Plutonia

CUM S-AR PUTEA PĂTRUNDE IN FURNICAR?

După o cercetare atentă a luminișului, Kaștanov și Makșeev se înapoiară la tovarășii lor, ca să se sfătuiască cum să procedeze mai departe.

— N-ar fi greu să atacăm furnicarul în timp ce insectele dorm, — spuse Kaștanov, — dar asta nu cred că ne-ar folosi la ceva s-o facem. Nu știm în ce parte a acestei construcții uriașe au depozitat furnicile lucrurile noastre. Și-apoi ne putem lesne rătăci în labirintul galeriilor.

— Cred că acolo e întuneric beznă, iar noi n-avem nici lumînări, nici lanterne, zise Papocikin.

— Dar am putea să ne facem niște torțe. Am văzut în pădure esențe rășinoase bune pentru așa ceva, propuse Gromeko.

— Dacă am intra cu torțele aprinse, am trezi fără îndoială furnicile și am putea fi atacați. În cazul ăsta n-o să fie prea bine de noi, remarcă Makșeev.

— Da, aici trebuie să fie sute de insecte, dacă nu chiar mii. Oricîte am doborî cu armele și cu cuțitele noastre, pînă la urmă ne-ar mușca și ne-ar înțepa pînă ne-ar omorî.

— Atunci ce-i de făcut? întrebă Kaștanov. La lucrurile noastre nu putem renunța, fiindcă fără ele nu ne putem întoarce.

— N-ar fi mai bine să dăm foc mușuroiului? Furnicile vor face totul ca să-și salveze rezervele, printre care și lucrurile noastre.

— În primul rînd, ele se vor strădui să-și salveze larvele și nimfele, și între timp lucrurile noastre vor arde. Chiar dacă ar reuși să scoată și lucrurile, tot cu forța am fi nevoiți să le smulgem din ghearele lor.

— Dar dacă am încerca să scoatem furnicile cu ajutorul fumului, iar apoi, după ce ar părăsi furnicarul, ne-am duce după lucrurile noastre?

— Planul ăsta e mai bun, atît numai că nici noi n-am putea intra în galeriile pline de fum. Iar cînd fumul s-ar risipi, de bună seamă că și furnicile s-ar înapoia.

— Cum s-ar zice, nu-i nimic de făcut!

— Am o idee, spuse Makșeev. O să mă culc lîngă furnicar, prefăcîndu-mă că sînt mort. Furnicile mă vor duce înăuntru și acolo voi reuși, poate, să aflu unde se găsesc lucrurile noastre, iar în noaptea următoare voi căuta să le scot afară.

— Acest plan e prea riscant, se împotrivi Kaștanov. Furnicile nu te vor căra poate întreg, ci după ce te vor fi făcut bucățele. Dar să admitem că te vor duce înăuntru viu și nevătămat. Te întreb: cum ai să te orientezi pe întuneric și făcînd pe mortul, prin labirintul de galerii, ca apoi să găsești drumul spre ieșire?

— O să iau cu mine un ghem de ață și, desfășurîndu-l treptat, o să găsesc eu drumul, așa cum Tezeu a ieșit din labirint, călăuzindu-se după firul Ariadnei.

— Ar merge, dacă furnicile n-ar observa asta și n-ar distruge firul. Și apoi, ai dumneata ață?

Cum nimeni nu avea un mosor de ață, căzu și acest plan riscant. Ședeau toți abătuți și făceau fel de fel de planuri, la care însă renunțau repede, deoarece erau cu neputință de înfăptuit.

— Iată la ce m-am gîndit, zise într-un tîrziu Kaștanov. Trebuie să otrăvim sau să amețim furnicile cu gaze toxice; pentru ca ele să rămînă amorțite un timp mai îndelungat, iar noi să ne putem căuta lucrurile în furnicar. Am putea folosi clorul, bromul sau bioxidul de sulf. Prin urmare trebuie să găsim mai întîi materialul necesar pentru prepararea unei cantități suficiente de gaze. Putem extrage clor din sare de bucătărie, care se găsește în mare. Brom există probabil în cenușa algelor din această mare, dar e mai greu de extras decît clorul. Lucrul cel mai simplu ar fi să preparăm bioxidul de sulf; singura problemă este să găsim pucioasă, pirită sau alt minereu sulfuros. Cînd am fost în văgăuna pterodactililor, am găsit sulfura de plumb. S-ar putea să existe și aici, în stînci.

