Plutonia

CONSFĂTUIREA DE LA MOSCOVA

În ziua de 2 ianuarie 1914, la amiază, profesorul Kaștanov sosi cu automobilul la hotelul „Metropol” și bătu la ușa camerei 133, pe care i-o indicase portarul. Ușa se deschise larg și profesorul intră într-o cameră mare, luminoasă, unde se aflau cîțiva bărbați. Unul dintre ei veni în întîmpinarea lui Kaștanov și, întinzîndu-i mîna, exclamă:

— Sînteți punctual ca un ceasornic, Piotr Ivanovici, deși afară e un adevărat viscol siberian! Semn bun pentru cele ce avem de gînd să întreprindem. Mă bucur mult că ați venit și că am cinstea să vă primesc la mine! Mă numesc Truhanov. Îngăduiți-mi să vă prezint persoanele de față.

Rînd pe rînd se ridicară și se prezentară lui Kaștanov:

— Semion Semionovici Papocikin, zoolog, profesor-agregat.

— Ivan Andreevici Borovoi, meteorolog la Observatorul fizic central.

— Mihail Ignatievici Gromeko, botanist și medic.

În mijlocul camerei, pe o masă rotundă, era întinsă o hartă mare a Arcticii, pe care erau trasate clar, cu diferite culori, itinerariile expedițiilor din ultimii cincizeci de ani. La nord de peninsula Taimîr era indicat teritoriul descoperit de Vilkițki, în vara anului 1913 [2].

După ce toți se așezară în jurul mesei, Truhanov luă cuvîntul.

— Dacă examinăm această hartă, constatăm că regiunea Arcticii, cuprinsă între Siberia, nordul Europei, Groenlanda și America de Nord, este brăzdată pe un perimetru de cinci șesimi din toată suprafața ei de drumurile a numeroase expediții. Dar uimitoarea descoperire făcută recent de Vilkițki a arătat că și în această regiune știința mal poate obține mari izbînzi. E necesar numai să ne îndreptăm eforturile spre un țel precis, folosind experiența tuturor predecesorilor noștri.

În prezent, expedițiile lui Sedov, Brusilov și Rusanov, care explorează Marea de Kara sau Marea Barentz, continuă opera glorioaselor expediții întreprinse de Proncișcev, Laptev, Dejnev, Behring în secolele XVII–XVIII și cercetările făcute de Wrangel și Middendorf în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în regiunile extremității nordice a Siberiei. În aceleași regiuni a ajuns și Vilkițki, care, firește, își va continua explorările. Eu nu am de gînd să-i fac concurență.

— Planurile mele, — urmă Truhanov după o scurtă pauză, — au în vedere o altă parte a Arcticii. Priviți această vastă pată albă aflată la nord de peninsula Ciukotka și de Alaska. Ea nu e brăzdată de nici o linie colorată. Prinsă între ghețuri, „Jeannette”, care a avut o soartă atît de tragică, a trecut la sud de această pată. Ultimele expediții ale lui Sverdrup și Amundsen au acționat mai spre est, printre insulele arhipelagului Americii de Nord.

În perimetrul acestei pete există probabil un teritoriu necunoscut încă, sau o insulă uriașă, nu mai mică decît jumătate din Groenlanda. Sau poate că aici se află un întreg arhipelag. Priviți la extremitatea estică a acestei pete. Aici este indicat un teritoriu, a cărui existență este problematică și pe care l-a văzut de departe Brooker. La extremitatea sudică se află Țara lui Keenan. Nansen crede că în această regiune a Oceanului Înghețat de Nord nu există o porțiune întinsă de uscat; Pearl, dimpotrivă, este convins că privind de pe capul Thomas Hobbard, el a zărit la nord-vest coasta unui vast continent.

