la cititorii interesați. Propunerea curajosului căpitan, care risca să lase o văduvă și zece orfani, a fost discutată cu aprindere în presă, dar nu s-au găsit nici cei o sută de oameni cutezători și nici banii necesari. Savanții pe care Symmes și i-a ales ca protectori îl socoteau probabil nebun sau fantezist pe bietul căpitan. Mulți erau convinși că Pămîntul este gol în interior și că acolo se află o planetă, dar aproape nimeni nu credea că ar exista o deschizătură prin care să se poată pătrunde înăuntru.

Astfel, fizicianul Hladney, într-un articol prilejuit de scrisoarea lui Symmes, în care se ocupa de cavitatea internă a Pămîntului, articol publicat într-o revistă științifică, a arătat că o asemenea deschizătură nu există, și chiar dacă ar fi existat vreodată, ea s-a umplut inevitabil cu apă. Hladney explica deplasarea extrem de lentă a planetei, despre existența căreia vorbise Steinhauser, prin faptul că această planetă se mișcă într-un mediu foarte dens de aer comprimat, probabil sub influența atracției exercitate de soare și de lună. El a mai formulat și alte ipoteze interesante, fără a pretinde, firește, că ele sînt indiscutabile: astfel, după el, dat fiind că la o puternică comprimare a aerului se degajă căldură, iar un corp încălzit la o temperatură foarte înaltă începe să lumineze, în centrul cavității pâmîntului, unde se exercită din toate direcțiile o presiune foarte mare, aerul, puternic comprimat, trebuie să fi format o masă, un fel de astru central, care luminează și încălzește.

Locuitorii cavității interioare a Pămîntului, presupunînd că asemenea făpturi există, văd acest soare întotdeauna la zenit, iar în jurul lor — întreaga suprafață a cavității interioare luminată de acest astru — o priveliște nespus de frumoasă.

Ipotezele despre planeta interioară au dăinuit un oarecare timp. În deceniul al patrulea al secolului trecut, Bertrand a formulat și el ipoteza că globul pămîntesc este gol pe dinăuntru și că în această cavitate ar exista un nucleu magnetic, care se deplasează de la un pol la altul sub influența cometelor.

În secolul al XIX-lea, cei mai mulți partizani îi avea ipoteza despre nucleul lichid și incandescent al Pămîntului, așa cum afirmă teoria lui Kant-Laplace. Într-o singură problemă nu se înțelegeau susținătorii acestei teorii și anume în problema grosimii scoarței solide a Pămîntului. Unii pretindeau că scoarța terestră nu e mai groasă de 40–50 de kilometri, alții calculau că această scoarță are o grosime de 100 de kilometri, iar alții, în sfîrșit, susțineau că această grosime variază între 1275 și 2220 de kilometri, adică de la o cincime pînă la o treime din raza Pămîntului. Această presupunere însă este contrazisă de fenomenele vulcanice și geotermice ale Pămîntului, precum și de ipoteza că Pămîntul este un corp solid, cu desăvîrșire răcit. De aceea, cei ce susțin că scoarța este foarte groasă, admit că în ea s-au mai păstrat bazine de lavă topită, care nu sînt altceva decît focare de vulcani.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a cîștigat mai mulți adepți o a patra ipoteză, care susținea că Pămîntul are o scoarță solidă nu prea groasă și un nucleu solid, iar între acestea există un strat mai mult sau mai puțin gros de roci în stare lichidă, așa numita zonă de olivin.

Existența nucleului solid este admisă pe temeiul faptului că în apropiere de centrul Pămîntului, din cauza presiunii uriașe, deși temperatura este foarte înaltă, depășind de multe ori punctul lor de topire (la presiune normală), toate corpurile trebuie să fie în stare solidă.

Scoarța Pămîntului este alcătuită din roci mai ușoare, iar în zona de olivin sînt concentrate rocile mai grele, bogate în olivin și fier; în nucleul Pămîntului predomină substanțele grele, ca, de pildă, metalele. Se crede că meteoriții de fier, formați îndeosebi din fier și nichel, sînt bucăți desprinse din nucleele unor planete, iar meteoriții nemetalici, formați din olivin și din alte minerale bogate în fier, cu incluziuni de fier și nichel, ne îngăduie să ne dăm seama de constituția substanței care alcătuiește zona de olivin.

