Plutonia

GROPARI NEPOFTIȚI

Era ora zece seara cînd terminară de discutat. Se culcară pe saci și adormiră.

Dimineața, la dejun, statură la sfat pentru a hotărî cine să se ducă la locul unde se afla mamutul și dacă este cazul într-adevăr să facă acest lucru, ori e mai bine să se pregătească de drum.

— Dacă am fi siguri că o să mai întîlnim mamuți, atunci nu are nici un rost să-l aducem aici pe cel răpus, mai ales că l-am descris și l-am fotografiat. Cum însă o să intrăm curînd în pădure, se prea poate să nu mai vedem asemenea animale, dacă ele trăiesc numai în tundră, de-a lungul marginii ghețurilor, spuse Kaștanov.

Pînă la urmă hotărîră ca patru oameni, cu trei sănii și cîinii necesari, să se ducă în locul unde lăsaseră mamutul.

La campament rămase Gromeko, care voia ca înainte de a pleca la drum să mai strîngă plante de primăvară din tundră, din jurul colinei, și Kaștanov, care avea de gînd să facă săpături în povîrnișul dealului, spre a stabili constituția lui. Colina asta singuratică, în mijlocul tundrei, i se părea ciudată.

Plecară călăuziți de Papocikin. Pe drum împușcară cîteva păsări de baltă ce rătăceau prin tundră, în preajma rîulețului, precum și un iepure foarte ciudat, ce semăna mai curînd cu un dipodid [15] uriaș: prada aceasta îl bucură mult pe zoolog.

Zăriră de departe cadavrul mamutului, ce părea un dîmb pe întinsul neted al tundrei. Cînd se apropiară, Igolkin, care avea ochi mai ageri, îi preveni pe ceilalți că în jurul cadavrului foiesc niște jivine cenușii.

Lăsînd săniile la oarecare distanță, vînătorii se apropiară cu băgare de seamă și deodată se opriră uimiți — jivinele cu pricina dispărură de parcă le-ar fi înghițit pămîntul.

— E-he! exclamă Papocikin, cînd, în sfîrșit, se apropiară cu toții de mamut. Ian priviți, aici a fost cineva în lipsa noastră.

Se părea că în jurul mamutului trebăluiseră niște cîrtițe uriașe: pretutindeni se zăreau mușuroaie de pămînt, înalte cam de un metru, amestecat cu rădăcini de tufe. Partea dinapoi a cadavrului era atît de adînc îngropată în pămînt, încît abia se mai vedea.

— Cine o fi făcut isprava asta? se întrebară vînătorii.

— Niște gropari iscusiți! Cred că au vrut să îngroape tot cadavrul, ca să-l ascundă, poate, de lupi, sau să-și facă o rezervă de hrană, fu de părere Makșeev.

Igolkin aduse un cîine, care, după ce mirosi pămîntul săpat, se năpusti deodată sub pîntecul mamutului și scoase afară de picior o jivină mică, ciudată, care se apără deznădăjduită cu labele-i scurte, guițînd ca un purcel. O uciseră cu cuțitul, o scoaseră din gura cîinelui și începură să o examineze. Dihania semăna leit cu un viezure, atît la înfățișare, cît și la culoare. Continuîndu-și cercetările, mai descoperiră cîteva animale asemănătoare ascunse sub cadavrul mamutului, pe care voiau într-adevăr să-l îngroape, ca apoi să-l devoreze în tihnă.

Acești gropari nepoftiți îi împiedicară să jupoaie pielea de pe tot corpul mamutului, silindu-i să se mulțumească cu partea stîngă. Examinară apoi măruntaiele, tăiară un picior din față și unul din spate, desprinseră cu toporul unul din colții animalului, îi scoaseră un ochi, o jumătate de creier, limba și doi dinți. Lăsară apoi cîinii să mănînce restul pe săturate. Mai încărcară în sănii cîteva hălci dintr-o pulpă și niște mușchi, apoi porniră încet spre campament. Groparul, iepurele și păsările alcătuiau colecția zoologică din ziua aceea, de care Papocikin era încîntat.

— Să-i lăsăm pe gropari să-și vadă mai departe de treabă, glumi Borovoi. Cînd n-o să avem carne pentru cîini, dăm o raită pe aici, cu Igolkin, să ne aprovizionăm. Sau poate o facem mai curînd, pînă nu se strică carnea.