Harris, de la Serviciul de măsurători geodezice și litorale al S.U.A, este convins de existența acestui continent, pe baza studierii fluxurilor și refluxurilor pe țărmurile nordice ale Alaskăi. Potrivit afirmațiilor sale, desfășurarea mareelor în Marea Beaufort dovedește că fluxul nu vine din Oceanul Pacific, prin strîmtoarea Behring, care este îngustă și puțin adîncă, ci din Oceanul Atlantic, prin spațiul adînc dintre Norvegia și Groenlanda. Între continentul a cărui existență o presupunem și țărmurile Alaskăi și Siberiei, mareele sînt tot mai slabe. Dacă nu ar exista acest continent, fluxul ar veni din Marea Groenlandei pe la Polul Nord, direct spre țărmurile Alaskăi și ale Ciukotkăi, fără a zăbovi și fără a slăbi. Existența continentului mai este dovedită și de faptul că în Marea Beaufort, deschisă la vest, vînturile dinspre vest intensifică fluxul, iar cele dinspre est îl slăbesc, și diferența de înălțime a valurilor atinge doi metri. Acest fenomen este cu putință numai într-un loc unde marea este îngustă, între două continente. Presupusul continent este despărțit numai printr-o strîmtoare îngustă de insulele arhipelagului nord-american. Dacă această strîmtoare ar fi largă, fluxul venit dinspre Oceanul Atlantic ar putea atinge țărmurile insulei Banks, unde s-ar întîlni cu fluxul care ocolește acest continent dinspre vest și sud, și cele două fluxuri s-ar anihila reciproc. Dar observațiile făcute de Mac Clure lîngă țărmul apusean al insulei Banks au arătat că aici domină încă fluxul ce vine dinspre vest, din Marea Beaufort.

Așadar, — conchise Truhanov, — este aproape sigur că în această parte a Arcticii există un continent sau un grup compact de insule mari, și nouă nu ne rămîne decît să le descoperim și să le declarăm ca aparținînd Rusiei. Am aflat că guvernul canadian pregătește o expediție, care are misiunea de a pătrunde în vara acestui an dinspre est în regiunea petei albe. N-avem timp de pierdut, noi trebuie să pătrundem în aceeași regiune dinspre sud și sud-vest, din direcția strîmtorii Behring, căci altfel ultima regiune neexplorată a Arcticii va fi studiată și acaparată în întregime de englezi. Iată de ce am hotărît să organizez și să trimit acolo o expediție, la care vă invit să luați parte.

Iar acum, îngăduiți-mi să vă împărtășesc planurile mele pentru viitorul apropiat. Încă din toamnă am pus să se construiască un vas de tipul lui „Fram” dar mai perfecționat, pe temeiul experienței dobîndite în ultimele călătorii. Zilele acestea vasul va fi lansat și căpitanul se va duce acolo ca să se îngrijească de echiparea lui. Potrivit contractului, vasul trebuie să fie complet gata la sfîrșitul lunii aprilie, iar în jurul lui l mai va sosi la Vladivostok, ca să-i ia pe bord pe membrii expediției. La începutul lunii mai ridicăm ancora și o luăm de-a dreptul spre Kamciatka. La Petropavlovsk îmbarcăm cîinii de tracțiune, însoțiți de unul sau de doi kamciadali iscusiți în conducerea acestor animale. Dacă nu reușim să luăm cîini din Kamciatka, găsim pe peninsula Ciukotka, sau în strîmtoarea Behring, unde vom fi nevoiți să acostăm ca să îmbarcăm „iukola” [3]. pentru cîini și echipament polar pentru oameni.

După ce ieșim din strîmtoarea Behring, ne îndreptăm nu spre nord-vest, cum a făcut „Jeannette”, ci spre nord-est, direct spre pămîntul căutat. În scurtă vreme vom întîlni, desigur, ghețuri și vom căuta să răzbim printre ele cît mai departe, dar e foarte probabil că vasul nostru nu va putea ajunge pînă la țărmul acestui pămînt. De aceea o să debarcăm o expediție cu sănii, care va trebui să răzbească cît mai departe spre nord. Ea își va lua provizii pe un an de zile, pentru eventualitatea că ar trebui să ierneze, neputîndu-se întoarce pînă la toamnă, sau pentru cazul cînd vasul, care va naviga de-a lungul extremității sudice a pămîntului sau a ghețurilor compacte, nu va putea lua pe bord expediția înainte de începerea nopții polare. La extremitatea acestui pămînt, vasul va lăsa din loc în loc depozite cu provizii, pentru ca expediția să-și poată reîmprospăta rezervele și în anul următor, dacă s-ar întîmpla vreo catastrofă. Dar dacă pînă la sfîrșitul verii viitoare vasul nu va intra într-un port de unde să poată comunica telegrafic cu Europa, atunci în primăvara anului următor va fi trimisă o expediție de salvare în căutarea vasului și a grupului plecat cu săniile.