Și astăzi încă această ipoteză are numeroși adepți, dar ea își dispută întîietatea cu o altă ipoteză și anume cu ipoteza lui Zoppritz, care a reînviat într-o formă nouă teoria lui Leslie, precum și cu teoriile altor savanți de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

Această ipoteză pornește de la legea fizică potrivit căreia la temperaturile înalte, existente fără îndoială în adîncurile Pămîntului, toate corpurile trebuie să fie în stare gazoasă, deși presiunea este uriașă.

Știți, cred, că gazele au o așa numită temperatură critică, la care ele nu se comprimă și nu se lichefiază, indiferent de presiune. Este neîndoielnic că în centrul Pămîntului această temperatură critică este mult depășită. De aceea nucleul Pămîntului este format probabil din așa-numitele gaze monoatomice, care și-au pierdut proprietățile chimice caracteristice, deoarece moleculele lor s-au scindat în atomi sub influența unei temperaturi foarte ridicate. Acest nucleu este înconjurat de un strat de gaze a căror temperatură depășește punctul critic, iar acest strat este înconjurat la rîndul său de un strat de gaze obișnuite.

Urmează un strat lichid, care conține substanțe topite, iar apoi un strat format dintr-un lichid dens, ca lava sau smoala, și încă un strat semi-lichid, așa numita stare criptoplastică, cu o consistență asemănătoare cleiului de cizmărie fiert (pap).

În sfîrșit, deasupra tuturor acestora se află scoarța solidă. Firește, stratele nu sînt precis delimitate, ci între ele există treceri treptate. De aceea ele nu se pot deplasa unele față de altele cînd Pămîntul se rotește, nu au nici o influență asupra mareelor și nu pot determina modificarea unghiului de înclinare a axei Pămîntului În ce privește grosimea scoarței Pămîntului, nu există unitate de păreri. Geofizicianul suedez Arrhenius socotește că nucleul gazos ocupă 95 % din diametrul Pămîntului, stratele lichide incandescente — 4 %, iar scoarța solidă numai 1 %, avînd deci o grosime de aproape 64 de kilometri.

Alții înclină să creadă ca scoarța Pămîntului este mai groasă; de 80, 100 sau chiar 1000 de kilometri. Dar ipoteza potrivit căreia scoarța Pămîntului este mai subțire, adică de cel mult 60-100 de kilometri, explică mai bine fenomenele vulcanice, formarea munților, fenomenele geotermice ș.a.

După cum vedeți, această ipoteză a readus la ordinea zilei teoria lui Leslie, precum și teoriile altor savanți; ce-i drept, nu se mai susține că ar exista planete interioare sau deschizături care răspund la suprafața Pămîntului. Ea a confirmat chiar ipoteza căpitanului Symmes despre sferele concentrice. Desigur însă că nici vorbă nu poate fi ca această cavitate interioară a Pămîntului să fie locuită, dacă admitem că acolo există o temperatură, care provoacă dezagregarea chiar și a atomilor de gaze.

— Și totuși ea este locuită! exclamă Kaștanov. Cred că și dumneavoastră presupuneați că ea e locuită, atunci cînd ați trimis expediția.

— E adevărat. Și acum trec la ipoteza mea, continuă Truhanov. Sînt de mult partizan al ipotezei lui Zoppritz. Am făcut diferite observații și calcule ca s-o dezvolt mai departe și să descopăr date noi în confirmarea ei. Observațiile priveau stabilirea forței de gravitate în diferite regiuni, fenomenele geomagnetismului și răspîndirea cutremurelor.

După cum bine știți, undele cutremurelor se propagă nu numai prin scoarța solidă a Pămîntului, ci și direct prin adîncurile planetei noastre. De aceea, dacă Pămîntul se cutremură la antipozi, aparatele sensibile înregistrează două serii de șocuri: la început șocurile propagate pe calea cea mai scurtă, aceea a diametrului terestru, iar apoi zguduiturile care se propagă prin scoarța Pămîntului, adică la periferia globului. Viteza de propagare a șocurilor depinde de densitatea și omogenitatea mediului. După viteza de propagare putem stabili constituția acestui mediu.