— Atunci luați și țeasta, îi rugă Papocikin. Cred că groparii o vor curăța bine.

Cînd se apropiară de campament, vînătorii observară că Gromeko și Kaștanov se îndeletnicesc cu o treabă ciudată. Dintr-o groapă săpată în coasta colinei, scoteau bucăți mari de piatră albă, pe care le așezau grămadă.

— Colina asta e o adevărată comoară pentru expediția noastră, îi lămuri Kaștanov pe tovarășii săi, cînd aceștia ajunseră lîngă el. Ca să-i cercetez constituția, am săpat o groapă de un metru și jumătate și la această adîncime am găsit un strat compact de gheață curată; săpînd în alt loc, am obținut același rezultate. Atunci mi-a venit ideea să fac în adîncul colinei o încăpere în gheață, care va fi un răcitor minunat, unde vom păstra proviziile și pieile. Doar n-o să ne pice zilnic pentru cină mamuți sau rinoceri!

— Să fie oare toată colina din gheață și numai pe deasupra să aibă un strat de pămînt? întrebă Borovoi.

— Cred că da! În nordul Siberiei se găsesc asemenea ghețari fosili. La obîrșie, ei sînt fie niște nămeți uriași, păstrați întîmplător, fie o parte dintr-un masiv de gheață, rămasă după retragerea ghețurilor. Încetul cu încetul, gheața a fost acoperită de mîlul și nisipul adus de pîraiele ce curgeau și de aceea s-a păstrat [16].

Această descoperire a Iui Kaștanov avea o mare însemnătate pentru grupul ce rămînea în tabără și care putea amenaja astfel, chiar sub locuința sa, un ideal depozit de provizii.

— Mai tîrziu, o să punem aici o ușă și o să facem dedesubt o încăpere spațioasă, spuse Borovoi.

— Pe lîngă asta o să săpăm în gheață, în altă coastă a colinei, o peșteră, unde o să ținem cîinii cînd o să înceapă vremea călduroasă, adăugă Igolkin.

După ce descărcară săniile, toți îi ajutară pe Kaștanov și Gromeko să amenajeze o încăpere destul de mare, unde să depoziteze părțile din corpul mamutului, pe care le aduseseră cu ei și ceea ce mai rămăsese din rinocer. Cînd isprăviră, astupară intrarea cu blocuri de gheață și o baricadară cu schiuri și sănii, ca să ferească proviziile de cîini.

A doua zi începură dis-de-dimineață pregătirile de drum. Mai întîi triară bagajul. Apoi depozitară în răcitor conservele, alcoolul, peștele uscat și încărcară în sănii bărcile și echipamentul necesar pentru călătoria în adîncul Plutoniei. Prînziră împreună pentru ultima dată și porniră spre rîulețul Makșeev, luîndu-și rămas bun de la Borovoi, care în lipsa lor avea să păzească iurta și depozitul. Igolkin urma să se întoarcă cu săniile spre seară. Hotărîră să ia un singur cîine, pentru pază; îl aleseră pe Generalu. Iar pentru ca patrupedul care îi însoțea să suporte mai ușor căldura, îl tunseră, și cîinele pufos căpătă o înfățișare care stîrni hazul tuturor. În vîrful capului îi rămăsese un moț, în partea de sus a picioarelor niște franjuri, iar în vîrful cozii un pămătuf. Makșeev, care îl tunse, spuse că anume a lăsat aceste podoabe, pentru ca aspectul ciudat al cîinelui să sperie fiarele pe care le vor întîlni.

Cînd ajunseră la malul rîului, lat de vreo șase metri și adînc de unu-doi metri, coborîră bărcile pe apă și se așezară cîte doi în fiecare barcă: unul — la cîrmă, iar celălalt — la vîsle. Cîinele fu instalat la prora bărcii din față, unde se aflau Makșeev și Gromeko. Capul caraghios al Generalului, cu urechile mari, ciulite, și cu moțul dintre ele, se ițea cînd și cînd din barcă.

Igolkin rămase pe mal pînă ce bărcile, duse repede de curent, dispărură în depărtare. Deasupra iurtei, care abia se zărea la orizont, Borovoi înălță un steag alb. Și astfel, membrii expediției, care pînă atunci împărțiseră frățește toate greutățile, se despărțiră, formînd două grupuri; patru dintre ei porneau cu barca în inima unui ținut misterios. Aveau oare să se mai întoarcă și cînd, în ce fel, toți oare?