După cum vedeți, — încheie Truhanov, — deși expediția nu-și propune să atingă Polul Nord dintr-o direcție nouă, ci numai să exploreze un continent ipotetic, aflat după toate probabilitățile la nord de strîmtoarea Behring, totuși misiunea ei nu-i de loc ușoară. În cel mai bun caz ne vom întoarce în patrie anul acesta către sfîrșitul toamnei, poate fără să fi zărit măcar pămîntul căutat; cred însă că mai curînd vom fi nevoiți să iernăm pe vas, în mijlocul ghețurilor, sau pe continent, și că ne vom întoarce peste vreun an sau doi. În cazul cel mai rău putem pieri, așa că fiecare dintre noi trebuie să țină seama de această posibilitate și să-și aranjeze treburile în consecință.

După o scurtă pauză, care dădu fiecăruia dintre cei prezenți răgazul necesar pentru a se hotărî într-un fel sau altul, Truhanov adăugă:

— Și acum, după ce am expus planul meu, dacă cineva dintre dumneavoastră găsește că nu poate lua parte la expediție, l-aș ruga totuși să nu destăinuie nimănui proiectele noastre pînă la începutul lui mai, pentru ca străinii să nu ne-o ia înainte.

— Dacă nu mă înșel, Nikolai Innokentievici, — interveni Kaștanov, — cînd ați vorbit despre expediția cu săniile, ați spus: „O s-o debarcăm pe țărm sau pe gheață”. Dumneavoastră nu intenționați să participați la explorarea continentului necunoscut?

— Din păcate nu, Piotr Ivanovici. Vă voi însoți pe vas, dar voi rămîne pe el, deoarece abia pot merge. Mi s-a amputat un picior mai jos de genunchi și port o proteză; mi-am rupt piciorul atît de rău pe cînd străbăteam sălbaticii munți Saian, încît am rămas invalid și nu-s bun decît pentru o viață sedentară.

— Atunci cine va pleca cu săniile?

— Toți cei de față, în afară de mine și de căpitanul vasului, precum și unul sau doi kamciadali sau ciukci, adică cinci-șase oameni în total. Studierea celor trei regiuni ale naturii va fi asigurată, iar meteorologul se va ocupa în afară de fenomenele atmosferice și de determinarea longitudinilor și latitudinilor. Nu-i așa, Ivan Andreevici?

— Da, desigur, am destulă experiență în acest domeniu, răspunse Borovoi.

— Nu stărui să vă decideți pe loc dacă veți lua parte sau nu la expediția noastră, urmă Truhanov. Fiecare să se gîndească liniștit, de unul singur, la propunerea mea.

— Cînd trebuie să dăm răspunsul definitiv? întrebă Papocikin.

— Peste o săptămînă, la aceeași oră. Îmi pare rău, dar nu pot să vă dau mai mult timp de gîndire, deoarece dacă vreunul dintre dumneavoastră va refuza să plece, voi fi nevoit să caut un alt specialist în domeniul respectiv. Și apoi, la sfîrșitul lui ianuarie, trebuie să mă întorc în Siberia, ca să aranjez totul la observatorul meu, pe care îl părăsesc pentru multă vreme.

După o săptămînă, la ora fixată, la hotel, în camera lui Truhanov se aflau aceleași persoane, în afară de căpitan, care plecase să ia vasul în primire. Niciunul dintre savanți nu refuză să participe la expediție, care era prea ademenitoare, deși presupunea înfruntarea multor dificultăți și primejdii. Încîntat, Truhanov spuse că socotește această dorință unanimă și această hotărîre fermă a membrilor expediției drept o chezășie a succesului. Examinară din nou planul și fiecare făcu anumite observații legate de specialitatea sa, cu privire la echipament și la aparatura științifică.

A doua zi se răspîndiră cu toții în diferite direcții, ca să se pregătească în vederea expediției și să-și aranjeze treburile personale.