Dar iată că o serie de observații, făcute la diferite stațiuni seismice și mai ales la observatorul meu de pe muntele Munku-Sardîk, unde am instalat aparate noi, de mare precizie și extrem de sensibile, în fundul unei mine adînci de la poalele muntelui, au avut ca rezultat date care infirmă ipoteza lui Zoppritz. Am ajuns la concluzia că nucleul Pămîntului nu se compune din gaze extrem de comprimate din pricina presiunii, ci, dimpotrivă, din gaze rarefiate, poate doar puțin mai dense decît aerul nostru, gaze care ocupă aproape trei sferturi din diametrul globului terestru. Cu alte cuvinte, putem presupune că acest nucleu gazos are un diametru de aproximativ 8000 de kilometri, așa încît nu rămîn decît vreo 2400 de kilometri în fiecare parte pentru stratele lichide și solide. Iar în mijlocul nucleului gazos, trebuie să admitem că există un corp aproape solid, adică o planetă interioară cu un diametru de cel mult 500 de kilometri.

— Cum ați putut stabili diametrul acestui corp nevăzut? întrebă Borovoi.

— Foarte simplu. El se afla în calea șocurilor numai cînd se produceau cutremure direct la antipozii observatorului meu, adică în Oceanul Pacific, la est de Noua Zeelandă; dacă se întîmpla însă să se producă vreun cutremur chiar în Noua Zeelandă sau în Patagonia, nu constatam existența unui corp solid în drumul propagării sale. O serie întreagă de observații mi-au îngăduit să stabilesc dimensiunile maxime ale acestui corp, firește cu oarecare aproximație.

Așadar, aceste observații au arătat că în interiorul Pămîntului există o cavitate mare, plină de gaze, care ca densitate se deosebesc foarte puțin de aer, iar între ele se află, în centru, o planetă interioară cu un diametru de cel mult 500 de kilometri. În genere, aceste observații se potrivesc mai bine cu ipotezele unor savanți mai vechi, decît cu ipoteza lui Zoppritz. În acest caz însă devin îndoielnice toate calculele pe baza cărora s-a stabilit repartiția substanțelor grele în scoarța Pămîntului. După cum se știe, densitatea medie a Pămîntului e de 5,5, iar densitatea rocilor aflătoare în stratul superficial al scoarței nu este decît de 2,5–3,5 sau chiar mai mică, dacă ținem seama de vastele întinderi acoperite de apa oceanelor. De aceea oamenii de știință sînt de părere că pe măsură ce ne apropiem de centrul Pămîntului, întîlnim substanțe cu o densitate tot mai mare, care atinge 10–11 în mijlocul nucleului. Dar dacă în interiorul Pămîntului un spațiu uriaș este ocupat de gaze avînd densitatea aerului, gaze în mijlocul cărora există o mică planetă, cu totul alta va fi și repartiția densităților în scoarța Pămîntului ce înconjoară cavitatea interioară plină cu gaze. După părerea mea, partea ușoară, exterioară, a scoarței, are o grosime de circa 77 de kilometri, partea grea, interioară, care conține mari cantități de metale grele, are 2300 de kilometri, iar cavitatea interioară cu gaze — 4000 de kilometri (inclusiv planeta); obținem un total de 6377 de kilometri — raza Pămîntului. Dacă admitem că densitatea medie a părții grele a scoarței este 7,8, atunci densitatea Pămîntului în ansamblu este de 5,5, ceea ce corespunde teoriilor geofizicienilor.

Ca să-și demonstreze teoria despre repartiția maselor, Truhanov făcu pe o tablă instalată în salonul ofițerilor toate calculele din care rezulta volumul și greutatea stratelor componente ale Pămîntului. Acceptînd ipoteza lui Zoppritz într-o formă modificată, Truhanov arătă cum s-a format, după părerea sa, deschizătura prin care suprafața Pămîntului comunica cu cavitatea interioară și prin care ieșiseră probabil afară gazele comprimate și fierbinți. Pe temeiul faptului că din spațiul cosmic cad deseori pe Pămînt corpuri cerești numite meteoriți, el socotea că în trecutul îndepărtat al planetei noastre a căzut pe Pămînt un meteorit uriaș, care a străpuns scoarța Pămîntului groasă de 2377 de kilometri și a rămas în interiorul său, transformîndu-se în planeta Pluton. Ca dovadă că o astfel de cădere ar fi posibilă, el menționa uriașa depresiune din statul Arizona din America de Nord, numită craterul meteoritului, care este o groapă făcută de un meteorit uriaș; de dimensiunile acestui meteorit ne putem da seama după bucățile de rocă găsite acolo. El n-a reușit însă să străpungă scoarța Pămîntului, ci a ricoșat și a căzut probabil în Oceanul Pacific, în vreme ce Plutonia a trecut prin scoarța Pămîntului și a rămas în interiorul său.