— Bine, bine, dar căutarea materialului și prepararea gazului ne-ar răpi foarte mult timp! observă Makșeev.

— Altă soluție nu e! De altfel avem destule cartușe ca să ne asigurăm hrana pe cîteva zile. E mai bine să folosim mijlocul cel mai sigur. Mijloacele mai riscante le ținem în rezervă, și le vom folosi numai cînd nu vom avea altă ieșire.

— Va să zică trebuie să plecăm de aici fără să fi făcut nimic jefuitorilor!

— E mai înțelept să plecăm pînă nu ne văd furnicile și să nu le întărîtăm prin acțiuni pripite. Dacă le vom tulbura, vor deveni mai prevăzătoare, vor pune santinele la intrare și vor cutreiera în lung și-n lat împrejurimile, astfel că ne vor împiedica să ne înfăptuim planurile. Nu putem ști ce nivel de dezvoltare au atins acești regi ai naturii din Jurasic.

Toți fură de acord cu Kaștanov, deși ardeau de nerăbdare să se răfuiască pe loc cu tîlharii. Hotărîră s-o ia înapoi spre dunele de nisip și, mergînd de-a lungul albiei, să ajungă în regiunea colinelor, pentru a căuta pucioasă sau minereuri sulfuroase.

Exploratorii porniră spre albie, pe sub streașina pădurii; nicăieri nu se zăreau animale și nici măcar insecte. Furnicile stîrpeau, pare-se sistematic, toate vietățile din jurul furnicarului. Doar cînd și cînd trecea în zbor cîte o reptilă, care se grăbea să se depărteze de aceste locuri. Albia șerpuia pe la marginea pîrloagei, iar ceva mai sus, după ce străbătea o vale destul de adîncă, se înfunda în colinele de nisip. Aici creșteau pe ambele maluri fel de fel de tufe, equisetacee mărunte, trestie dulce și ferigi. Mai merseră cîțiva kilometri prin această vale, apoi hotărîră să se oprească, pentru a se odihni cum se cade după toate emoțiile încercate și drumurile făcute în ultimele douăzeci și patru de ore. Pîrîul avea apă din belșug, iar umbra palmierilor și a equisetaceelor îmbia la odihnă. Băură ceai, mîncară ce mai rămăsese din gălbenușul de ou și pe urmă dormiră liniștiți. A doua zi dimineața observară furnici prin împrejurimi și se grăbiră să dejuneze și să-și ia tălpășița cît mai repede, pînă nu prind de veste furnicile.

Cîțiva kilometri mai departe, coastele nisipoase ale văii cedară locul unor povîrnișuri stîncoase, căci albia se înfunda aici în niște culmi teșite. Căutînd minereuri sulfuroase, Makșeev și Kaștanov cercetau pas cu pas stîncile unul pe coasta din dreapta, celălalt pe coasta din stînga, fapt care întîrzia, firește, înaintarea. Papocikin și Gromeko rămaseră lîngă albie, cu armele pregătite, ca să vîneze ori să respingă un atac al reptilelor sau furnicilor. Dar nici urmă de asemenea animale. Încetul cu încetul, ținutul deveni tot mai sterp, iar copacii și tufele se răriră chiar și pe malurile pîrîului. Doar o fîșie îngustă de iarbă și trestie dulce străjuia șuvița de apă. Călătorii erau bucuroși că aici creștea trestie dulce, singura lor hrană în acest deșert.

Alte vietăți în afară de libelule uriașe, care roiau deasupra apei, și, din cînd în cînd, de pterodactili, care vînau aceste insecte, nu întîlniră. Nici o adiere nu tulbura văzduhul. Razele lui Pluton dogoreau neîndurător în acest coridor, cu coastele sale golașe, încinse ca pereții unui cuptor. Exploratorii nu puteau înainta decît datorită faptului că pîrîul era aproape și se puteau răcori în el sau își puteau potoli setea cînd voiau.

Deocamdată nu găsiră minereuri sulfuroase.

Poposiră către amiază pe malul pîrîului, băură ceai, se delectară cu trestie dulce și împărțiră frățește ultimul pesmet.

— Deseară va trebui să ne ospătăm cu libelule sau să doborîm un pterodactil! zise cu amărăciune Papocikin, adunînd ultimele firimituri de pesmeți.