Plutonia

TUNDRA POLARĂ

În faptul serii ajunseră într-o regiune plină de valuri de gheață. Scame de ceață pluteau în văzduh, lăsînd mai tot timpul să se vadă la zenit soarele purpuriu, care părea că-și bate joc de exploratorii noștri cuprinși de uimire.

Se apropia vremea popasului pentru noapte. Nu prea le era la îndemînă să mîie pe o culme înghețată. Deși aveau loc destul, apa însă era prea departe, și nu puteau ajunge la ea pe povîrnișul neted de gheață. De aceea își urmară drumul, nădăjduind să găsească un loc mai potrivit, mai cu seamă că în față, prin vălul de negură, se zărea un șes întunecat.

Și iată că aproape de ceasurile șapte seara, valurile de gheață deveniră mai scunde. Acum, întinzîndu-se ca niște limbi albe, ele încadrau ca niște ghirlande uriașe acest șes întunecat, unde pîraiele își săpaseră albii puțin adînci, șerpuind între maluri foarte joase, mărginite de smîrcuri. Coborînd de pe gheață, săniile se opriră pe un pămînt mocirlos, neacoperit de zăpadă. Cîinii, care gîfîiau de atîta alergătură, nu voiră să meargă mai departe. Săriră toți din sănii. Străbătuseră ultimul kilometru arzînd de nerăbdare să vadă ce surpriză le mai rezervă ciudata Țară a lui Nansen pe acest cîmp deszăpezit.

Ca și cînd ar fi fost înțeleși dinainte, exploratorii se aplecară ca să examineze și să pipăie acest pămînt mult așteptat după atîtea zile petrecute pe zăpadă și gheață. Pămîntul era de culoare brună închisă, îmbibat cu apă, mocirlos dar nu golaș, ci acoperit cu firișoare de iarbă măruntă, îngălbenită, și cu tufe pitice, tîrîtoare, fără frunze. Piciorul se afunda în pămînt pînă la vreo patru centimetri. De sub talpă țîșnea o apă gălbuie.

— Ei, cum vă place? bombăni Kaștanov. Sîntem la 81° latitudine nordică, zăpada dispare, e cald ca în Finlanda, iar soarele se află la zenit!

— Oare vom fi nevoiți să ne facem cortul în mlaștina asta? întrebă necăjit Papocikin.

— Nu e mlaștină, e tundră nordică, îl lămuri Makșeev.

— Asta nu mă încălzește, se vîrî în vorbă Borovoi. Cîinii nu vor nici în ruptul capului să mai tragă săniile, iar să înnoptezi aici, în noroi, nu e prea plăcut. Hai mai bine să ne întoarcem pe gheață!

Își rotiră cu toții ochii în jur, doar-doar vor zări un locșor mai uscat.

— Cred că acolo ar fi mai bine! exclamă Gromeko, arătînd un colnic turtit, ce se înălța deasupra cîmpiei brune, cam la un kilometru de capătul limbilor de gheață.

— Dar cum ajungem pînă acolo?

— O să-i ajutăm pe cîini și, încet, încet, ajungem noi pînă la urmă!

— Să ne punem însă schiurile, ca să nu ne împotmolim la tot pasul.

Într-adevăr, cu schiurile înaintară mult mai lesne. Cîinii trăgeau încetișor săniile, pe care exploratorii le mai ușurară de poveri. Oamenii împingeau și ei săniile cu bețele de la schiuri. Într-o jumătate de ceas ajunseră la colnicul care se ridica la vreo opt metri deasupra cîmpiei. Găsiră un loc uscat și potrivit pentru popasul de noapte. Aici, prin iarba îngălbenită, rămasă din anul trecut, răzbeau lăstare noi, verzi, iar tufele scunde înmugureau.

Ridicară iurta în vîrful colnicului, lăsînd săniile și cîinii mai la vale, pe costișă. În spatele lor, la nord, se zărea asemenea unui zid alb, drept și înalt, marginea ghețurilor ce se întindeau, de ambele părți, pînă hăt departe. În față, se așternea cîmpia brună, care începuse să aibă reflexe verzi.

La vreo cincizeci de pași de colnicul pe care poposiseră șerpuia lin un pîrîu larg, cu malurile afundate în mlaștină. Deasupra cîmpiei se ridicau vălătuci de ceață.

Soarele roșiatic, care se ițea cînd și cînd, se afla ca și înainte la zenit, deși ceasul arăta opt și jumătate seara. În ziua aceea străbătuseră cincizeci de kilometri.

În timp ce Borovoi punea apa la fiert, ceilalți căutau să ghicească ce temperatură de fierbere va indica aparatul după acest lung și neîndoielnic coborîș.

Unii erau de părere că va arăta +125°, iar alții -115°. Makșeev făcu chiar prinsoare cu Papocikin.

— N-a cîștigat nimeni! zise meteorologul cind își termină observațiile. Termometrul nu arată decît +110°.

— Totuși eu am fost mai aproape de adevăr, spuse Makșeev. Am susținut că va arăta +115°.

— Nu sînteți de părere că e mai bine să spargem toate aparatele astea, care nu mai sînt bune de nimic? întrebă înciudat Borovoi.

— Dumneata pui prea mult la inimă aceste ghidușii inexplicabile ale presiunii atmosferice, căută să-l liniștească Kaștanov, de parcă te-ai simți răspunzător pentru ele!

— Nu-i vorba de asta, dar dacă aparatul nu e de nici un folos, la ce bun să-l mai cărăm cu noi!

— Se prea poate ca acum să nu ne folosească dintr-un motiv pe care nu-l cunoaștem, dar e foarte probabil că mai tîrziu să ne slujească din nou.

După cină statură la sfat ca să stabilească itinerariul. Dacă această tundră deszăpezită se întinde și mai departe spre miazănoapte, oricît de ciudat ar părea asta, atunci o bună parte din echipament nu numai că n-ar mai fi util, dar i-ar împiedica chiar să înainteze. Printre acestea se numărau schiurile, săniile, cîinii și hrana acestora, rezerva de îmbrăcăminte călduroasă, o mare parte din spirt, ba chiar și iurta. Întrucît vremea se menținea caldă, socoteau că s-ar putea mulțumi cu cortul, mai subțire, pe care îl aveau în bagaje, iar combustibilul l-ar putea găsi prin tundră.

De aceea hotărîră să poposească o zi întreagă pe acest colnic și să plece în două grupuri mici în direcții diferite, ca să cerceteze împrejurimile și să vadă în ce condiții ar putea înainta expediția. Tot ce s-ar fi dovedit de prisos aveau să depoziteze aici, pe colnic, ca să le servească la întoarcere, cînd vor străbate din nou întinderile de gheață.