— Și cînd s-a produs această catastrofă? întrebară toți într-un glas.

— Cel mai tîrziu în Jurasic, dacă ținem seama de faptul că în regiunea cea mai îndepărtată a cavității interioare, pînă unde a reușit să ajungă expediția, există reprezentanți ai faunei și florei din Jurasic, care s-au deplasat în această cavitate de pe suprafața Pămîntului posterior formării deschizăturii, după ce gazele au ieșit, iar cavitatea s-a răcit. Mai tîrziu s-a mutat treptat, în același mod, fauna și flora din Cretacic, Terțiar și Cvaternar, împingînd încetul cu încetul în adîncul cavității pe reprezentanții epocilor precedente [37].

Cît timp Țara lui Nansen va fi încătușată de ghețuri, reprezentanții florei și faunei noastre nu vor putea pătrunde în cavitatea interioară. Și numai omul secolului al XX-lea, în persoana dumneavoastră, a înfrînt cu curaj această piedică și a pătruns în ținutul misterios, unde datorită climei constante și condițiilor de viață s-au păstrat ca prin minune reprezentanți ai florei și faunei dispăruți de mult de pe fața Pămîntului. În felul acesta ați descoperit, un muzeu paleontologic la care nici n-am visat vreodată.

— Ați explicat foarte bine cum s-a petrecut popularea cu animale și plante a cavității interioare, — remarcă Kaștanov, — deși paleontologii nu vor fi poate de acord cu toate ipotezele dumneavoastră. Aș vrea însă să vă întreb: unde au dispărut bucățile din scoarța Pămîntului rămase de pe urma spărturii?

— Cred că bucățile mici au fost aruncate afară, la suprafață, de gazele țîșnite din adîncuri, cele mai mari s-au contopit probabil cu meteoritul, alcătuind corpul luminos al lui Pluton, iar celelalte au căzut pe suprafața interioară, unde au rămas sub formă de coline și platouri. S-ar putea ca dealurile mari de olivin, bogate în fier, pe care le-ați descoperit pe cursul mijlociu al rîului Makșeev, să fie tocmai astfel de bucăți. S-ar putea de asemenea ca întregul platou al pustiului negru de pe țărmul sudic al Mării Reptilelor să nu fie altceva decît o bucată uriașă a scoarței Pămîntului. Toate acestea urmează a fi temeinic, studiate.

— Cum explicați însă existența vulcanilor stinși său activi pe care i-am descoperit pe acest platou?

— Cred că nu-mi va fi prea greu să răspund la această întrebare. Potrivit ipotezei lui Zoppritz, deasupra stratelor sau zonelor alcătuite din gaze se afla un strat incandescent în stare lichidă. După ce s-a produs spărtura, cînd gazele au năvălit prin ea, iar în interiorul Pămîntului presiunea a scăzut brusc, o parte din acest strat trebuia să se fi transformat în gaze și vapori, iar restul a căpătat aspectul unei mări clocotinde de foc. Încetul cu încetul, vaporii și gazele au ieșit afară prin spărtură, temperatura și presiunea din cavitatea interioară au scăzut mereu și marea de lavă a început să prindă o pojghiță. La început, aceasta era subțire și puțin rezistentă, rupîndu-se deseori sub presiunea gazelor și a vaporilor degajați de masa topită. Treptat însă, ea s-a consolidat și s-a rupt tot mai rar, tot mai rar, așa cum s-a întîmplat și la suprafața Pămîntului în prima perioadă a vieții planetei noastre. Existența vulcanilor dovedește că la o oarecare adîncime sub această scoarță s-au mai păstrat bazine cu lavă lichidă, incandescentă, de unde și erupțiile asemănătoare celor de la suprafață, cu singura deosebire că de pe urma unei astfel de erupții iau naștere roci foarte grele, bogate în fier, cum nu există pe Pămînt.

— Odată ce suprafața interioară a avut la început aspectul unei mări de foc, așa cum ați spus, — remarcă Makșeev, — bucățile scoarței care au căzut s-ar fi înecat în această mare sau s-ar fi topit.

— Nu trebuia neapărat să se întîmple așa, interveni Kaștanov. Se înțelege că bucățile mici s-au topit, dar cele mari, datorită dimensiunilor lor, căci puteau atinge cîțiva kilometri în diametru, s-au topit numai în parte. Cît privește scufundarea lor în adîncul mării de foc, aceasta depindea de greutatea lor specifică. Dacă erau mai ușoare decît masa topită, ceea ce e foarte posibil, fiind vorba de niște schije, ele au plutit la suprafață, asemenea ghețarilor din ocean, și tot ca ghețarii s-au topit numai la margini și dedesubt.

— Nu insist, spuse Truhanov. A fost prima idee care mi-a trecut prin minte cînd m-ai întrebat. Toate acestea mai trebuie studiate. Deocamdată nu cunoaștem decît o fîșie îngustă din Plutonia, de-a lungul rîului Makșeev și pe țărmurile Mării Reptilelor. Ce înfățișare o fi avînd acest ținut uriaș la stînga și la dreapta rîului? Cît se întinde spre sud pustiul negru? Ce se află dincolo de acest pustiu? Or fi existînd și acolo oaze, unde viața pulsează din plin?

— N-aș crede, — obiectă Papocikin, — și iată de ce: vînturile care bat dinspre nord aduc prin deschizătură umezeala fără de care nu e cu putință viața. Această umezeală ia naștere îndeosebi pe fața Pămîntului. După cum ne-am putut încredința, ploile se opresc pe țărmul sudic al Mării Reptilelor, Vînturile își lasă toată umezeala pe această distanță, relativ mică, dintre deschizătură și țărm, iar dincolo de mare, în restul cavității interioare, se află un pustiu arid, format din lavă solidificată. Cred chiar că la început, viața caracteristică perioadei jurasice era răspîndită pe o mică întindere în jurul deschizăturii, și numai treptat, pe măsură ce umiditatea, sub formă de rîulețe și lacuri, a sporit, pătrunzînd neîncetat prin deschizătură, aceste forme de viață s-au răspîndit tot mai departe spre sud. Se prea poate ca și Marea Reptilelor să se fi format relativ recent și de aceea apa acestei mări nu este atît de sărată ca apa oceanului.

— Aici nu sînt de acord, spuse Kaștanov. Dacă această mare ar fi de origină recentă, n-am fi găsit în ea reprezentanți ai faunei jurasice, ca pești, ihtiozauri și pleziozauri. Nici peștii și nici ihtiozaurii nu puteau veni acolo de pe suprafața Pămîntului, mergînd pe uscat, asemenea furnicilor, sau prin aer, ca, de pildă, pterodactilii. De aci deduc că prin spărtură a pătruns totuși apa mării, poate numai scurtă vreme, scurgîndu-se printr-un canal îngust.

— Dați-mi voie! interveni Papocikin. Cum putea pătrunde marea înăuntru, îndată după meteorit? Apa ar fi dat aici de gaze incandescente și de o mare de foc, și toți dinozaurii și peștii s-ar fi prefăcut într-o uriașă ciorbă, și nu ne-ar mai fi lăsat nici o progenitură.

Toți pufniră în rîs, dar Kaștanov nu se dădu bătut:

— Tragi concluzii prea pripite din spusele mele, Semion Semionovici. Eu n-am afirmat că marea a pătruns îndată după meteorit. Acesta a căzut, după cum presupune Nikolai Innokentievici, în Triasic, ori fauna mării este jurasică. Așadar a existat un interval suficient ca gazele să iasă, iar cavitatea interioară să se răcească. Se poate ca în altă regiune a Plutoniei, Marea Reptilelor să se fi întins mult mai departe spre nord, indicînd drumul pe care l-a urmat pe vremuri fauna marină, cînd a pătruns în interiorul globului nostru.

— Vedeți, dar, cîte probleme, extrem de interesante și de importante, se ivesc îndată ce începem să discutăm despre Plutonia, spuse Truhanov. Și fiecare din noi poate ridica o serie întreagă de asemenea probleme în domeniul său. Prin urmare trebuie să trimitem o nouă expediție, care să continue explorarea Plutoniei. Am sau nu dreptate?